C. Stere si aplanarea conflictului dintre „tinerii oteliti“ si comitetul Partidului National Roman din Transilvania (II)

Un articol de VICTOR DURNEA

Înainte de a vedea mai îndeaproape ce cuprinde articolul, sa retinem din „Memoriile“ (vol. I, 1994, p. 141) lui Vaida Voevod o lamurire târzie, referitoare la momentul publicarii lui. „Am scris“ – marturisea autorul – „patru articole, caracterizând evolutia atitudinii lui Goga si le-am trimis lui Goldis (directorul „Românului“). Eram întelesi ca el sa le publice, când momentul va pretinde, în ordinea cronologica statorita. Scurt, înainte de Craciun s-a început publicarea. Eram la Brasov. Dupa ce aparuse primul articol, am aflat printr-un sibian ca etapa proxima a activitati publicistice planuite de Goga era un atac necrutator contra lui Maniu. Era o apucatura obisnuita a lui Goga sa uzeze de limbutie, în fata unui public de «scriitori», etalând planuri marete, garnisindu-si fantezia cu apropos-uri malitioase contra oamenilor conducatori. A doua zi, asemenea elucubratii ale lui se colportau de-a lungul si de-a latul tarii. Spre a-i zadarnici planul, i-am telefonat lui Goldis sa suprime articolul II si sa publice ultimul din serie, în care îi reprosam lui Goga ca încearca sa lucreze contra solidaritatii Partidului National Român. Atacul era destul de aspru.“
Daca articolul relativ la „licentele poetice“, din 24 decembrie (1) (sa se remarce ca nu se spune în câte parti!), a fost al patrulea, care a fost primul din serie, publicat? Si ce cuprindeau al II-lea, cel „suprimat“, si al III-lea, de care nu se spune nimic?
În luna respectiva, Vaida mai iscalea în „Românul“ (din 17 decembrie) articolul „Advocatul român“, în care apara categoria profesionala în cauza, „ponegrita“, „caricaturizata“ de O. Goga. Pentru medicul deputat, va fi fost si o aparare a lui Iuliu Maniu, avocat, însa nu de un viitor „atac necrutator“, caci citatele incriminate proveneau din volumul „Însemnarile unui trecator“ (adica, erau relativ vechi). Poetul a ripostat imediat, în paginile „Tribunei“ (din 21 decembrie), printr-un amplu si stralucit articol, intitulat „Avocatul român si demagogul român“, în care ironiza în stilul propriu interpretarea fortata a textelor sale, lectura „primitiva“, facuta de unii putin dedati cu literatura. O contralovitura la acesta este, asadar, articolul despre „licentele poetice“, din ajunul Craciunului.
Oricum, în (asa cum am spus) prima parte a articolului „Câteva dintre «licentele poetice» comise de d. O. Goga…“, Vaida relateaza, mai întâi, o întâlnire, în preajma alegerilor din 1910, cu un om politic maghiar (numit ad hoc Békeffy), fost ministru de Interne, împuternicit de guvern sa poarte tratative cu reprezentantii românilor (doi la numar), carora, oferindu-le „niste alegeri curate si cinstite“, le cerea sa participe la formarea majoritatii guvernamentale. Cum cei doi raspund ca „ofertul“ nu poate si nu va fi acceptat de comitetul Partidului National Român, întrucât, de fapt, „se transigea un drept constitutional“, Békeffy i-a sfatuit sa accepte totusi, mai ales ca în sânul comitetului exista disensiuni („elementele tinere sunt foarte nemultumite cu biuroul comitetului“), informatii pe care le-ar fi detinut de la O. Goga, ce „ar fi fost la (el)“.
Mai departe, Vaida aducea marturia unui deputat slovac, care îi relatase o discutie cu acelasi Békeffy. Acesta mentionase iarasi existenta disensiunilor în comitetul national român, precum si vizita lui Goga, care, adauga de asta data, „i-a facut impresia ca venise sa-si ofere serviciile“ (subl. n.). În sfârsit, era invocata marturia unui „barbat de încredere“ al lui Békeffy, care, întrebat „în ce cadre s-au miscat negocierile între Octavian Goga si Excelenta Sa“, a raspuns în scris: „Ideea conducatoare a acestor discutii a fost din partea d-lui Goga ca: ar trebui cautata legatura, în loc cu conducatorii de pâna acum, pe cari d. Goga i-a caracterizat ca nevrednici de încredere din punct de vedere democratic si din punctul de vedere al reformei electorale, cu grupa vrednica de încredere de sub conducerea sa. Dânsul, Octavian Goga, reprezinta românimea democratica în contra grupului batrân clericalizat“. Mai adauga cel chestionat ca „la un ce concret nu au ajuns lucrurile, dupa ce Goga pâna acum nu a fost în stare sa faca nici macar impresia ca ar fi capabil de a face politica reala, ci straduintele sale politice au ramas în cadre nesigure, teoretice, fantastice“, din care cauza „a fost sistata continuarea negocierilor“.
Dupa expunerea celor trei marturii si dupa o ironizare a „pasiunii particulare“ a lui Goga, care, „fiind membru al comitetului national, cu toate ca nu facea parte din comisia de 10, exmisa pentru pourparleurile cu oamenii guvernului, a tinut sa faca cunostinta d-lui Békeffy, (…) cre(zând) poate ca d-sa stie face, ca «tânar otelit», mai buna isprava decât noi «batrânii ramoliti», «monocorzi», lipsiti de experiente si pricepere politica…“, Vaida observa ca fapta lui Goga e grava, caci „nu are dreptul nici chiar «cel mai mare poet român» sa insinue unui barbat politic maghiar conducerea partidului national român ca «nevrednica de încredere din punct de vedere democratic si din punctul de vedere al reformei electorale»“, si e „cu atât mai grava, cu cât d-sa era informat pâna în cele mai mici detalii din partea noastra asupra celor mai delicate secrete politice“. În sfârsit, conchidea apasat: „Este firesc ca comitetul partidului national român, dupa asemenea experiente facute cu d. Goga, oricât ar fi colectiv si în persoanele singuraticilor membri insultat de d. Goga si de ceilalti oteliti ai «Tribunei zilelor lui Mangra», tot nu va putea ca d. Goga sa ajunga conducator fara constiinta raspunderei faptelor si cuvintelor sale în viata noastra politica si a neamului românesc, sa-i deschida astfel calea spre a conspira, în momente de grea cumpana pentru poporul nostru, în contra existentei partidului national român. Cine nu stie ce va sa zica lealitatea între camarazi de lupte pentru cauza poporului român, cine în mod cinic îsi bate joc de solidaritatea noastra nationala, cine e capabil, fiind fiu de preot român, sa faca uz fata de un barbat de stat strain, cu intentia de a se îmbia pe sine, de denuntarea lipsita de adevar ca «românii batrâni» sunt «clericalizati», acela nu poate pretinde, nici chiar daca ar fi un poet mai mare decât Eminescu, Cosbuc, Dante ori Goethe, sa ajunga în numele ideii democratice dictatorul vietii noastre politice“.
Concluzia aceasta sufera din cauza sintaxei româno-germane a autorului, dar nu numai. Pe marginea ei, se ridica neaparat întrebarea daca, în conditiile contrare (adica, stiind ce este lealitatea etc.), lui Goga îi era îngaduit sa aspire a ajunge, „în numele ideii democratice, dictatorul vietii noastre publice“.
Partilor a II-a si a III-a ale articolului, aparute în 29 si 30 decembrie 1911, în conditiile scandalului provocat de prima parte, li s-a acordat chiar atunci putina atentie, iar ulterior ele au fost ca si uitate. Dar daca aruncam o privire asupra lor, vom constata ca tema „tradarii“ (tema mult vehiculata la „Românul“ si astfel aproape banalizata), a „negocierilor“ purtate de Goga cu omul de stat ungur e parasita cu totul. Partea a II-a a articolului debuta cu afirmatia ca „d. Goga încearca de ani de zile sa se octroieze de «îndrumatorul» si «calauzitorul» vietii publice românesti de peste munti“, în conditiile în care autorul „îi cuno(aste) incapacitatea desavârsita (…) în materie de ordin politic“. Poetul adâncit într-un „somnambulism al ipertroficelor sale senzatii de omnipotenta“, n-ar fi aratat „printr-o singura fapta a d-sale modul cum ar dori sa munceasca altii“, preferând sa se exercite doar în „aprecierea valorilor de la noi“, adica sa ponegreasca mari personalitati ori „tipuri“ ardelenesti. În exemplificarea acestei din urma fapte, sunt, în fond, reluate cele spuse deja în brosura „Mangra, Tisza si «Tribuna“„, anume ca poetul „a caracterizat pe
N. Iorga drept „o fata batrîna isterica“„, ca „l-a bagatelizat“ si l-a poreclit în tot felul pe A.C. Popovici, ca i-a numit pe Teodor Mihali si Vasile Lucaciu „tipuri de Catavencu“, iar pe presedintele Partidului National Român (G. Pop de Basesti) – „batrân ramolit“ etc.
În sfârsit, în partea a III-a a articolului, era schitat un istoric al „actiunii de distrugere a partidului national“ întreprinse de Goga, actiune ce ar fi început deodata cu aceea a lui Mangra, aceasta facuta însa „pe fata“. În esenta, poetul ar fi cautat în 1908 si 1909 „sa înduplece“ comitetul „sa-l angajeze de director la «Lupta»“, cu conditia de „a dispune în mod absolut de ziarul partidului“, adica fara sa fie controlat de comitetul Partidului National Român. Era, dupa Vaida, dovada peremptorie ca „aspiratia favorita“ a lui Goga e cea „de dictatura politica (asupra partidului)“, aspiratie pe care ar fi manifestat-o si la «Tribuna», precum si în momentul când a cerut ca oficiosul partidului, „Românul“, sa fie mutat din Arad în alt oras, care n-ar fi putut fi decât Sibiul, unde „el ar avea excelente sanse, ba sanse chiar sigure sa ajunga director“. Si Vaida exclama aici retoric: „Ce grad de sinamagire grandomana se cere, pentru ca cineva sa poata nadajdui sa ajunga pe aceasta cale si cu aceste mijloace (…) director omnipotent de gazeta – si seful partidului national român!“
În locul respectivelor „mijloace“, se spunea în încheiere, „d. Goga (…) ar avea datoria sa dea dovezi ca este capabil si de fapte, nu numai de prestatiuni frazeologice, la masa de scris, ca stie sa îsi arunce în cumpana (…) si existenta pentru binele poporului român…“
În rezumat, pe lânga acuzatia de „negociere“ cu dusmanul, Vaida îi aducea lui Goga o a doua, anume ca intentiona sa devina conducatorul dictatorial al Partidului National Român, având în acest sens „sanse excelente, ba chiar sigure“. (Era luata în calcul, desigur, sustinerea financiara si morala din partea socrului sau, Partenie Cosma, directorul Bancii „Albina“, dar si din partea mitropolitului ortodox de la Sibiu, unchi al soacrei sale.) O acuzatie totusi destul de subreda, nu „de actualitate“, la care poetul putea raspunde, cum mai facuse o data, prin adagiul latin „De internis non judicat praetor.“, dar si punând-o în contradictie cu învinovatirea altora (a lui Roman Ciorogariu, îndeosebi) de acelasi lucru.

În relatarea târzie a incidentului, relativ la rezolvarea lui, C. Stere se multumeste sa mentioneze „sfortarile în timp de aproape trei luni, depuse pentru a gasi o iesire dreapta si care în acelasi timp sa nu duca la prabusire niciuna din cele trei valori nationale: poetul, luptatorul, conducatorul“, sfortari care l-au costat „jertfe (…) care nu se marginesc la pierderea de timp si la sacrificii materiale“, lor datorindu-li-se, în principal, neducerea la capat a polemicii pe care tocmai o începuse împotriva lui Gherea si a „Neoiobagiei“ sale.
„Sfortarile“ însa, pentru aplanarea conflictului dintre Goga si Vaida, precum se stie, n-au durat trei luni. Nu lor, de asemenea, li se datoreste abandonarea polemicii cu Gherea, care se petrecuse în realitate la sfârsitul anului 1910. Si „sfortarile“ n-au cuprins episodul, destul de savuros, al întrevederii la Kristóffy, povestit lui L. Leoneanu.
Nu stim daca telegrama prin care
O. Goga l-a chemat pe C. Stere la Budapesta suna, într-adevar, „Vino imediat cu orice pret; e o chestie de viata si de moarte.“ Cert este ca, la 3 ianuarie 1912, poetul îl informa pe prietenul si sfatuitorul sau Il. Chendi: „Înainte de a merge la Pesta, am avut o buna inspiratie; am chemat telegrafic pe Stere sa asiste la întreaga desfasurare a infamiei; el a vazut totul si s-a întors la Iasi pe deplin edificat.“
Atât cât putem decela astazi, relatiile dintre C. Stere si Goga par sa cunoasca anumite fluctuatii în intervalul 1909-1911. În iulie 1909, cel dintâi intervenea, prin notita „Pentru poetul Goga“ (inserata la rubrica „Miscellanea“ a nr-lui 7 al „Vietii românesti“), în apararea „cântaretului patimirii noastre“, atacat de o parte a presei bucurestene pe motivul bursei ce i se acordase de autoritatile de la Bucuresti. Ulterior, vreme de aproape un an si jumatate, din motive de sanatate, C. Stere scrie foarte putin la revista pe care o conducea. În interval, însa, el se întâlnea de mai multe ori cu mai tânarul sau prieten, la Bucuresti sau în Ardeal. Daca e sa credem ce afirma poetul în mai sus citatele scrisori trimise lui Il. Chendi, cel ce tinea locul presedintelui comitetului national, T. Mihali, a insistat pe lânga el sa faca tot posibilul ca deputatul liberal C. Stere sa participe în vara si toamna anului 1909 la „consfatuirile“ pe tema reorganizarii ziarului „Lupta“. Si daca nu a participat la cele din vara anului 1910, de la Budapesta, sunt stiri despre o vizita a poetului la Bucuresti, în timpul careia problema va fi fost atinsa.
Dupa izbucnirea conflictului dintre ziarul „Tribuna“ si comitetul national, în „Viata româneasca“ se publica, în numarul din noiembrie 1910, la „Miscellanea“, notita „O lamurire“, fara îndoiala, scrisa de C. Stere. În aceasta se afirma: „N-am spus pana acum niciun cuvânt asupra disensiunilor ce s-au manifestat prin presa de peste munti. Nu ca noi n-am fi regretat aceste disensiuni sau ca nu ne-am format o parere în aceasta privinta. Dar am socotit ca prima datorie a noastra, a celor din Regat, este de a contribui, în masura puterilor noastre, la pastrarea bunii întelegeri si a unirii de actiune a tuturor românilor din Ardeal si orice interventie prin publicistica poate numai sa învenineze aceste disensiuni. Din nenorocire, o parte din presa, de aici si chiar de peste munti, a pomenit si numele «Vietii românesti» si al d-lui Stere, învinuindu-ne ca am fi sustinut actiunea «Tribunei» din Arad. Aceasta confuziune, credem, voita nu ne convine si suntem siliti sa facem o declaratie categorica. Nu numai ca nu simpatizam cu actiunea întreprinsa de „Tribuna“ si nu numai ca o socotim neîntemeiata (…), dar credem ca aceasta actiune nu poate folosi decât dusmanilor cauzei nationale, indiferent de motivele initiatorilor ei. Daca oriunde o actiune politica nu poate reusi fara disciplina si fara unire, în conditiunile speciale ale luptei politice din Ardeal si Ungaria, disensiunile de natura aceasta pot avea urmari dezastroase. Am tinut numai ca atitudinea noastra sa fie lamurita pentru oricine“.
Sa mai notam ca, în numarul urmator, „Tribuna“ era dojenita, pentru ca ar fi insinuat ca revista ieseana beneficiase de sprijin financiar guvernamental, sprijin ce avea sa înceteze odata cu venirea conservatorilor la putere.
În cursul anului 1911, „Viata româneasca“ si-a tinut cuvântul dat (de a nu mai reveni asupra subiectului), cu o exceptie: a gazduit, în numarul din februarie, o „scrisoare din Ardeal“, semnata O. Sima (pseudonimul lui
O. Ghibu), în care se dadea dreptate anumitor critici aduse în paginile „Tribunei“.
Or, cunoscându-i foarte bine pozitia lui C. Stere fata de actiunea „Tribunei“, doar „în disperare de cauza“ (daca ne este permis sa spuneam asa), O. Goga l-ar fi chemat la Budapesta. E foarte plauzibil ca, atunci, considerându-si prietenul în continuare de buna credinta, dar derutat, necunoscând în profunzime lucrurile ardelene, înselat de aparente, voia într-adevar ca, asistând la desfasurarea evenimentelor, „sa se edifice“ definitiv si, fireste, în urma, „sa edifice“ si pe altii (îndeosebi, pe fruntasii Partidului Liberal). Si, daca dam crezare si mai departe scrisorii poetului adresate lui Il. Chendi, lucrul asa s-a si întâmplat.
În orice caz, C. Stere a sosit în capitala Ungariei în seara zilei de 30 decembrie 1911. O marturisea el însusi în „Raportul“ întocmit la terminarea „anchetei“ sale, unde preciza si ca, la Budapesta, a stat de vorba, în afara de poet, cu Iuliu Maniu. Mai marturisea: „ (noi) credeam ca incidentul Vaida-Goga, sub aspectul lui personal, este pe cale de a se lamuri“, drept care „ne-am înteles de a ne întâlni peste 10 zile la Brasov, nu în vederea acestui incident, care, pâna la acea data, în credinta noastra, urma sa fie aplanat, ci spre a mijloci restabilirea vietii normale de partid…“. (2) Afirmatia poate fi crezuta numai în parte, cât priveste „lamurirea“ conflictului, nu si „aplanarea“ lui.
Cu o zi înainte, pe 29 decembrie 1911, Sever Bocu, directorul „Tribunei“, care îl cunostea personal pe fostul ministru de Interne Joseph Kristóffy, cum se numea în realitate omul de stat maghiar pomenit de Vaida, îl vizitase pentru a-i lua un interviu. Cu acest prilej, Kristóffy facuse o descriere a celui care îl vizitase în primavara anului 1910, descriere ce nu corespundea lui O. Goga, si, de asemenea, afirmase ca „niciun cuvânt (din ceea ce i se atribuisese în articolul lui Vaida) nu-i adevarat“. Vizitatorul, mai declarase el, „a venit la mine sa-mi ofere un cerc din comitatul Aradului, daca îmi aduc bine aminte, cercul Iosaselului, zicând ca va costa cel mult 20.000 cor.“, repetând apoi: „avea si dânsul informatii ca nu m-au candidat în cercul Bocsei si, dezaprobând acest lucru, mi-a cerut sa candidez în cercul Iosaselului“. Precizarea referitoare la cost, întrucâtva ambigua, putea sa însemne ca suma era plata „serviciului“, însa, mai degraba, era vorba de costul campaniei electorale. (Într-o scrisoare, Goga afirma ca pe contracandidatul sau la aceleasi alegeri, magnatul Wenkheim, campania îl costase „100.000 de florini“!)
Sever Bocu a pus pe hârtie cele auzite sub forma unei declaratii, pe care
J. Kristóffy a semnat-o, cu conditia totusi „sa nu se faca uz de ea în publicitate“.
(va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper