Traditia, folclorul si statul national

Un articol de GELU SABAU

Claude Karnoouh, Inventarea poporului-natiune. Cronici din Romania si Europa Orientala 1973-2007, traducere din franceza de Teodora Dumitru, Idea Design & Print, Cluj, 2011

 

Sarbatorile de iarna tocmai au trecut, iar în aceasta perioada am fost cu totii „bombardati“ prin intermediul televizoarelor cu emisiuni si spectacole despre obiceiurile noastre din batrâni. Traditii care vin dintr-un timp imemorial si care ne definesc identitatea colectiva. Marturisesc ca îmi place sa ascult muzica populara si ca am interpreti si melodii preferate. Însa niciodata nu am fost fanul spectacolului folcloric, fie el în salile de spectacol sau la televizor.
Mi s-a parut ca punerile în scena filmate si difuzate pe micile ecrane transmit inevitabil o doza de artificial si kitsch: oameni în costume populare asezati dupa o regie prestabilita, zapada sau iarba artificiale, decorul de carton ce imita o casa, o poarta sau o cumpana asezate, mai nou, sub luminile proiectoarelor cu tenta disco! Mai tin minte si ca am fost nedumerit când am auzit pentru prima oara sintagma, relativ recenta, de „vedeta populara“. Vedeta populara? Parca nu prea se potriveste! Termenul popular trimite aici la creatia anonima, a celor din „popor“, pe când vedeta este întotdeauna persoana care sta în prim-plan, care iese în fata, care este vazuta. Asadar, un oximoron în toata regula! La toate acestea se adauga faptul ca, în urma cu câtiva ani, am avut ocazia sa urmaresc o emisiune TV a lui Grigore Lese în care acesta încerca sa demonstreze ca felul cum s-a promovat folclorul în perioada comunista, inclusiv prin intermediul televiziunii, nu a însemnat altceva decât o falsificare a traditiei. Ideea mi s-a parut interesanta, venea oarecum în întâmpinarea nedumeririlor si a intuitiilor mele, iar argumentele furnizate pareau pertinente. Dar lucrurile nu s-au clarificat pentru mine, poate si pentru ca nu aveam interese specifice în aceasta directie.
Noua constructie nationala
Recent, însa, am avut ocazia sa citesc o lucrare care abordeaza tocmai raportul dintre lumea arhaica, traditie, folclor si statul modern. Este vorba de „Inventarea poporului-natiune“, carte care-l are ca autor pe antropologul francez Claude Karnoouh. Cartea este probabil una dintre cele mai consistente abordari critice de pâna acum a felului în care s-a constituit modernitatea româneasca. Ea poarta si subtitlul: „Cronici din România si Europa Orientala 1973-2007“. Dupa cum ne sugereaza deja acest subtitlu, cartea e alcatuita din mai multe sectiuni, aparent disparate: este vorba de trei parti, dintre care prima (cap. I-II) ne prezinta însemnarile autorului despre lumea româneasca, atât de inedita pentru un occidental neinitiat. Urmeaza apoi o a doua parte (cap. III-V), care constituie nucleul teoretic al lucrarii, în care Claude Karnoouh face demonstratia propriu zisa a tezei sale si, apoi, o a treia (cap. VI si Postfata), care începe cu un subtitlu sugestiv, „Recviem“, ca o revenire într-o lume pe cale de a nu se pastra decât în memoria noastra. Cartea are incontestabile virtuti stiintifice si literare, iar cele trei parti pot fi citite si în mod independent una fata de alta.
Premiza de la care pleaca autorul este una simpla, poate mult prea evidenta odata ce o avem formulata ca atare: lumea arhaica si lumea moderna sunt doua lumi diferite, opuse una alteia, a caror întâlnire produce inevitabile bulversari. Contactul lor este însotit, de obicei, de transformari semnificative ale lumii arhaice, care pot duce la disparitia sa. Asta din simplul motiv ca modernitatea dispune de instrumente intelectuale si mai ales tehnice net superioare.
În Europa de Centrala si de Est modernitatea patrunde în descendenta Iluminismului si a herderianismului într-o combinatie originala de idei si motive. Iluminismul este cel care furnizeaza instrumentele necesare constituirii statului modern: cunoasterea empirica si pozitiva, pedagogia ridicata la rang de principiu director al edificarii natiunii, institutiile adminstrative, instrumentele economice si armata. Filosofia în descendenta herderiana este cea care ofera perspectiva istoricista, necesara legitimarii noilor natiuni. Daca în Occident Iluminismul este antiistorist (cel mai bun exemplu – Kant), în Orientul Europei ideile iluministe se combina cu perspectiva istorica. Istoria este necesara pentru a demonstra demnitatea popoarelor ce locuiesc aceste teritorii – în cazul românilor, pentru a scoate din uitare maretia istoriei lor de urmasi ai Romei. De la Herder, popoarele-etnii ce apartin unor Imperii multinationale vor împrumuta motivul geniului limbii populare, cu tot ce poarta ea (poezii, cântece, jocuri), care este depozitara spiritului poporului respectiv. Astfel, prin cultivarea limbii nationale, se produce unitatea culturala necesara si prealabila unitatii politice. Rolul important de construire a acestei noi Bildung nationale revine acum poetilor-savanti, cei ce reusesc sa combine într-un mod fericit cunoasterea istorica savanta cu mânuirea poetica a limbii. Apare astfel modelul poetului national. Suveranitatea statului nu mai este definita  în termenii relatiei supusi-suveran, specifici unei monarhii, ci în termeni de teritoriu, limba si etnie.
Un ghem de contradictii
Statul national se foloseste deci de toate instrumentele politice, economice si culturale ale modernitatii. În Europa de Est el se bazeaza însa pe o populatie eminamente rurala si arhaica, care nu are nimic în comun cu acest proiect politic modern: taranul traieste într-o lume conturata de teologia crestina populara – un amestec sincretic de credinte populare pagâne si motive apartinând crestinismului – si recunoaste autoritatea politica a monarhului sau a suveranului caruia i se supune. Singurele probleme importante ale taranului par a fi supravietuirea si pastrarea credintei si a obiceiurilor cu care a fost crescut. În aceste conditii, statul proiecteaza o imagine dedublata a taranului: pe de-o parte, face din el un personaj arhaic ce trebuie conservat, pe de alta, îl vrea ca cetatean modern, care prin educatie trebuie sa contribuie la noul edificiu politic national.
Aceasta este una dintre contradictiile fondatoare ale statului national – statul etniei-popor, cum îl numeste autorul, pentru a-l deosebi probabil de statul national în acceptia sa occidentala. Statul va folosi toate instrumentele culturale si ideologice pe care le are la îndemâna pentru a escamota aceasta contradictie. Unul dintre cele mai importante instrumente, în acest sens, este folclorul. Folclorul nu este altceva decât stiinta ce rezulta prin supunerea traditiei unei stricte observatii, cu ajutorul instrumentelor care obiectiveaza si masoara, produse de gândirea moderna. Folclorul îsi primeste legitimitatea din cele doua curente de gândire ce produc modernitatea est-europeana: Iluminismul – care-i ofera conceptele rationale si metodele stiintifice –, si romantismul poetic, ce reabiliteaza si instrumentalizeaza limba populara. Astfel, folclorul va duce la constituirea unei neotraditii, al carei scop este instaurarea unei simultaneitati între lumea arhaica a traditiei si statul-natiune. El este totodata si un important instrument de realizare a unitatii culturale, deoarece elimina particularitatile arhaismului local si cenzureaza manifestarile ce contravin comportamentului „civilizat“. Folclorul capata astfel un dublu rol: 1) acela de a escamota ruptura produsa de modernitate fata de lumea arhaica (perpetuând vechile traditii într-un context nou); si 2) sub aparenta unei perpetuari a traditiei, folclorul contribuie, în cele din urma, într-un mod imperceptibil, la disparitia acesteia, prin faptul ca spectacolul ritului îsi pierde vechea semnificatie si devine spectacol teatral sau marfa de consum. Asadar, sub masca elogiului traditiei, folclorul contribuie de fapt la instrumentalizarea acesteia în folosul ideologiei nationale si, în acest fel, la disparitia ei. Se pare, prin urmare, ca folclorul nu poate sa atenueze ireductibila antinomie ce sta la baza constituirii statului etniei-popor.
Si nu doar contradictia dintre lumea arhaica si lumea moderna submineaza legitimitatea statului national astfel constituit. Mai este vorba despre o serie de alte contradictii care ne arata fragilitatea unui astfel de concept: contradictia între dreptul istoric al unei natiuni care-i exclude pe cetatenii de alta etnie si dreptul natural modern pe care se bazeaza orice legitimitate politica contemporana, contradictia între unitatea organica a natiunii proclamata de ideologiile nationaliste si noii actori sociali si economici care apar în urma industrializarii si care tind sa destrame aceasta unitate organica, contradictia între fondul national, particular, pe care se bazeaza unitatea nationala si tehnicile politice si economice moderne care uniformizeaza societatile.
Sentimentul românesc al fiintei
Minat astfel de numeroase contradictii care-i sunt constitutive, statul etniei-popor arunca în lupta toate instrumentele modernitatii de care dispune, pentru salvarea traditiei, pentru simplul fapt ca legitimitatea sa depinde de interpretarea/ perpetuarea acestei traditii. Numai ca instrumentele sale ajung în cele din urma sa transforme iremediabil traditia: astfel, în câmpul pedagogiei de masa, traditia devine spectacol folcloric, în câmpul economiei devine marfa, obiect artizanal sau turism folcloric, în câmpul cunoasterii empirice devine etnografie, muzeografie si folclor, în scopul realizarii unitatii culturale, iar în câmpul metafizicii devine motiv filosofic pentru o axiologie a unitatii nationale. Si, într-adevar, se pare ca si cele mai rafinate mijloace culturale intra în joc pentru a salva lumea arhaica de vârtejul neiertator al modernitatii. Este vorba de filosofie, care se va folosi  de conceptele sale pentru construirea unei ontologii a natiunii. Spre sfârsitul partii teoretice a cartii Karnoouh prezinta o critica a acestor încercari de ontologie româneasca care vin din partea celor mai importanti filosofi români ai secolului XX: Lucian Blaga si Constantin Noica.
Este vorba, în filosofia lui Blaga, despre încercarea de a aseza pe picior de egalitate „culturile minore“ si „culturile majore“. Din punctul de vedere al autorului, tentativa lui Blaga de a teoretiza o ontologie a satului este sortita esecului, deoarece, în confruntarea lor cu cultura majora, culturile minore sunt nevoite sa foloseasca aceleasi instrumente, ceea ce conduce fie la o schimbare radicala a lor – prin transformarea reusita într-o cultura majora –, fie la condamnarea lor – atunci când pierd aceasta confruntare. Asadar despre „salvare“ oricum nu poate fi vorba. Criza identitatii culturale românesti din secolul XX e data de faptul ca aceasta refuza sau nu are capacitatea de a gândi conditiile de posibilitate ale modernitatii si încearca o împacare armonioasa între lumea arhaica si modernitate, lume pe care modernitatea o trimisese deja în uitare.
Noica este analizat cu a sa încercare asupra „Sentimentului românesc al fiintei“. Aici, autorul analizeaza, folosind instrumentele fenomenologiei heideggeriene, felul în care filosoful român elaboreaza teoria „fiintei românesti“. O prima obiectie porneste de la faptul ca Noica preia un sistem de idei care sunt produsul unei situatii concrete – în speta, produsul istoriografiei de secol XIX si XX – si încearca sa faca din ele o întruchipare absoluta a fiintei. O alta obiectie e data de faptul ca Noica nu face deloc apel, atunci când vorbeste despre spiritualitatea româneasca, la contributia pe care crestinismul a avut-o la elaborarea modului fundamental prin care taranul român se raporteaza la lume. A vorbi, asadar, despre „fiinta“ româneasca în afara contributiei crestinismului nu este decât dovada vie a dorintei explicite de a evita o astfel de tematizare sau a faptului ca demersul sau este îndatorat într-un mod decisiv vulgatei istoriografice si folclorice de secol XX. Pe urmele lui Heidegger, autorul considera ca nu exista, în cultura europeana, alte posibilitati de a accede la o interogatie autentica a fiintei în afara fragmentelor misterioase care ne-au ramas de la presocratici. De aceea încercarea de ontologie a lui Noica, prin apelul sau la un arhaism care inevitabil a fost fecundat de teologia crestina si de cultura moderna, esueaza într-o ontica a unei filosofii a istoriei în care limba devine fiintarea privilegiata.
Spre final, as încheia aceasta prezentare reluând câteva spuse ale autorului referitoare la propria carte, pe care o vede ca pe o încercare „de a oferi un sens posibil unor evenimente care, întrezarite din Europa Occidentala (ori privita cu un ochi-satelit al acesteia), pareau grotesti, monstruoase ssaut anacronice (…)“. Este adevarat ca nici pentru noi nu este usor sa întelegem „spiritul românesc“ de care râdem uneori, pe care îl luam în bascalie si care adeseori ne exaspereaza. De multe ori ne lasam purtati de parti-pris-uri ori prejudecati care, în loc sa ne ajute sa ne întelegem mai bine, ne împiedica în acest demers. Acesta este cred motivul pentru care ar trebui sa ne aplecam cu atât mai multa atentie asupra unei încercari precum cea a lui Claude Karnoouh.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper