Bohumil Hrabal. A rade printre lacrimi (I)

Un articol de RODICA GRIGORE

Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, traducere de Jean Grosu, Bucuresti, Editura Art, 2012.

 

„Anumite pete nu pot fi îndepartate
decât prin distrugerea materialului însusi.“ (Bohumil Hrabal)

În anul 1945, într-un orasel ceh se prabuseste un avion german. O aripa cade chiar în piata centrala, iar restul aparatului, ceva mai departe, pe câmp. Cât pot de repede, oamenii, cu mic, cu mare, dau fuga spre locul incidentului, astfel ca, în scurta vreme, se vor înapoia pe la casele lor cu câte ceva ce le-ar putea fi folositor: tot felul de placi si tinichele apar chiar de a doua zi sub forma de acoperisuri la cotetele de iepuri sau de oratanii, iar bucati din tabla aripii devin aparatori pentru motocicleta unui localnic. Cu câtiva ani înainte, Ditie, un chelner debutant angajat la restaurantul Hotelului Praga de Aur, mic de statura (luat, din acest motiv, drept „un amarât de picolo“ de majoritatea clientilor!), dar plin de aspiratii cum altfel decât marete (din punctul lui de vedere…), întelege ce vrea sa zica „a avea un tel în viata“. Si anume, nici mai mult, nici mai putin decât a pune deoparte o suma considerabila de bani, dobândita cu pretul unei munci istovitoare de o saptamâna, pentru a o cheltui, apoi, într-o singura noapte, cu desfatarile oferite cu generozitate de „Paradisu’“, bordelul cel mai vestit din acea parte a orasului. Acestea sunt amanuntele cu care atentia cititorului e captata înca din primele pagini ale romanelor scriitorului ceh Bohumil Hrabal. Amanunte care demonstreaza, în doar câteva rânduri, abilitatea autorului de a configura un extraordinar comic de situatie, stârnind râsul în hohote, caci ce poate fi mai predestinat efectului comic decât descoperirea sensului vietii în placerile oferite de prostituatele de la periferie sau decât graba membrilor unei mici comunitati de a trage toate foloasele de pe urma unui accident aviatic… Dar exact acestea sunt si elementele care individualizeaza atât stilul lui Hrabal, cât si sensul profund al literaturii sale. Caci, dincolo de comic, detalii precum cele amintite au darul de a pune în fata cititorului o neasteptata oglinda, în care acesta sa se poata contempla în voie – chiar daca nu întotdeauna si cu bucurie – si a-si observa pâna si micile sau mai marile imperfectiuni.
Însa, în egala masura, toate acestea deschid si calea spre trairea clipei, spre savurarea bucuriilor, fie ele si doar de moment, spre descoperirea capacitatii de a experimenta pâna la capat placerea.
Râsu’-plânsu’ si
bucuria de a scrie
„Am crezut întotdeauna în placere, în bucurie, în dorinta. Chiar aspiratia eterna a oamenilor spre frumusete se afla în strânsa legatura cu acestea“, sustinea Bohumil Hrabal. Afirmatia nu e deloc întâmplatoare, câta vreme chiar sensul moral (în cel mai deplin si mai bun sens al cuvântului) al scrierilor sale se întemeiaza tocmai pe placere si spre aspiratia personajelor pe care le creeaza de a atinge ori de a descoperi frumusetea vietii. Prin urmare, Ditie, protagonistul romanului „L-am servit pe regele Angliei“, va ajunge, în scurta vreme, capabil sa vada si sa exprime minunea de fiecare zi a existentei, chiar daca e vorba doar de imaginea întrezarita pentru câteva clipe a unei femei frumoase cu rochia patata de grenadina, care aduna în jurul ei albinele din vecinatate, dar care polarizeaza, deodata, si întreaga atentie a barbatilor care o privesc doar aparent dezinteresati. La rândul sau, Miloš Hrma, tânarul elev-impiegat din „Trenuri cu prioritate“, se va maturiza treptat, trecând de la stadiul uimirii de-a dreptul copilaresti în fata perspectivei avansarii sefului de gara la rangul de inspector („Un inspector la calea ferata e ca un maior în armata?“) si de la atitudinea de superioara ignorare a celor care adunau resturile avionului prabusit în ultimele luni ale razboiului („Nu pot sa sufar oamenii strângatori. Eu si adunatul sau demontatul pieselor sau mai stiu eu ce alte dracovenii!“), la initiative cu adevarat eroice, care, de fapt, îi vor aduce si sfârsitul. În acest fel, pe nesimtite, scrierile lui Bohumil Hrabal trec de la momentele comice la aspectele cele mai serioase si transforma râsul initial în profunda meditatie asupra sensului existentei, punctata, nu o data, de acutul sentiment de singuratate al protagonistilor sau de lacrimile pe care, oricât încearca, acestia nu si le mai pot stapâni. Acest râsu’-plânsu’ e, de altfel, înca una dintre marcile operei lui Hrabal.
Alaturi de ea, avem de-a face, desigur, si cu fascinatia istorisirii, pe care o traiesc mai toate personajele sale. Caci autorul a facut din palavrageala aparent mai apropiata de atmosfera cârciumilor frecventate de bautorii de bere din Cehia decât de rafinata lume literara o adevarata maniera de lucru. Astfel, în mai toate volumele de proza ale lui Hrabal, o povestire ia nastere din alta, ca într-un joc al istorisirilor ce se nutresc si se influenteaza reciproc, într-o însiruire care, parca, ar putea continua la infinit. Scriitorul însusi cauta mereu sa surprinda momentul acela privilegiat „când imaginile încep sa se modifice progresiv si sa se îndrepte, aproape pe nesimtite, catre tarâmul legendei, al anecdotei, al fictiunii“. În fond, arta narativa a lui Hrabal consta, în principal, în abilitatea scriitorului de a detalia complicatul si delicatul proces pe parcursul caruia realitatea însasi devine poveste, istorisire, anecdota. Altfel spus, fictiune. Mai cu seama „L-am servit pe regele Angliei“ exceleaza în zugravirea unor personaje dintre care sigur ca se individualizeaza Ditie, cel care încearca iar si iarasi sa transforme realitatea într-o poveste bine si frumos spusa. Adica, cu vorbele lui Hrabal, „ne apar în fata oameni care filtreaza realitatea de fiecare zi privind-o din perspectiva unei stralucite inspiratii.“ Nimic altceva decât nevoia acestor fiinte de hârtie, împartasita pe deplin de autor, de a spune tuturor într-un mod cât mai convingator cum lucrurile cele mai incredibile pot fi, în anumite circumstante, perfect veridice. Privita astfel, chiar existenta lui Ditie capata alte semnificatii si se dovedeste a fi mai mult decât o simpla însiruire a unor aventuri desprinse parca dintr-un bun roman picaresc si, cu siguranta, mult mai mult decât o viata traita sub semnul derizoriului.
Dincolo de modelul
prozei picaresti
În orice caz, subiectul, cel putin în liniile sale esentiale, ne duce cu usurinta catre o foarte posibila descifrare în cheie palpitant-picaresca a acestui roman, scris în anul 1971, însa aparut abia în 1977 – si atunci, dupa numeroase amânari si o întreaga epopee a dificilei relatii a autorului cu editorii. Ditie cel mic de stat si, aparent, nu prea mare de sfat încearca sa se faca si el cunoscut în lumea chelnerilor din Praga. Ideal dificil de atins, cu atât mai mult cu cât nu doar concurenta e mare, ci si ascendentul pe care-l au asupra lui unii dintre superiori tinde, în unele momente, sa devina o bariera de netrecut. Maestrul indiscutabil si, tot fara îndoiala, modelul lui Ditie e, fara îndoiala, domnul Skrivánek, oberchelnerul care sustine cu tarie ca „a fi chelner e o adevarata arta“, doar cei capabili a deprinde întelegerea profunda a naturii umane putând visa a se ridica la înalta ei demnitate. De unde stie acest lucru? La întrebarea uimita a lui Ditie, raspunsul e unul singur: pai Skrivánek (care, de altfel, da si replica ce devine si titlul romanului de fata), declara ritos: „L-am servit pe regele Angliei.“ La rândul sau, dupa ani de zile, Ditie va ajunge sa se mândreasca cu decoratia cu esarfa pe care o primise de la Împaratul Abisiniei spunând, chiar, pe urmele lui Skrivánek si, desigur, cu întreaga modestie simulata a aceluia: „L-am servit pe Împaratul Abisiniei…“, chiar daca cei în fata carora va face acest lucru vor fi oameni simpli, dintr-o zona rurala îndepartata, unde se va stabili Ditie si-si va petrece zilele si serile, altadata atât de stralucitoare, în compania câtorva animale domestice: un cal, o pisica, un câine si o capra…
Dar, pâna sa ajunga acolo, Ditie (semnificativ, numele sau înseamna „copil“!) va încerca sa deprinda nu doar arta de a fi un chelner de mare clasa, ci si pe aceea de a-si însusi stralucirea oamenilor de seama pe care se întâmpla sa-i serveasca la masa, convins, asemenea lui Stevens, celebrul majordom din „Ramasitele zilei“, de Kazuo Ishiguro, ca demnitatea consta într-un soi de mimetism deprins prin imitarea comportamentului puternicilor zilei, fara, însa, a avea si mijloacele materiale necesare pe care un astfel de comportament sa se poata întemeia.  Asa ca Ditie pare a face mereu alegerile nepotrivite sau, în orice caz, a fi într-un permanent contratimp – mai ales cu marea Istorie: se casatoreste cu Lise, nemtoaica cu ochi verzi si pistrui de care se îndragosteste lulea, numai ca povestea lor nu e menita a se încheia ca în basme, cu un final de genul „si-au trait fericiti pâna la adânci batrânete.“ În primul rând pentru ca izbucneste cel de-al Doilea Razboi Mondial, iar Lise face parte din rândul simpatizantilor nazismului. Femeia moare într-un bombardament, înca tinând la piept, ca pe bogatia sa cea mai de pret, o valiza plina cu timbre rare, despre care îi spusese la un moment dat lui Ditie ca, la o adica, dupa ce lucrurile se vor mai linisti, i-ar putea aduce, cu conditia sa fie bine plasate si vândute, hotelul pe care micul chelner îl visa din adolescenta. Si asa se va si întâmpla, noul proprietar fiind, probabil, sau prea fericit de achizitie, sau prea ocupat, pentru a medita prea mult asupra faptului ca timbrele apartinusera evreilor deportati în cruntii ani ai prigoanei naziste… Dar lucrurile nu se puteau opri aici: dupa nemti, în Cehia ajung rusii, se instaureaza comunismul, iar în scurta vreme toti milionarii sunt arestati – cu exceptia lui Ditie. Care, ofensat ca fusese trecut cu vederea, se prezinta singur la politie pentru a i se face dreptate si a fi inclus în rândul milionarilor (aduce pentru asta si extrase detaliate ale conturilor lui din banca!), omitând ca „semenii“ sai milionari se aflau dincolo de gratii…
Evident, înca de la o prima lectura este identificabila influenta lui Jaroslav Hašek si a bravului sau soldat Švejk, personaj mult admirat de Hrabal, cel care a marturisit ca a recitit adesea paginile înaintasului sau. În paranteza fie spus, aceasta influenta este vizibila si în „Trenuri cu prioritate“, mai cu seama în atitudinile tânarului Milos, dar si în scenele naucitoare care descriu modul în care inspectia inopinata îl gaseste pe seful de gara, printre porumbeii sai mult iubiti, cu hainele în dezordine si cu uniforma plina de gainat… Šejk e un fel de Sancho Panza în viziune ceha, prins în capcana uriasa a Primului Razboi Mondial, semanând din multe puncte de vedere cu numeroase personaje ale lui Hrabal. În plus, asemenea lui Hašek, Hrabal a intuit valentele stilistice ale limbajului colocvial, pe care l-a si deprins, de altfel, în lungile ore petrecute în berariile din Cehia (pe care, dupa cum el însusi spunea, le frecventa cu mult mai multa placere decât orice întrunire literara!) si care l-au ajutat sa impuna în proza secolului XX neasteptatul model narativ al unui sir de anecdote ce dau cititorului impresia ca nu se vor sfârsi niciodata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper