De la Salon la esafod…

Un articol de C. STANESCU

Ne aflam în pragul unui scandal diplomatic, daca nu cumva scandalul a trecut pragul si e chiar în toi. În centrul lui se afla o personalitate accentuata a culturii române de azi,
dl Andrei Plesu, fost ministru al Culturii, fost ministru de Externe, fost consilier si sfetnic de taina al presedintilor României: cei rai, gazetarii de scandal, spun ca dl Plesu a fost de toate… Scandalul în centrul caruia se nimereste directorul „Dilemei“ si al Noii Europe e iscat, cum spune în „Situatiunea“ din revista sa, de „absenta mea de la Salonul de carte de la Paris“, unde România si dl Andrei Plesu împreuna cu alti ilustri scriitori români au fost invitati speciali ai Frantei. Tras de limba de gazetarii dornici de scandal în legatura cu refuzul de a onora invitatia si cu absenta sa de la acest Salon, dl Andrei Plesu a raspuns „laconic, dar limpede“: „Mi se pare imoral sa ma las inclus în programul unei institutii aflate în plin derapaj“. Însa gazetarii au insistat, l-au sunat „duminica dupa-amiaza, sau noaptea la ora 23“ ca sa-i „smulga o fraza contondenta, ceva picant, ceva care sa semene a sut în glezne sau a sudalma“. Rezultatul? „Nici ziarele din strainatate, nici cele din România nu au fost multumite“ constata dl Andrei Plesu, iritat si excedat de insistentele obraznice ale presei si de „scandalul“ continental în care se vede implicat fara voie. În aceasta situatiune, dl Plesu decide sa tina doua prelegeri academice. Una e destinata presei si meseriei de gazetar, cu indicatii pretioase despre felul cum trebuie exercitata aceasta veche profesiune. Domnia sa invita gazetarii sa ia act de „un anumit gest“ al unui „grup de insi“, legat de „ceea ce ei considera functionarea defectuoasa a unei institutii“. Institutia e ICR aflat în „derapaj“ si, reclama indicativ dl Andrei Plesu, e nevoie de „o ancheta si un reportaj despre disfunctiile , reale sau închipuite, ale ICR“. Prelegerea sa plina de indicatii si sugestii traseaza presei serioase sarcina de a întreprinde o analiza obiectiva si impartiala pentru a se descoperi „îndreptatirea protestelor, sansele unei reforme institutionale care sa reaseze lucrurile pe un fagas normal“. E necesar, în fine, indica dl Plesu, ca presa sa analizeze „argumentele pro si contra ale combatantilor“ ajungând astfel la concluzia dinainte sugerata: „îndreptatirea protestelor, sansele unei reforme institutionale care sa reaseze lucrurile…“ etc., etc. Sarcini grele, mari si importante, care însa, „pe gazetarii de meserie“ îi lasa indiferenti, caci misiunea gazetarului e sa aiba succes, iar „succesul lui se valideaza prin numarul de faulturi pe care le pune în scena: cât mai multa ura, cât mai multe mitocanii, cât mai multe capete în gura“. În acest punct, pretioasa prelegere a dlui Andrei Plesu se contamineaza, cum vedem, de limbajul pe care îl combate: da, despre „mitocanie“ este vorba! Cea de-a doua prelegere e adresata ambasadorului Frantei la Bucuresti caruia dl Andrei Plesu i-a citit, „cu oarecare melancolie“ un interviu recent. Comentând absenta unor scriitori români invitati la Salonul de la Paris, ambasadorul si-a permis sa observe ca „absentii prin definitie gresesc“. În dosul acestei observatii sta, cum se întelege, escamotarea fina si politicoasa a unei impoliteti. Invitat sa intre într-un salon din Paris, dl Plesu refuza din pricina unei suparari personale de la Bucuresti: domnia sa considera ca politetea de a raspunde cum se cade invitatiei de la Paris cautioneaza „derapajul“ de la Bucuresti. Si refuza sa intre în Salon. E dreptul domniei sale, cu impolitete cu tot: e si aceasta o cucerire democratica, un drept al omului eliberat de sub dictatura. Are drept precedent si un exemplu ilustru: comportamentul nonconformist al întâiului ambasador român postdecembrist la Paris, regretatul Alexandru Paleologu… Despre absentii care, „prin definitie gresesc“ – ce sa spunem? În replica la opinia ambasadorului francez, dl Andrei Plesu recurge la un sofism împins apoi într-o cascada stilistica de tip patetic fara legatura („nu-i în chestie!“) cu subiectul: „Înteleg, prin simetrie, ca «prezentii», prin definitie, au, în orice conditii, dreptate. «Prin definitie», absolutul «prezentei“ e puterea. Dl ambasador n-are de unde sa stie cum arata sloganul Domniei Sale pe vremea dictaturii. A fi absent din corul activistilor de partid, a fi absent din sumarul volumelor omagiale dedicate lui Ceausescu, a fi absent de la marile defilari populare în cinstea eliberatorilor sovietici, a fi absent, în general, din euforia ideologica a cursei patriotice catre un «viitor luminos» era, «prin definitie», gresit. În România s-a trait, peste 40 de ani, din efortul unora de a fi absenti. Acest efort a fost amendat, în unele cazuri, prin ani de detentie, iar în altele prin exil (o alta «absenta» – vinovata – din paradisul national). Desigur“ – îsi revine ilustrul orator – „nu suntem, azi, în situatia de atunci. Dar cu atât mai mult“ – revine în forta retorul – „am dori sa nu ni se reaminteasca vremurile în care absenta era «prin definitie» culpabila, iar prezenta – «prin definitie» virtuoasa“. Ar fi multe de spus, – o istorie întreaga înghesuita într-un sofism cu repetitie patetica! – despre „absenta“ si „prezenta“ în cei peste 40 de ani traiti de cei 20 de milioane prin „absenta“ si invocati – nu evocati – de dl Andrei Plesu în tirada dinainte, plina de o mânie aidoma stilistic cu aceea care pe vremuri „înfiera“ ramasitele altei orânduiri… Cât priveste „strania“ opinie a ambasadorului despre „cei câtiva protestatari care si-au manifestat opinia în spatiul salonului parizian“ e destul sa retinem, oricâta putere de asociere i-am concede, doar prapastiosul, uimitorul salt al dlui Andrei Plesu de la Salonul din 2013 tocmai la esafodul pe care a ajuns, la 1793, seful statului francez de atunci! Luat de avântul retoric ce-l anima, domnia sa ajunge departe: ajunge la… disidentii rusi, chinezi, cubanezi, polonezi amintiti, cu deferenta cuvenita, ambasadorului uituc, „reprezentantul unei tari a carei Zi Nationala e Revolutia Franceza“. PS-ul dlui Plesu ne lamureste aproape deplin asupra „scandalului“ diplomatic ce sta sa se nasca. „Domnului ambasador“ – spune d-sa – „pare sa-i fi scapat un detaliu de ordin logistic. Da, eram invitatii Frantei, dar costul transportului se împartea în mod egal între statul francez si ICR“. Asta era: a accepta banii „murdari“ ai acestuia din urma echivaleaza în opinia sa cu o cautionare impardonabila a unei institutii aflate în „derapaj“. Prin absenta si refuz s-a evitat abominabila imoralitate. Persista în aceasta parere mentalitatea demna, de o naivitate înduiosatoare, pe care o constatam si la începutul anilor 90 din secolul trecut: pe atunci, unul din proaspetii magnati rasariti peste noapte a oferit Ateneului Român un pian, donat Orchestrei simfonice. Cineva, personalitate de prim rang a literelor române, a respins atunci cu indignare cadoul sub cuvânt ca e produsul unor bani „murdari“ si ca acest lucru nu doar l-ar dezonora pe interpret, dar ar întina si muzica lui Chopin iesita din clapele acelui pian. El simboliza, vai, coruptia si „derapajul“… Ma întreb, totusi, de ce o fi ales dl Andrei Plesu sa refuze invitatia si sa absenteze, când tocmai prezenta sa ar fi dat de buna seama o prestanta infinit mai mare „în spatiul salonului parizian“ opiniei celor câtiva protestatari de acolo?! La originea absentei – fac o simpla prezumtie, poate jignitoare – sa fi survenit doar o indispozitie trecatoare sau, daca nu gresesc, raul de înaltime pe care-l reclamã destui calatori cu avionul? Ar fi un rau spre bine: scandalul diplomatic si continental ar avea astfel o ratiune suficienta si s-ar putea stinge de la sine, lasând la o parte esafodul, Revolutia Franceza si Ziua Nationala a Frantei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper