Verdi live de la Scala si Metropolitan Opera

Un articol de COSTIN POPA

„Nabucco“ esentializat
Extinderea transmisiilor directe din marile sali de opera si balet ale lumii în cinematografele bucurestene continua. Preluarea spectacolelor de la Metropolitan Opera din New York a devenit o obisnuinta în ultimii ani, iar acum se ofera împatimitilor genului intrari în alte temple legendare ale artei lirice, Scala din Milano si nu numai. Daca deschiderea stagiunii 2012-13 cu „Lohengrin“ de Wagner a fost un regal absolut, recent am beneficiat de o noua transmisie de la Scala, opera verdiana „Nabucco“, echilibrând în acest mod aniversarile Verdi-Wagner din 2013, doua secole de la nasterea marilor compozitori. O productie în premiera, realizata prin cooperarea cu Royal Opera House Covent Garden din Londra, Lyric Opera din Chicago si Gran Teatre del Liceu din Barcelona.
Fiu al celebrului sef de orchestra Claudio Abbado, cu care seamana izbitor, regizorul Daniele Abbado a debutat la Teatro alla Scala prin montarea acestui „Nabucco“, un spectacol apasator, strabatut de durere, ale carui putine lumini se strecoara cu retinere, estompat, fara mari sperante în gând si suflet. Conteaza mai putin ca actiunea a fost translatata la mijloc de secol XX, conteaza cenusiul dominant în costume, care pluteste în aer, conteaza ca destinul poporului evreu, de secole, este înfatisat aici în tot tragicul sau.
„Nabucco“ este în buna masura o opera oratoriala, cu multe pagini corale contemplative si regizorul a profitat de statismul actiunii, inducând o sobrietate în miscare si expresie care serveste esentializarea în spirit. Alison Chitty, pe lânga costume, semneaza si decorurile simple… pietre de mormânt, zei-colosi modern stilizati, umbre uriase ale evreilor condamnati la moarte… De mare sprijin în scenografie au fost proiectiile video pe fundal (Luca Scarzella) care si-au preluat imaginile din filmari facute cu o camera amplasata deasupra scenei, în timp real sau înregistrate. Prin mobilitate, efectul lor reflecta parca tulburarea sufleteasca a evreilor invadati de babilonieni.
În tot acest cadru, atât de departat de festivismul obisnuit al montarilor operei verdiene, Daniele Abbado a ales naturaletea drept cheie de bolta a dinamicii actiunii, a gestualitatii si mimicii. Nabucco însusi intra în scena fara fast, simplu, amestecat printre barbati, femei si copii, schimonosit de scârba si ura. Soldatii sai, un fel de trupe de comando, cotropesc apoi populatia, impresionanta prin demnitate. Este numai o secventa. Spectacolul continua pe aceleasi coordonate esentializate si eroul titular îsi parcurge istoria vlaguit parca, derutat, îmbatrânit si convins de previzibila sa convertire. O viziune atipica, dar posibila.
Voci de prestanta sonora
Exemplar interpret al acestui tract ideatic, baritonul Leo Nucci, 71 de ani, s-a aflat la prima interpretare a rolului Nabucco la Scala. Italianul detine puteri verdiene, este clar. Generozitate timbrala, simt al derularii frazei muzicale, al lungimii cantilenelor, accentuari autoritare ale cuvintelor definitorii pentru expresia dramaturgica a personajelor, nuantari, totul provenit din marea traditie de interpretare a partiturilor maestrului de la Busseto. Surprinderea este ca Leo Nucci si-a conservat potentele de voce la o vârsta la care altii s-au pensionat de mult. Secretul sta în perfectiunea tehnica. si acum se poate admira tinuta de cânt a artistului, fara contorsiuni sau eforturi, în care respiratia, una dintre bazele emisiei vocale optime, se arata ideala. Doua mici bemoluri… mai întâi un oarecare vibrato care se strecoara la unele note tinute lung, mai ales catre sfârsitul spectacolului, când oboseala se mai face resimtita. Apoi, ramâne observatia dintotdeauna… Leo Nucci prefera multe atacuri de sunet prin „portamenti“, cu alte cuvinte, unele note sunt luate „pe dedesubt“ si nu direct. Comentariile vizeaza doar rigurozitatea evaluarii, niciunul dintre ele nu face sa-i stirbeasca valoarea, sa-i estompeze admirabila prestatie.
Ucraineanca din Kiev, Liudmyla Monastyrska, este astazi vocea de coloratura dramatica emergenta exploziv în toate marile teatre ale lumii, pentru un repertoriu extrem. Ca Abigaille, a aratat un glas somptuos, cu frumoase armonice, stralucitor, penetrant, extins si omogen. Întreg arsenalul necesar pentru asemenea roluri îi sta la dispozitie: accente si expresie dramatice, acute fulminante, note grave cu sonoritati „de piept“, mobilitate în preluarea incisiva a agilitatilor. Dar tânara soprana mai are un atu important, acela a stapânirii cântului moale, piano-legato, cu linie impecabila (aria „Anch’io dischiuso il firmamento“). Si nu numai atât, atacurile acute în pianissimo sunt desavârsite. Chiar daca fragmentari de fraze mai apar pe ici, pe colo, întregul este foarte valabil. Rezervele mele merg doar în directia unei emisii prea „deschise“ a notelor înalte (Do natural) si nu din unghiul calitatii sonore, ci al consumului de capital care pare important. Sa nu uitam ca, tinând cont de vârsta prezumata de 32-33 de ani (doamnele, viitoare dive, nu-si devoaleaza anul nasterii), Liudmyla trebuie sa cânte înca minimum douazeci si cinci. Deplinul sprijin tehnic este indispensabil.
Admir mult glasul de „basso cantante“ al artistului de origine ucraineana Vitalij Kowaljow, cald, catifelat, capabil de frazari prelungi de suflu larg si cu ireprosabila omogenitate pe întreg ambitusul. Fara sa fie tunatoare, având tente de colorizare baritonala, vocea suna impunator prin stiinta constructiei desenului melodic si proiectie. Ca si Leo Nucci, Kowaljow se sprijina pe o solida tehnica a respiratiei, care nu-i modifica tinuta statuara în scena. Prin toate aceste virtuti care au conturat un personaj de mare profunzime sufleteasca, apropiat poporului sau, a fost foarte potrivit rolului Marelui Preot evreu, Zaccaria.
Tenorul leton Aleksandrs Antonenko (Ismaele) a cântat eroic si cu multa însufletire care, câteodata, i-a împins sunetele înalte peste tonul corect. Bine preparata pentru rolul Fenena a fost mezzosoprana italiana Veronica Simeoni.
La pupitru, italianul Nicola Luisotti s-a dovedit un exponent al bunei traditii verdiene, prin propria-i pregatire, dar si prin prezenta în fata Orchestrei Scalei, care are în sânge asemenea partituri, ca tempi în primul rând. În afara unor atacuri fara prea mare fermitate, instrumentistii s-au bazat pe blândetea sunetului cordarilor si pe echilibrul între partide. Corul, în opera „Nabucco“ important personaj colectiv, si-a confirmat si de aceasta data galoanele, prin cânt nuantat, de la „doloroso“ la grandios.
„Rigoletto“ chewing-gum
Cantonata dintotdeauna în productii cvasi-muzeale, Opera Metropolitan încearca în ultimul deceniu abordari mai moderne, care sa se întreteasa cu montarile vechi. Au aparut astfel mizanscene de exceptie precum „Madame Butterfly“ a lui Anthony Minghella, „Ring“-ul lui Robert Lepage, „Maria Stuarda“ semnata de David McVicar sau „Traviata“, productie Willy Decker, importata de la Salzburg. Se mai pot adauga una-doua, nu mai multe. Toate au impresionat prin simbolistica si stilizare, prin parcurgerea în profunzime a ideaticii, prin implementarea curentului high-tech, toate au avut drept consemn necontrazicerea partiturii si a textului.
Cu recentul „Rigoletto“, managementul Operei Metropolitan a dorit sa forteze nota si i-a oferit regizorului Michael Mayer (decoruri Christine Jones, costume Susan Hilferty, lighting designer Kevin Adams, coregraf Steven Hoggett), cunoscut pentru montari de musicaluri pe Broadway, posibilitatea – la debutul sau în opera –, de a plasa actiunea în locuri dragi americanilor, cazinourile din Las Vegas si într-un cadru temporal de la începutul anilor ’50. Ideea nu este noua si ne amintim ca una dintre primele montari îndraznete ale opusului verdian, cea semnata de Jonathan Miller la Opera Nationala Engleza acum trei decenii, îsi desfasura parte din actiune într-un bar, printre mafioti.
Asadar, agitatie, lumina, culoare, French Cancan, pârâieli deranjante ale masinilor de joc (peste muzica lui Verdi!), microfoane de DJ pentru aria „Questa o quella“ si unele replici, ca de pilda „In testa che avete signor di Ceprano?“… Ma întreb la ce a folosit dubla amplificare, simtita clar în sala de cinema unde vedeam transmisia directa?
Ca personaje, Ducele de Mantua încerca sa imite look-ul lui Sinatra, în jurul lui se învârteau Marilyn Monroe – Contesa Ceprano sau Dean Martin – Marullo. Una peste alta, viziunea lui Mayer nu m-a captivat si suprapunerea ei cu muzica romantica verdiana a venit ca… nuca-n perete. Nu l-am crezut marcat de blestem nici pe acel Rigoletto fara defect fizic si deloc apasat de trama. N-a stârnit compasiune si parca nici el n-a dorit s-o stârneasca. M-a surprins temperamentul Gildei, departat de orice sensibilitate a trairii unor sentimente încercate pentru prima oara. Sigur ca atmosfera din taverna-bar a lui Sparafucile era indispensabil sa fie întretinuta de… o dansatoare topless la bara, spontan aplaudata de cei 3800 de spectatori!?!
Mayer a considerat si ca Monterone trebuie sa fie transformat în arab. Nu comentez ratiunile. Dar nu înteleg de ce a fost nevoie ca subtitrarea traducerii în limba engleza sa fie modificata. De la „Quel vecchio maledivami“, textul libretistului Piave a devenit „That sheikh cursed me“ sau „That arab cursed me“. si daca vorbim despre montari moderne ce-si propun sa elimine conventiile genului, oare cum se face ca mesenii (curtenii) din cazinou nu se trezesc din somn când Ducele le cânta în urechi aria „Ella mi fu rapita!… Parmi veder le lagrime“ cu cabaletta cu tot? Sau de ce, în cvartetul din ultimul act, planurile nu sunt separate, distantate, asa cum cere actiunea?
Kitsch-ul culmineaza cu placa de înmatriculare a limuzinei lui Sparafucile (da, Gilda ucisa este livrata lui Rigoletto în portbagaj) pe care scrie nici mai mult, nici mai putin decât SPARFUC! Exemplele pot continua. Pentru mine însa, capacul a fost pus de Giovanna care, pe trilul sublim al Gildei din finalul ariei „Caro nome“, a spart zgomotos un balonas de chewing-gum, pe care îl construise în fata noastra, morfolindu-l cu pricepere de experta. Poc! Caderea în penibil nu a mai fi putut evitata. În plin an aniversar Verdi-Wagner. „Povero Verdi!“
Prea putina „italianità“
Jeljko Lucic are o voce masiva, robusta, potrivita coloristic pentru rolul titular. Numai ca baritonul sârb s-a cantonat într-o monotonie de expresie care a exclus moliciunile („Deh, non parlare al misero…“), dar a… inclus sunetele nevibrate, drepte si notele înalte opace. Expunând mereu în forta bruta, artistul nu a mai riscat sa ajunga la traditionalul final al operei cu acute de Sol si La bemol. Nu este singurul cântaret care abordeaza rolul într-o asemenea cheie monocroma, dar faptul ca a si distonat copios nu apare ca acceptabil pentru un teatru de renumele celui newyorkez.
Cred ca valoroasa soprana germana Diana Damrau se simte mai bine în opusurile compuse în spatiul natal decât în cel italian. În talmacirea rolului Gilda, componenta belcantista din partitura romantica verdiana a fost practic inexistenta. Au absentat rafinamentele, inflexiunile, nuantele. Doar câteva pianissime i s-au strecurat în evantaiul interpretativ, plus un fabulos Mi bemol supra-acut la finele duetului „Sì, vendetta“ cu Rigoletto, emis si într-o pozitie total incomoda. În general, a propus un personaj prea obiectiv, prea ancorat în concretete, cu patos ieftin si gesturi zmucite care secondau accentele din glas, deseori veriste. Nimic ingenuu în aceasta corpolenta Gilda.
Polonezul Piotr Beczala este un tenor foarte la moda în ziua de astazi. si pe drept cuvânt. Timbru liric placut, constructie a frazelor muzicale potrivita stilistic, omogenitate. În rolul Ducelui de Mantua, contaminat parca de colegii sai, a cântat distantat fata de esentele rolului, fara sa-i daruiasca Gildei nicio adresare poetica… „È il sol dell’anima, la vita è amore“, nicio amintire sensibila… „Parmi veder le lagrime“. În prezentarea extensiei vocii a fost contrariant. Notele de Si bemol acut au functionat, a cântat si un Re bemol nescris la finele duetului cu Gilda (dar umbrit de unisonul cu Diana Damrau), a evitat încoronarea cabalettei (acuta traditionala, rezervata celor ce se încumeta), dar cel mai asteptat sunet, încheierea celebrei arii „La donna è mobile“ (Si natural), l-a prins neconcentrat si, în loc sa fie triumfator, s-a clatinat. Întâmplari, întâmplari…
Foarte frumos a rezonat glasul basului slovac Stefan Kocán (Sparafucile), un redutabil „pedalist“, ca si cel al mezzosopranei din Belarus Oksana Volkova, Maddalena cât se poate de sexy, asa cum cere rolul.
În teatrele lirice importante ale lumii continua infuzia de dirijori italieni, inclusiv tineri. Michele Mariotti va împlini 34 de ani în 2013 si deja a coborât în fosa primei scene lirice newyorkeze. Scoala pe care a urmat-o în patria operei este solida, în spiritul marii traditii. Este un lucru evident, se simte. Rezistent la practicile de pe tarâm american, Mariotti a cumpanit bine politica tempilor, cu rezultanta într-un spectacol echilibrat. A cedat doar în finalurile de act, când accelerarile au venit pe neasteptate, fara însa sa altereze buna impresie generala.
Nu uit sa remarc prestatiile excelente ale Corului si Orchestrei Operei Metropolitan.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper