Vrajitoare infanticide, canibalism si super-eroi: la vanatoare cu Hansel si Gretel

Un articol de IOAN POP-CURSEU

O intrebare pe care si-ar putea-o pune un cinefil ceva mai pretentios este de ce merita scris despre filmul cel mai recent al lui Tommy Wirkola, „Hansel si Gretel, vanatori de vrajitoare“, lansat la inceputul acestui an. La o prima vedere, s-ar parea ca e doar un alt blockbuster fara prea mare interes, gandit si realizat in cel mai pur stil american. Ipoteticei intrebari si obiectiilor care decurg din ea nu pot sa le raspund decat aproband. E adevarat ca filmul readuce pe ecran cliseele cele mai gaunoase ale americanismului cultural, in primul rand lupta dintre bine si rau, incheiata cu triumful binelui – care cere, din pacate, o mare doza de violenta, scuzata de spectatori in numele unui ideal moral superior. (S-ar zice ca acesta e modul cel mai sigur de justificare ideologico-estetica a razboaielor americane celor mai recente!) Eroii, replicile, structurarea actiunii nu depasesc cu nimic posibilitatile de intelegere ale unui public extrem de vast si nu foarte inteligent sau cultivat. La Wirkola, totul e kitsch, de la amestecul eteroclit de referinte istorice (un pot-pourri de Ev Mediu tardiv in care se ardeau vrajitoarele pe rug, de secol XIX – la nivelul costumelor – si de postmodernitate), pana la optiunile de compozitie a imaginii si de structurare a cadrelor.
Exista, totusi, in „Hansel si Gretel“, efecte speciale de toata frumusetea, de o mare intensitate fizica si emotionala, care dau faptului-de-a-fi-spectator o noua dimensiune. Explozii, taieri de capete, lupte si urmariri capata – datorita tehnicii 3D – in acelasi timp o doza superioara de realism si o aparenta clara de neverosimil, cufundand spectatorul intr-o stare ce nu mai are nimic de-a face cu vizionarea unui film traditional, oricarui gen i-ar apartine el. Spatiul se construieste pe noi coordonate, caci Wirkola a crescut coeficientul de imersiune a spectatorului in lumea fictionala, implicand si spatele acestuia. De pilda, o sageata plecata din arbaleta perpendicular pe sala se apropie primejdios de public, dupa care dispare, pentru ca – la putina vreme dupa aceea – sa reapara fulgerator din spate, creand si mai multa „panica“. Viteza a devenit un factor estetic fundamental, pentru ca angajeaza limitele insesi ale perceptiei vizuale: urmaririle vrajitoarelor calare pe maturi, printre brazii din padure, iti taie rasuflarea, pentru ca te intrebi mereu daca se poate „mai repede“. Esti la ani lumina departare de felul in care-si incalecau maturile vrajitoarele din „La Fée Carabosse et le poignard fatal“ de Georges Méliès (1906) sau din „Häxan“ de Benjamin Christensen (1922).
Interesul major al filmului trebuie cautat in alta parte, nu in efectele speciale si in viteza, care tin de conditionarile tehnice ale creatiei cinematografice. Primordiala este la Tommy Wirkola pasiunea cu care isi reapropriaza schema basmului cules acum 200 de ani de Fratii Grimm, incercand s-o rescrie pe gustul publicului de azi, fie acesta cu precadere „american“ in apartenenta geo-culturala sau in gusturi. Eroii, Hansel (Jeremy Renner) si Gretel (Gemma Arterton), sunt portretizati la cincisprezece ani dupa ce au ucis vrajitoarea care-i sechestrase in coliba din padure. Din gestul de aparare, cei doi tineri au facut o profesie: sunt acum „vanatori de vrajitoare“ si de recompense, eliminandu-le nemilos pe purtatoarele raului. Ei le recunosc imediat, cumva ca faimosul Matthew Hopkins, „witchfinder“ din secolul XVII, pus in lumina reflectoarelor in filmul lui Michael Reeves din 1968.
Chemati la Augsburg pentru a stopa rapirile de copii care afecteaza orasul, cei doi frati sunt antrenati intr-o calatorie in trecut, intersectata partial cu povestea pe care o traisera cu multa vreme in urma. Ajunsi in casa copilariei, Hansel si Gretel afla chiar din gura marii vrajitoare Muriel (Famke Janssen) de ce au fost abandonati in adancurile padurii de tatal lor. Acesta a recurs la o solutie disperata pentru a-i salva, caci mama copiilor, Adrianna, o puternica vrajitoare „alba“, urma sa fie atacata de fortele intunericului, care aveau nevoie de inima ei pentru o vraja menita sa le asigure invulnerabilitatea. Neputand sa o invinga, Muriel dezlantuie oamenii din oras impotriva Adriannei, stiind ca nu-si va folosi niciodata fortele magice pentru a li se opune. Adrianna este asadar arsa pe rug sub ochii neputinciosi ai tatalui, spanzurat chiar in fata casei. Nici vorba asadar de saracie, de mama vitrega, de lipsa de dragoste fata de copii, de neputinta, de drumul pavat cu pietricele sau cu firimituri de paine. Pentru gandirea americana, gesturile extreme determinate de mizeria materiala sau parintii care-si sacrifica progenitura pentru a supravietui ei insisi nu sunt acceptabile: totul trebuie, asadar, rescris intr-o forma mai acceptabila in interiorul unui anumit sistem cultural. Cum sa fi admis realizatorii si producatorii filmului ca exista cazuri cand parintii nu-si pot hrani copiii, in conditiile in care SUA reprezinta principalul (pro)motor al unui sistem economic ce determina astfel de situatii fara iesire? (Sunt constient ca am facut un anacronism, cu atat mai mult cu cat – pe vremea lui Hansel si Gretel sau a Fratilor Grimm – foametea era produsul unui sistem feudal mai degraba decat a capitalismului contemporan.)
Eterogenitatea referintelor istorice, pomenita mai sus, constituie o sursa de comic, cu conditia ca spectatorul sa se amuze de ea mai degraba decat s-o considere de prost gust. Hänsel sufera de „boala zaharului“, adica de diabet, fara indoiala ca urmare a tratamentului de ingrasare la care s-a vazut supus in casuta vrajitoarei, si trebuie sa-si faca din cand in cand cate o injectie. Arsenalul celor doi supereroi cuprinde atat arme traditionale, cum ar fi cutitele si sabiile, sau arbaleta lui Gretel, dar si mitraliere si pusti de-o forma stranie, care sunt foarte contemporane prin „performante“, insa trebuie si descantate pentru a deveni mai ucigase. De asemenea, in lumea imaginata de Wirkola ispravile protagonistilor nu se mai transmit pe cale orala, ci se publica in ziare usor tabloidizate si sunt citite cu nesat de admiratori. Unul dintre acestia, Ben (Thomas Mann), pastreaza cu evlavie, in dosare, extrase de presa despre toate vrajitoarele, din mlastini, paduri si campuri, care au pierit rapuse de Hansel si Gretel. De altfel, Ben, dupa ce o salveaza pe Gretel dintr-o situatie in care aceasta era cat pe ce sa-si piarda viata, se indragosteste de ea si spre finalul filmului va intra in grupul vanatorilor…
Interesante sunt si figurile vrajitoarelor, care constituie un repertoriu excelent al unor tipuri multiple de uratenie. Se reia, in sens estetic, o credinta puternic inradacinata in omul european vechi, anume ca defectele fizice sunt un semn sigur al pactului cu Diavolul, printul intunericului marcandu-si pe vecie adeptii si adeptele. Captivant este modul cum Muriel trece de la frumusete la grotesc: cand se plimba printre oameni afiseaza un chip frumos, enigmatic, desi rece, insa – cand isi dezlantuie rautatea – crapaturi albastre ii brazdeaza pielea, nasul i se coroiaza, iar dintii i se preschimba in cioturi putregaite. La sabbatul final, se strang vrajitoare schiloade, chioare, bicefale, cocosate, grase ori scheletice, cu dinti lungi si gheare ascutite, gata sa purceada la sacrificiul suprem a carui eficacitate e garantata de Luna stacojie, fenomen astronomic rarisim, asteptat de la moartea Adriannei incoace. La sacrificiu sunt adusi sase baieti si sase fetite, nascuti fiecare in una din cele douasprezece zodii, rapiti de vrajitoare cu ajutorul unui troll pe nume Edward (alt element de comic!). Sangele si carnea copiilor urmeaza a fi folosite, impreuna cu inima de vrajitoare alba, Gretel de data aceasta, la confectionarea unei fierturi magice, menita sa le faca pe vrajitoarele rele imune la singura modalitate prin care pot fi ucise, anume la foc.
Hansel intervine la tanc, secondat de Mina, o magiciana buna, de care e intr-un fel indragostit (spun „intr-un fel“ deoarece, desi s-a culcat cu ea, nu pare sa fie foarte afectat dupa ce ea moare ca sa-l salveze) si care secera cu mitraliera vrajitoarele din poiana sabbatului. Eroul se poate strecura sub ploaia de gloante, spre copilul tintuit sub securea de sacrificiu, salvandu-l in extremis, impreuna cu celelalte unsprezece victime potentiale. In fond, se reia aici – cu mare pregnanta – figura vrajitoarei rapitoare de copii si stereotipul infanticidului ritual, prezent in numeroase alte filme, de diverse calitati si din varii epoci istorice (deja mentionatul „Häxan“, „The Devil Rides Aut“ de Terence Fisher, 1968, sau „Art of the Devil“ I, de Thanit Jitnukul, 2004).
Figura vrajitoarei, canibala si infanticida, polarizeaza frici arhaice legate de ideea de supravietuire si devenire. Celei din „Hansel si Gretel“ (basm si film), i-as mai adauga cateva figuri mitologice inrudite, in primul rand strix si lamia din mitologia greco-romana, despre care se crede ca ataca si devoreaza copii. As mentiona-o si pe Baba Yaga din folclorul rusesc, care atrage si ea oameni rataciti – mai ales prunci – in izba ei, unde-i frige si-i inghite. Johannes Nider, in „Formicarius“, unul dintre primele tratate de demonologie, scris catre 1435-1437, subliniaza ca in regiunea orasului Lausanne vrajitoarele fierbeau si mancau copii, chiar pe ai lor proprii. Tot Nider noteaza cazul a treisprezece copii mancati de vrajitoarele de la Berna. Cu putina vreme inainte de Nider, Hans Fründ, cronicar din Lucerna, lasa cateva note despre presupusul canibalism al vrajitoarelor. Pe la mijlocul secolului XV, canibalismul vrajitoarelor mai e consemnat de Claude Tholosan in „Ut magorum et maleficiorum errores“ sau de tratatul anonim „Errores Gazariorum“ („Greselile catharilor“). „Summae“-le despre vrajitorie din secolele XVI-XVII, Jean Bodin („De la démonomanie des sorciers“, 1580) sau Martin del Rio („Disquisitiones magicarum“, 1602), mentioneaza si ele infanticidul si canibalismul.
Daca se considera in trecut ca victimele de predilectie ale vrajitoarei erau copiii, e pentru ca acestia incarneaza sperantele si proiectele de viitor ale fiecarei comunitati in parte. Or, in anumite circumstante, in care mortalitatea infantila era prea ridicata sau disparitiile de copii prea numeroase, explicatia nu putea fi decat interventia unor forte magice rauvoitoare, indreptate impotriva grupului social. Protectia descendentilor nu era considerata niciodata, pe cale de consecinta, destul de solida, de sigura, de complexa: aici e punctul nevralgic unde trebuie sa intervina cate un Hansel si o Gretel, care-si depasesc propriile traume, razbunand faptul ca nu li s-a acordat o protectie suficienta in copilarie si… intorcandu-se acasa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper