Vremea romanilor

Un articol de TEODORA DUMITRU

TEODORA DUMITRU

Romania fiind invitata de onoare a editiei din anul acesta a Salon du Livre de la Paris (22-25 martie), „Le Magazine Littéraire“ a pregatit un substantial „caiet critic“ vizand 27 de autori romani tradusi si selectati de editurile franceze (urmat de un si mai substantial dosar intitulat „Vampirul. Metamorfozele unui nemuritor“, unde nu scriitorii romani sunt vedete, ci unele  „realitati“ de la gurile Dunarii puternic fictiogene – intre care un impozant portret al lui Vlad Tepes).
Cele 27 de texte de prezentare, insotite de succinte biobibliografii ale scriitorilor, sunt precedate de un intro contextualizant, redactat de Laure Hinckel, unde se arata ca literatura romana a anilor 90 e definita de proliferarea nonfictiunii ca „«re-umanizare» prin memorie“ sau „catharsis colectiv“, ca anii 2000 aduc „renasterea“ romanului, „ultrarealismul“, „limbajul crud“ si „denuntarea severa a unei societati strivite de dictaturi“, ca, in genere, autorii romani ai momentului „descriu realitatea“ de sub „paietele propagandei de mai ieri sau ale ultraliberalismului si al publicitatii omniprezente astazi“. In lista scriitorilor alesi se remarca autori cunoscuti (Mircea Cartarescu – „scriitor-far al unei generatii“) sau Norman Manea (premiatul cu „Médicis étranger“ in 2006) si „mari eseisti“ ca Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Lucian Boia – care, sustine Hinckel, „ne aduc aminte ca Romania ne-a dat artisti (Tzara, Brancusi), ganditori eruditi (Eliade), un mare stilist (Cioran), dar si pe acel parinte al absurdului care e Ionesco“.
Traducerile operelor prezentate se datoreaza, in mare parte, aceleiasi Laure Hinckel, restul fiind semnate de Nicolas Cavaillès, Dominique Ilea, Luiza Palanciuc, Mirella Patureau, Marily le Nir, Jan H. Mysjkin, Alexandra Laignel-Lavastine, Alain Paruit s.a.
Vectorul comun al literaturii chestionate aici este, in opinia recenzentilor francezi, viziunea anti-comunista, denuntarea „gulagului romanesc“, a „masinii socialiste“, a „propagandei sovietice“ etc., si nu doar in cazul scriitorilor cu experienta directa a comunismului, ca Ana Blandiana, Gabriela Adamesteanu sau Norman Manea, ci si al autorilor de dupa ’90, postcomunismul aparand tot ca exorcizare a mostenirii comuniste (cu doua posibile exceptii: literatura Nicoletei Esinencu („Fuck you, Eu.ro.Pa!“; „Fara zahar“/ „Sans sucre“, L’Espace d’un instant) si a Adinei Rosetti („Deadline“, Mercure de France) – caracterizate mai degraba de vehementa anti-capitalista).
De o politete empatica si in acelasi timp salubra, privirea cronicarului francez cauta sa decripteze „dureri ascunse“ in alegorii si simboluri aproximativ ininteligibile in lipsa unui context edificator (asta se intampla, de pilda, in cazul romanelor lui Dumitru Tepeneag, Eugen Uricariu, Matei Visniec, Lucian Dan Teodorovici, Petru Cimpoesu sau Dan Lungu). Insa efortul de edificare se anunta uneori atat de cheltuitor de resurse, incat pare mai eficienta renuntarea din start la el (recenzentii referindu-se cel mai adesea strict la scriitorul ales si de multe ori doar la opera cel mai recent tradusa, fara comparatisme si tentative de incadrare in peisajul literar romanesc ori macar in  literatura europeana a momentului). Cand se loveste de necunoasterea contextului ori pur si simplu de neintelegerea optiunilor narative ale autorului, recenzentul lauda fara preget „absurdul“, „enigmaticul“, „misteriosul“… Cu atat mai mult cu cat unele dintre biografiile autorilor prezentati ar putea fi cel putin la fel de incitante ca operele discutate (Radu Aldulescu si Marius Daniel Popescu ilustrand segmentul proletar – unul ca muncitor pe santierele romanesti, altul ca sofer de autobuz in Lausanne, Stefan Bastovoi avand experienta spitalului de psihiatrie si apoi a vietii monahale, Norman Manea – ca victima a fascismului, a comunismului si, ulterior, a exilului, alti autori – prin sicanele suportate inainte de ’89 pe motive de dosar etc.).

Daca romanul e indiscutabil genul-vedeta, alaturi de o buna reprezentare a eseului, teatrul fiind ilustrat modic-onorabil de doua prezente (Alina Nelega si Nicoleta Esinencu) si de dramaturgul Visniec (aici in ipostaza de romancier kafkian), frapeaza totusi lipsa genului liric. In afara de Ana Blandiana (ale carei carti traduse anterior aflam ca sunt insa „de negasit“ astazi, in Franta) si Doina Ioanid (care scrie, totusi, niste „poeme in proza“), se pare ca nimic din poezia nouazecista si douamiista romaneasca n-a reusit sa convinga editurile franceze; si asta cu atat mai mult cu cat, macar in ce-i priveste pe unii dintre ei, douamiistilor le-au tot fost traduse poeme si chiar volume in limbi europene, multi facand cariera din participari la workshop-uri si sesiuni de lectura in strainatate. Sa fie poetii romani ai momentului un pariu pierdut pentru Franta?

Abordarea globala a acestui „caiet critic“ nu este insa una de critica literara (romanele si piesele in cauza nu sunt evaluate ca succese ori esecuri strictamente literare – cu o singura exceptie: romanul „Supunerea“ al lui Eugen Uricariu, in a carui intelegere recenzentul sau esueaza, excedat de lipsa „consistentei romanesti“), ci mai degraba identitara, de cultural studies, interesul recenzentilor convergand spre fenomenele de refulare, defulare, exorcizare a prezentului/ trecutului comunist si postcomunist via o serie intreaga de metafore, alegorii si simbolistici mai mult sau mai putin parohiale, dar tinand in genere de ceea ce se crede a contura o mentalitate sud-europeana si ex-comunista. Precaritatea relatiei cu contextul romanesc impune, deci, refugierea in simboluri: francezul prefera sa decripteze itemi cu putere de generalizare decat sa opereze cu realitati nude, cu contingentul ireductibil la un model – de unde si situatia funny in care ajung aici, la un moment dat, comunismul si capitalismul, reduse la doua simboluri feline: „motanul dictator“ al Blandianei si „motanul castrat“ al Adinei Rosetti („Deadline“).

Asa se face ca abordarea romanului Gabrielei Adamesteanu („Provizorat“/ „Situation provisoire“, Gallimard) devoaleaza o intensa operatie de documentare relativa la perifrazele cu functie ironic-simbolica (Ceausescu este „le Génie des Carpates“, iar Romania – „pays du «Camarade»“, „pays de l’ogre/ du tyran“ (capcaunului/ tiranului), „pays du Conducator“ etc.). In romanul lui Dan Lungu („Cum sa uiti o femeie“/ „Comment oublier une femme“, Jacqueline Chambon), ilustrare a postcomunismului si a „vidul nascut pe ruinele totalitarismului“, recenzentul francez detecteaza o „alegorie a situatiei din Romania de azi, cu un popor (spersonajult Audi) parasit de o femeie care nu l-a iubit niciodata (dictatura) si care ezita in prezent“ intre „rapacitatea capitalista“ si „religie“; sau epopeea burlesca a unui simpatic „looser ssic!t modern“. In scrisul lui Savatie Bastovoi, („Iepurii nu mor“/ „Les lapins ne meurent pas“, Jacqueline Chambon), se distinge lectia maestrilor (romani): „absurdul“, biografia si opera Anei Blandiana („Candva arborii aveau ochi“/ „Autrefois les arbres avaient des yeux“, Cahiers bleus/ Librairie bleue) fiind marcata de aceeasi „absurditate a regimului lui Ceausescu“ (neputand iesi din tara pentru a lua parte la festivaluri de poezie din strainatate, Blandiana participa via casete audio unde era inregistrata recitandu-si poeziile). „In 1988 scomportamentul contestatar al poeteit recidiveaza: una dintre cartile sale pentru copii aduce in prim plan un motan-dictator, aluzie stravezie pentru toata lumea. Un an mai tarziu, regimul se prabuseste“. Simpla coincidenta? se va intreba cititorul francez.

Literatura lui Mircea Cartarescu („Aripa dreapta“/ „L’Aile tatouée“, Denoël) se altoieste pe aceeasi filiera a absurdului (cu varianta absconsului): adevarat „colos“ (al literaturii romane sau europene?), romancierul roman instaleaza in trilogia sa un „flirt cu ilizibilul“, o „logica a surmenajului“ si o „estetica a epuizarii“ (cititorului?): „fiecare calatorie, reala sau fantasmata – si e dificil uneori sa le separi una de alta – se despica intr-un soi de adulmecare a amanuntelor s…t si intr-o acumulare de notiuni erudite si de intuitii mistice“, scriitorul roman fiind totusi „suficient de abil pentru a nu se abandona complet absconsului“. Nu insa si suficient de abil incat sa scape prezumtiei de literatura SF (recenzentul lui Cartarescu gasind cat se poate de motivat gestul incadrarii sale in acest gen: „nu e o intamplare faptul ca primul volum al «Orbitorului» s…t a fost publicat intr-o colectie dedicata literaturii science-fiction“ etc. etc.).
„Simion liftnicul“ („Saint Siméon l’ascenseurite“, Ginkgo) al lui Petru Cimpoesu intareste paradigma absurdului (un eufemism pentru cvasi-ininteligibil) prin aluzii si nume „alese pare-se in rezonanta cu figuri romanesti ale caror referinte n-au ajuns pana la noi“, in descrierea societatii romanesti de la finele anilor ’90 – prin „jocul falselor reforme, coruptia conducatorilor“ – aparand iarasi „referinte care ne scapa“.

Daca romanul Florinei Ilis („Cruciada copiilor“/ „La Croisade des enfants“, des Syrtes) este o veritabila fresca a „Romaniei postcomuniste, deschisa spre modernitate, dar incapabila sa-si vindece ranile trecutului, sa sugrume coruptia, traficul si prostitutia infantila, saracia si rasismul impotriva tiganilor“, poezia Doinei Ioanid („Duduca de martipan“/ „La Demoiselle de massepin“, editie bilingva, Atelier de l’agneau, si „Ritmuri de imblanzit aricioaica“/ „Rythmes pour apprivoiser la hérissonne“, L’Arbre à paroles), tradusa in franceza de olandezul Jan H. Mysjkin, hraneste, prin aceasta circumstanta particulara a traducerii, speranta in „fecunditatea dialogului intre limbi in sanul culturii europene“.

Interesul pentru volumele lui Gabriel Liiceanu („Itinerariile unei vieti: E.M. Cioran“/ „Itinéraires d’une vie: E.M. Cioran“, Michalon; „Usa interzisa“/ „La Porte interdite“, Humanitas) e cu atat mai mare cu cat trateaza despre avataruri epistolare ale lui Cioran (cu Liiceanu, dar nu numai) inaccesibile deocamdata publicului francez (ocazie de a semnala aparitia „Usii interzise“ in franceza chiar la editura Humanitas – „caci Romania intr-atat are francofilia in sange, incat isi permite in mod curent sa publice carti in limba noastra sfrancezat“). Asadar, in primul dintre volumele semnalate, „cincisprezece pagini sunt dedicate lecturii corespondentei de amor a lui Cioran, revelata in 2001 de tanara sa destinatara Friedgard Thoma, intr-o carte pe care publicul francez n-o cunoaste …“, dar din care Liiceanu ofera „largi extrase“. Bun prilej pentru cronicar (Pierre Assouline) de a-i stimula acestuia curiozitatea prin parafraze („reproducerea fiind interzisa la noi sin Frantat, neavand drepturile de autor“) care-l arata pe Cioran dornic sa se afunde pour toujours sub fustele pomenitei dame si in celelalte ipostaze, binecunoscute insa publicului roman, care s-a putut bucura de o editie romaneasca a epistolelor dintre Thoma si Cioran.

Norman Manea e prezent in acest esantion romanesc prin „La Cinquième impossibilité“ (Seuil) si „Vizuina“ („La Tanière“, Seuil). Prima, o culegere de eseuri intocmita pentru editorul sau francez, graviteaza in jurul exilului: „Exilul dinainte si de dupa exil, pierderea sinelui si tot ce urmeaza dupa expulzarea alogenului“, inclusiv un exil al limbii – de unde si marasmele acestui autor care constata ca „nu beneficiaza de recunoastere decat in calitate de «scriitor tradus»“. Factor inhibitor pentru Manea, calitatea de „scriitor tradus“ este probabil dezideratul suprem al celorlalti autori romani expusi aici.

„Amantul colivaresei“ („L’Amant de la veuve“, des Syrtes) al lui Radu Aldulescu beneficiaza de una dintre cele mai percutante prezentari, care nu rateaza ocazia de a-l apropia pe Aldulescu de Zola si de Céline – singura, de altfel, ocazie de comparatism extra-parohial si, cu atat mai mult, singura ocazie de apropiere a unuia dintre autorii romani prezentati de un autor francez. In alta parte, compararea lui Dan Lungu cu Houellebecq, in „critica romaneasca“, fusese deturnata elegant spre… Kusturica, adica spre un alt sud-european).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper