„Terminologia este momentul poetic al gandirii“

Giorgio Agamben, Prietenul si alte eseuri, traducere de Vlad Russo, Editura Humanitas, 2012

„Prietenul si alte eseuri“ este o colectie de trei eseuri ale lui Giorgio Agamben. Cartea, aparuta de curând la Editura Humanitas, este un demers al filosofului italian de a identifica si analiza concepte-cheie din textele unor mari filosofi. Dupa cum chiar autorul îsi caracterizeaza demersul stiintific, munca sa este aceea a unui interpret care surprinde elementul filosofic al textelor si al contextelor pe care le interpreteaza, trecând la un moment dat, pe cont propriu, dincolo de acestea. Întelegând corect termenii, trecutul lor istoric, lingvistic si cultural, putem sa ajungem la un nivel mai profund de întelegere a fiintei umane si a modului în care aceasta îsi organizeaza existenta. Limbajul, cel mai puternic dintre elementele care ne constrâng (dispozitive), va putea fi asadar decodificat, pentru a ne oferi accesul la adevarata noastra natura. Iar dincolo de utilitatea rationala a demersului, acesta ne va putea eventual oferi si voluptate de tip emotional, poate chiar pasional, dupa cum o sugereaza un filosof citat de Agamben într-unul dintre eseuri – „Terminologia este momentul poetic al gândirii“.
Desi subiectele sunt diferite, cele trei eseuri din aceasta carte au o linie comuna vizibila, care creste gradat în intensitate de la primul la ultimul. Agamben pare sa se foloseasca de suportul filosofic pentru a critica societatea în care traieste, a se revolta împotriva ei si a-i îndemna si pe altii sa-i urmeze exemplul. Lucrurile nu mai pot continua asa, ne striga el parca din fiecare pagina. Dominatia economicului asupra tuturor aspectelor vietii, încrederea nejustificata în ratiunea umana, parodierea elementelor religioase în contextul religiilor seculare, dorinta unei cârmuiri providentiale într-o lume lipsita de Dumnezeu, controlarea vietii private de catre structuri statale sau suprastatale, toate acestea ne duc lumea catre un dezastru spiritual de proportii. Exista alternative, daca ne mobilizam sa schimbam ceva, ne transmit însa sfârsiturile optimiste ale eseurilor sale.
Interesat de soarta fiintei umane, Agamben o studiaza în toate dimensiunile sale. Primul sau eseu – „Prietenul“ – vorbeste de natura complicata a lui „homo politicus“, care, desi individualist, nu poate trai decât în comunitate. „Ce este un dispozitiv?“ atrage atentia asupra nasterii si dezvoltarii lui „homo sapiens“ prin intermediul unor lucruri care i-au orientat si controlat comportamentele, dar care acum degenereaza în asa masura încât pot produce procesul invers – transformarea omului în animal. „Biserica si împaratia“ îl are, de aceasta data, în prim-plan pe „homo religiosus“, prins în experienta timpului mesianic si deci strain în aceasta viata, tradat de o biserica incapabila sa îsi apere învataturile, dar somat de credinta sa sa îsi transforme viata si experienta lucrurilor lumesti (lucruri penultime), sa renunte la patimi, sa nu cedeze tentatiilor.
Nu în mod întâmplator autorul îsi numeste cartea „Prietenul si alte eseuri“. Totul începe de la prieten, concept care apare, în viziunea lui Aristotel, încarcat cu ceva de ordinul unei forte politice. Prietenul, un alter ego, care într-o traducere exacta înseamna „un alt eu însumi“, simbolizeaza însasi comunitatea de idei si gânduri în care traim, în care ne împartasim unii altora existenta, de care, prin însasi natura noastra, nu ne putem dispensa. Dumnezeu însusi observa incapacitatea omului de a trai izolat de altii ca el si o creeaza pe Eva pentru Adam. De aici totul se leaga într-o coerenta care alarmeaza. Produsele ratiunii umane – pozitivitatile pe care Hegel vrea sa le împace cu ceea ce e natural în oameni, dispozitivele pe care le cerceteaza Foucault – ajung sa ne ghideze existenta. Ajung sa ne ghideze chiar fiecare moment al existentei în timpurile moderne, avertizeaza Agamben. Desi nu suntem personal vinovati pentru influenta pe care acestea o au si ne este, în acest stadiu, aproape imposibil sa le depistam si sa ne debarasam de ele, suntem la fel de responsabili precum cei care le-au creat. Felul în care ele ajung sa ne afecteze pare sa fie o reeditare, la scara mai mica, a pacatului stramosesc, a dorintei ascunse de a fi la fel ca Dumnezeu.
Greseala omului tine de mândrie si de neadaptare. Este mândru pentru ca tânjeste dupa o cârmuire providentiala, ignorându-l pe Dumnezeu, crezând naiv ca poate sa-l substituie printr-o retea tehnica de lucruri care orienteaza si controleaza, create de el însusi. Este mândru pentru ca are impresia ca poate sa-si rapeasca siesi darul pe care i l-a oferit Creatorul – liberul arbitru. Pe de alta parte, este neadaptat, pentru ca nu constientizeaza timpul mesianic în care traieste, pentru ca vrea sa construiasca si sa se permanentizeze  într-un spatiu temporal în care doar salasluieste, în care este strain. Nici macar Biserica nu reuseste sa faca fata acestei mândrii. Aceasta reneaga planul divin, creându-si structuri de rezistenta într-un timp efemer, renuntând sa îsi apere propriile învataturi si supunându-se tavalugului manipulator al acestei lumi.
Una dintre cauzele prime ale degradarii fiintei umane este plasata de Agamben în contextul exacerbarii conceptului de oikonomie, mai exact a introducerii lui în câmpul teologic. Pentru a explica ideea de Treime, fara a lasa loc unor interpretari conform carora astfel se ajunge din nou la politeism, a trebuit sa se recurga la acest concept. Dumnezeu este triplu doar în ceea ce priveste economia sa, modul în care administreaza viata si lumea. Practic se despartea fiinta de actiune si ontologia de practica. De atunci, economia a ajuns sa fie din ce în ce mai importanta, extinzându-si încet, gradual, aproape imperceptibil, dominatia asupra tuturor aspectelor vietii, asupra tuturor tipurilor de relatii interumane. Relatia dialectica între stat si biserica, între lege si Mesia este, în aceste conditii, distrusa, iar supravietuirea lumii, pusa în pericol.
Agamben se plaseaza în demersul lui filosofic pe o pozitie crestina. El pleaca de la axioma existentei lui Dumnezeu si interpreteaza, analizeaza, îndruma în functie de aceasta. Critica modernitatea pentru involutia spirituala pe care a produs-o si pledeaza pentru cunoastere, ca modalitate de opozitie în fata a tot ce înseamna ea. Imperativul crestinului sau al celui care vrea sa se salveze de modelul infernal al construirii societatii de astazi este sa cunoasca, sa se cunoasca si sa-i convinga si pe altii sa o faca. Singura institutie întemeiata pe lege care nu cunoaste sfârsit este infernul, iar cunoasterea profana, cu pretentia ei de a permanentiza aceasta lume, nu poate conduce decât într-o directie… infernala.

Un comentariu pentru “„Terminologia este momentul poetic al gandirii“”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper