Tentative de dezlegare a tainelor trecutului romanesc

Un articol de I. OPRISAN

Alexandru I. Odobescu face parte dintr-un sir de scriitori de tip renascentist-romantic, cu predispozitii si aspiratii de cuprindere a întregului câmp al umanisticii, pe care Destinul ni i-a daruit mai târziu si i-a presarat cu zgârcenie în timp.
Ne gândim la cele câteva personalitati precum: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, M. Eminescu, N. Iorga, G. Calinescu…, care depasesc acceptiunile firesti atât ale notiunii de scriitor, cât si ale capacitatii umane de manifestare.
Spirite enciclopedice inegalabile, fiecare în felul sau, însetate de cunoastere, cu o putere formidabila de asimilare a tot ce intra în vizorul lor de observatie, cu nazuinte de realizare sfi-dând absolutul, ele denota deopotriva o iubire netarmurita fata de patrie, pe care au dorit s-o ridice cât mai curând, pe cât posibil plenar, prin creatia si activitatea lor, la nivelul tarilor de recunoscuta civilizatie.
Desi a lasat o opera relativ restrânsa, Al.I. Odobescu nu poate fi exclus din rândul figurilor citate; creatia si personalitatea sa înglobând toate atributele mentionate, carora le adauga cu pregnanta un neasteptat echilibru, izvorând din asimilarea profunda a clasicitatii antice greco-romane si o perspectiva critica în totala contradictie aparenta cu tensiunile romantice care pulseaza din întreg scrisul sau.
Poate de aceea „scenele sale istorice” si „Falsul tratat de vânatoare” au devenit modele de fireasca, frumoasa si totodata rafinata vorbire româneasca, iar scriitorul a fost considerat un clasic.
Beletristica – în speta „Pseudokynegetikos” – doar sugereaza vastitatea cunostintelor sale (din toate sferele umanisticii, de la literatura, mitologie, istorie, muzica, arhitectura, pictura, la toate artele plastice în genere, din multiple orizonturi temporale si spatiale), precum si spontaneitatea neasteptata si puterea de sugerare a asociatiilor, care capata în studiile si cursurile de arheologie o extindere extraordinara, pâna la a deveni însasi sorgintea argumentarii.
Caci ce este altceva lucrarea sa fundamentala „Le Trésor de Petrossa” decât o imensa divagatie prin toata istoria, arheologia si artele frumoase ale Antichitatii si începutului de Ev Mediu, pornind de la dorinta dezlegarii tainelor celebrei comori a „clostii cu puii de aur” devenita un simplu pretext, cum a si fost, de altfel interpretata.
Si ce sunt cursurile de arheologie, câte ni s-au pastrat, si chiar conferintele sale, decât un imens periplu labirintic desfasurat cu gratie si incitare prin întreg patrimoniul artistico-literar al umanitatii?
Nu întâmplator, specialistii au cautat cu anevoie un fir – care exista cu siguranta – spre a eticheta demersurile profesorului drept „stiinta”, iar criticii si istoricii literari au încercat sa includa „eseurile” arheologice în sferele literaturii sau macar sa vada în ele si lustrul artistic, când, de fapt, avem de a face cu o sinteza intrinseca, de mare originalitate, care raspunde deopotriva celor mai diverse interese, de la stiinta propriu-zisa a istoriei si arheologiei la istoria artelor, critica literara, beletristica însasi si estetica generala.
Dovada, vasta bibliografie critica acumulata de-a lungul timpului în marginea operei lui Odobescu.
Nu sta în intentia noastra sa cercetam în amanuntime sferele de cuprindere, acceptiunea terminologiei si metodologia utilizata de istoricul de arta si „arheologul prin eruditie” (cum a fost numit într-un cuprinzator si solid studiu introductiv semnat de Alexandru Avram în 1989).
Ne vom opri asupra unui aspect, poate minor dupa unii, care nu a fost, dupa opinia noastra, nici suficient investigat, nici îndeajuns de relevat, nici firesc integrat ansamblului cercetatorilor scriitorului, desi el constituie fundamentul tuturor celorlalte demersuri.
*
Este vorba de causa causorum a tuturor dezvoltarilor ulterioare – de încercarea prima si ultima a scriitorului de a lumina tainele trecutului românesc si de a face din el o pârghie de sustinere a notei specifice a României în concertul universal al natiunilor.
Din framântarile respective – stimulate, desigur, de cautarile contemporane ale savantilor europeni de a descifra istoria straveche a popoarelor din care faceau parte u, s-au închegat cele doua mari întrebari privitoare la preistoria româneasca si la originea si semnificatia tezaurului de la Pietroasa, ce constituie obiectul expunerilor din catalogul expozitiei internationale de la Paris (1867) si al comunicarilor de la Congresul international de la Copenhaga (1869).
Înca vag conturate, liniile sondarii trecutului se limpezesc întrucâtva în 1870, când Al.I. Odobescu propune ministrului Cultelor si Instructiunii Publice publicarea si raspândirea în tot sistemul de învatamânt a unui chestionar pe baza caruia sa se întreprinda „ca un cadastru arheologic al patriei noastre”, care sa serveasca atât „exploratiunilor ce sunt de facut, cât si ca baza primara la o clasificatiune stiintifica a monumentelor antice ce stau raspândite pe teritoriul României”.
Totusi, scriitorul nu întrevedea perspectivele mari pe care aceasta prima ancheta arheologica de sondare a traditiei populare i le deschidea.
El se gândea deocamdata la trebuintele cele mai elementare ale cercetarii – la alcatuirea unei harti, „care odata terminata, se va putea publica întru folosul historiei nationale”.
De aceea, îsi oferea serviciile pentru a dirija publicarea chestionarului, precum si spre a regala, clasifica si a stramuta pe harta tarii notitele cuprinse în raspunsuri.
În mod curios, initiatorul anchetei nu întelegea nici importanta documentelor primite de la scoli – în perspectiva crearii unei arhive nationale –, propunând înapoierea lor „pe la comune”.
Când, însa, îi erau încredintate primele patru dosare cu raspunsurile la chestionar, sosite din judetele Botosani, Buzau, Dorohoi si Prahova, Al.I. Odobescu se lansa – prin „raportul” înaintat ministrului („Monitorul Oficial” nr.152, 13/25 iulie 1871, ce constituie prima forma a articolului „Ramasite antice din judetul Dorohoi”), într-un proiect urias, de elaborare, sub titlul „Cercetari asupra asezamintelor antice din România”, a unor sinteze similare pentru fiecare judet al tarii.
Din pacate, el nu va mai reusi sa definitiveze decât înca unul, „Antichitatile judetului Romanati” (1878), ce capata dimensiuni impresionante, pe de o parte, datorita multimii informatiilor arheologice primite de pe teren, iar pe de alta, datorita îmbunatatirii perspectivei de abordare a raspunsurilor, încorporate alaturi de tot ce se publicase anterior în aceasta privinta din zona într-un adevarat instrument de lucru pentru viitorime, gândit ca un corpus monografic judetean exhaustiv.
Concomitent cu chestionarul – ale carui raspunsuri s-au constituit într-un nepretuit tezaur de informatii, nu numai strict arheologice, ci si al traditiilor populare –, Alexandru Odobescu initia, în 1871, cu bani proprii, publicarea sub egida Societatii Academice Române, al carei membru titular era ales în 1870, a unui concurs pe tema: „Cercetari asupra popoarelor carii au locuit tarile române de a stânga Dunarii, mai nainte de conchista acestor tari de catre imperatoriul Traian”, cea ce releva, înca o data, interesul cu totul special al scriitorului fata de trecutul tarii.
Si spre a-i ajuta pe eventualii concurenti, care nu stapâneau bibliografia temei pusa în concurs, el întocmea un „indice” special „de scrieri atingatoare, direct sau indirect de vechii locuitori ai Daciei”, sub titlul „Bibliografia Daciei” (aparuta în „Columna lui Traian” si în volum de sine statator).
Catre acelasi obiectiv era orientata si seria de patru conferinte „Repede ochire asupra productiunilor artistice din trecut, în tara noastra si asupra instinctului artistic al poporului român”, menite a fi prezentate în cadrul Ateneului Român, din care a sustinut, la 17 decembrie 1872, pe prima, „Consideratiuni gene-rale asupra artei în tara la noi. Artele în periodul preistoric” (publicata abia în 1874, în „Columna lui Traian”), iar la 18 ianuarie 1873, deci la numai o luna, pe a doua: „Despre artele din România în epoca romana si în timpul barbarilor. Consideratiuni asupra tezaurului de la Pietroasa” (ramasa nepublicata). Ultimele doua – „Arta bizantina în România sau arta nationala româna. Consideratiuni asupra bisericii episcopale de la Curtea de Arges“ si „Instinctul estetic al poporului român. Ornamentatiile poporane de stil românesc” nu au mai fost tinute niciodata, din motive înca necunoscute.
Norocul a fost ca, prin numirea autorului ca profesor de arheologie la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, conferentiarul îsi putea încadra prelegerile despre preistoria si civilizatia româna în sistemul larg, universal, al dezvoltarii istorice a umanitatii.
Încât, în chiar lectia de deschidere, din octombrie 1874, Al.I. Odobescu, prezentându-si programa cursului (desigur, din acel an universitar 1874/1875, dar în sens mai larg al viziunii sale de ansamblu asupra periplului), profesorul anunta de la înaltimea primei catedre românesti de arheologie: „Dupa o calatorie asa lunga si variata prin rastimpii si prin rastavurile în care s-au semnalat geniul si activitatea omenirii întregi, ce repaus mai placut si mai întaritor putea-vom afla, decât cercetând în jurul nostru cu o pietoasa solicitudine acea scumpa mostenire de vechi datini si de vechi monumente, pe care ne-au lasat-o strabunii nostri, pe pamântul mult iubit al patriei”.
Deci, cursul asupra largului orizont al disciplinei urma sa se rotunjeasca prin poposirea în final asupra mostenirii stravechi din spatiul românesc.
Profesorul nu astepta, însa, sfârsitul spre a îndrepta luminile asupra trecutului românesc, ci o face ori de câte ori i se oferea prilejul – fie ca e vorba de luptele daco-romane, de ridicarea podului de peste Dunare de la Drobeta, de ampla si fastuoasa sarbatorire a victoriei asupra Daciei, de înaltarea Columnei lui Traian la Roma – prilej de evocare a luptelor si a vietii poporului carpato-dunarean reflectata pe metopele monumentului, fie ca e vorba de descoperirea unor mari tezaure pe teritoriul fostei Dacii (al lui Decebal, cele de la Pietroasa si Concesti)…
Dar o revenire finala la antichitatile daco-romane nu e de semnalat, cel putin în textele cursului din primul an universitar, singurele publicate.
Cum sumarul prelegerilor tinute în anii urmatori nu erau cunoscute, promisiunea profesorului din lectia de deschidere a fost trecuta de cercetatorii grabiti în rândul celor nerealizate.
O rasfoire de rutina a manuscriselor ramase în fondurile Bibliotecii Academiei Române, ne-a oferit, însa, surpriza de a descoperi „Programa cursului de arheologie profesat de d(omnul) Al. I. Odobescu la Facultatea de Litere din Bucuresti în anul scolar 1877-1878”, scrisa chiar de autor, pentru cel de al III-lea an de învatamânt, cât fusese gândita dintru început prezentarea istoriei arheologiei.
Si iata ca aici, la sfârsit, profesorul dedica nu mai putin de zece lectii – 9 iunie 1878-22 iunie 1878 – înfatisarii antichitatilor daco-getice integrate marelui flux preistoric si istoric european.
Transcriem în cele ce urmeaza in extenso punctajul, cu atât mai mult cu cât, în situatia disparitiei prelegerilor propriu-zise, el ramâne, pe de o parte, singura marturie asupra viziunii profesorului privitoare la stravechiul spatiu de cultura si civilizatie al stramosilor, iar pe de alta, dovada certa a faptului ca în momentul când rostea prelegerea inaugurala, Al.I. Odobescu avea cu certitudine fixat macar jalonul final al cursului.
„Antichitati daco-getice”
Lect(iunea) LI (9 iunie (1878)):
Getii, dacii, thracii si frygii. Ei formeaza un ram special al semintiei ariane/europee. Sunt diferiti de scythi, desi vechii poeti eleni îi confunda. Diversele teorii despre originea getilor: teoria celtica, germanica, slavona.
Sorgintile literarii antice pentru studiul ramului balcanic sau traco-getic. Erodot si Strabone.
Agathirsii, sigynii, neurii si bessii. Ipoteza asupra Arabiei Bessilor (Bessarabia) de la gurile Dunarii, despre Eschyl, Euripid, Plaut, Ammian Marcellin, Notitia dignitatum si sorginti populare medievale.

Lect(iunea) LII (10 iun(ie) 1878): Notiuni asupra Daciei, culese din geografii antici si mai cu seama Ptolomeu. Editiunea lui Ptolomeu de la Vatopedi. Charta Daciei cu popoarele si cetatile ei. Autorii antici pierduti despre daci. Lista d(omnului) A. Papadopol Calimach.

Lect(iunea) LIII (12 iun(ie)1878): Notiuni asupra Daciei culese în Tabula Peutingeriana. Itinerariile antice si valoarea lor. Notiuni luate din Notitia dignitatum.

Lect(iunea) LIV (14 iun(ie) 1878): Notiuni asupra getilor, culese din Tristele si Ponticele lui Ovidiu. Limba daco-getilor. Glosariu dacic. Elementele geografice si ethnologice. Numiri dacice de plante în Dioscoride si Apuleiu. Numiri proprii dacice în monumentele epigrafice grece si latine. Tabulele cerate de la Abrud; Tabulele honestae missionis si altele. Numiri geografice si onomastice moderne ce par a fi de origine dacica.

Lect(iunea) LV (16 iun(ie) 1878): Sorgintile arheologice pentru studiul ramului traco-getic. Statui, basorelieve reprezentând daci, Columna lui Traian din Roma. Istoricul înaltarii ei si vicisitudinile ei pâna astazi. Publicatiuni asupra acestui monument. Valoarea lui artistica.

Lect(iunea) LVI (17 iun(ie)1878): Descrierea basorelievurilor de pe Columna lui Traian, cari reprezinta primul razboi dacic. Observatiuni asupra tipului fizic al dacilor, diferit de al galilor, germanilor si scitilor. Bustul lui Decebal. Vasul ceramic de la Blain, cu numele lui Decebal.

Lect(iunea) LVII (19 iun(ie) 1878): Descrierea basorelievurilor de pe Columna lui Traian, cari reprezinta al doilea razboi dacic si cucerirea Daciei de Traian. Numismatica getica, monede imitate de pe cele macedonice. Ele serv de model monedelor panonice, galliene si celt-iberice. Ceramica dacica. Vasele descoperite de d(omnul) Bolliac în România. Vasul de la Zimnicea, reprezentând acelasi calaret ce se vede si pre mondele getice. Alfabetul dacic este o fictiune fara temei.

Lect(iunea) LVIII (20 iun(ie) 1878): Religiunea thracilor, getilor si dacilor. Zeii lor de pe autorii antici. Zamolxis sau Gebeleisis. Sacrificii umane. Numirea oamenilor. Despretul mortii. Vieata ascetica. Ctistii si dviii, theosebii si capnobatii la thraci. Sabazios sau Bassareus la thraci. Cultul orgiastic de origine frigiana, care da nastere cultului dionysiac la eleni. Aezii thraci: Orfeu si Menadele. Bendis sau Diana trimorfa a thracilor. Imaginile ei în tarile Dunarene. Zeul Mens sau Lunus. Mituri naturalistice. Sarbatorile thracice. Brumalia si Rosalia pastrate prin traditiune pâna în timpurii nostri. Pantheonul thracici de pre stâncile de la Fipippi în Macedonia. Cultul Cabyrilor la thracicii Mysterele din Samothracia si Lemnos. Imaginile cabyirice în Dacia, explicate prin texturi, din St. Clement din Alexandria. Mitul întoarcerii primaverii, care de la popoarele thracice a trecut la eleni în legenda Niobei, iar la poporul român s-a pastrat în basmul babei Dochia (Eudocia) din Carpati. Importanta vechilor noastre traditiuni populare pentru a reconstitui mitologia si credintele anticilor locuitori ai Daciei.

Lect(iunea) LIX (21 iun(ie) 1878): Uzuri si institutiuni la popoarele thraco-getice si la daci. Împartirea în doua clase: Pileati (Zarabi Terei) si Comati Preotii si regii. Uzuri locale. Agricultura, viticultura, pastoria. Cladiri de lemn cu pamânt si de piatra. Înmormântari. Dispozitiuni dovedite catre o cultura mai dezvoltata. Dacii se cerc a întruni popoarele thracice într-un corp si a forma un stat puternic cu o cultura nascânda.
Dar aceasta cercare se înfrânge, la Orient, de catre elementul latin, reprezentat aci de Traian, precum în Occident, o cercare analoaga a celtilor se înfrânse de latini sub conducerea lui Cesare. Analogia între aceste 2 miscari succesive ale Europei centrale în Antichitate.

Lect(iunea) LX (22 iunie 1878): Recapitulatiunea generala a materiilor tractate în cursul acestor lectiuni asupra timpilor preistorici, mai cu seama în Europa centala si nordica. Aceste notiuni mai mult general(e) în vârstele de piatra si de bronz, ne arata sosirea în Europa a semintei arice catre finitul vârstei de piatra, aducând cu sine instinctual lucrarilor colosali, adica monumentele megalithice.
În vârsta de fier, diversele ginti nordice încep a se distinge prin adevarate caractere ethnice. Atunci se si stabileste lupta între elementele nordice (celtii la occident si scitii, apoi dacii la orient) cu elementul meridional latin. Aceste 2 elemente cad dinaintea puterii romane, dar lupta o continua în timpii posteriori si chiar pâna azi, elementul din centrul Europei, adica cel germanic” (ms. rom 8349,
f. 239r-241r).

Dupa cum se poate observa, sunt schitate aici reperele unei posibile ample monografii, care, oricum, în prelegeri, de-a lungul celor 15 ore, va fi întrunit minim 200 pagini de text.
Interesant e ca profesorul nu încearca sa dezlege doar enigma originilor „ramurii ariano-europee” a getilor, dacilor, thracilor si frigienilor, a individualitatii fiecarei dintre cele patru semintii daca nu identice, în orice caz profund înrudite, si a tuturor acestora cu restul popoarelor stravechi care au trecut pe teritoriul Daciei, în lumina marturiilor ramase din Antichitate, dar face sondari personale, utilizând toate izvoarele (artefacte si scrise), cunoscute, în scopul schitarii profilului antropologic, etnologic al stramosilor directi, daco-getii, si a viziunii lor asupra lumii si a vietii prin credintele si practicile religios-mitologice, precum si prin traditiile stravechi prelungite în stratul superstitios-popular actual.
El îsi încheia – în virtutea punctajului pastrat – lectia sintetic-concluziva a cursului din anul scolar 1877/1878 si a cursului în întregimea lui (1874/1878) cu ideea foarte importanta a existentei, la începutul erei crestine, a trei mari popoare, alcatuind un triunghi – latinii la sud, popoarele nordice la apus si dacii la rasarit; victorios fiind în marea confruntare Imperiul Roman. Dar antiteza se pastra dupa el, în contra-punerea spiritului germanic celui latin – noi fiind, dupa cât deducem, înglobati, de data aceasta, romanitatii.
Într-un fel, Al.I. Odobescu îsi propunea sa prezinte si sa elucideze în cadrul cursurilor tinute între 1874-1878 – cât îi permitea nivelul cercetarilor secolului al XIX-lea si mai ales al investigatiilor arheologice (aflate la începutul lor la noi) – însasi tema scoasa la concurs în 1871 si câstigata, în chiar anul ultimului curs 1877/1878, de catre Grigore Tocilescu.
Ultimele abordari ale marii teme, ce i-a marcat întreaga existenta, aveau sa fie punctate (dupa aproape un deceniu de lipsa din tara), de conferinta „Ateneul Român si cladirile antice cu dom circular” (1888) – în care aducea în discutie chestiunea monumentului triumfal de la Adamclisi, recent intrat între granitele tarii – si de cele doua articole „Patrupedele andro-cefale figurate în monumente si originea lor” (1889), si „Capul de bou întrebuintat ca ornament simbolic în Antichitate” (1891) – dezvoltate în strânsa legatura cu finalizarea lucrarii „Tezaurul de la Pietroasa”, dar tintind implicit catre relevarea mostenirii stravechi.
Între altele, ultimul articol deschidea o atractiva perspectiva asupra unitatii etnice între trei zone românesti aflate la mari distante spatiale, Dobrogea-Mehedinti-Banat (prin reprezentarile de pe metopele de la Adamclisi si cele de pe tezaurele de la Poroina si Sân Nicolaul Mare.
În sfârsit, tematica cursului, reluat în 1887, „Traian si despre toate acele monumente care se repoarta la istoria persoanei si a epocii”, din care a fost publicata doar lectia de deschidere: „Împaratul Traian dupa monumente arheologice” (1887), redeschidea problemele vechiului curs din 1874/1875, restrânse la chestiunea originii poporului român si a epocii în care s-a produs.
*
Trecerea în revista fie si fugitiva a materialelor celor mai importante publicate de Al.I. Odobescu releva, fara drept de apel, preocuparea sa permanenta fata de straluminarea tainelor trecutului românesc, ce le-a aparut antecesorilor doar ca un fapt colateral.
Daca, totusi, însiruirea va parea neconcludenta, aducem în sprijinul ipotezei noastre un ultim argument, respectiv motivatia cercetarilor întreprinse de Al.I. Odobescu asupra tezaurului descoperit departe de România, într-un curgan, aproape de Novo-Cerkask, în tara cazacilor de la Don.
Evident, scriitorul cauta prin similitudini, asa cum s-a afirmat, deslusiri pentru explicarea originii si a simbolisticii Tezaurului de la Pietroasa.
El dadea, însa, în preambulul cu care îsi prefata lectura amplului studiu „Cununa mare din Tezaurul de la Novo-Cerkask cu priviri asupra unor giuvele scythice din Muzeul Ermitagiului de la St. Petersgurg”, în fata membrilor Societatii Academice Române o alta foarte interesanta justificare.
Mai întâi, el îsi lega expunerea lucrarii scrise mai demult, printr-un artificiu, de comunicarea lui A. Papadopol-Calimah despre Pedaniu Dioscoride si Luciu Apuleiu („Botanica daco-getica”) prezentata la Societatea Academica Româna – atragând atentia auditoriului asupra faptului ca o asemenea planta, numita de greci „Aristolochia”, de daci „scardia” si de români „curcubetica” sau „marul lupului”, joaca un rol important în disertatia sa.
În al doilea rând, asul divagatiilor, care era Al.I. Odobescu, atragea atentia asupra obligatiilor, nu neaparat formale, cât morale, de care se pare ca a tinut întotdeauna cont în abordarile sale stiintific-literare, de a nu se „departa de antichitatile patriei noastre”.
Iar în al treilea si cel mai important rând, el dadea patriei o acceptiune, care, în viziunea sa, depasea cu mult granitele statale de atunci, înglobând în sferele ei tot spatiul în care s-au miscat stramosii nostri.
„Voi mai adauge” – declara el într-unul din citatele cele mai revelatorii concret-difuze asupra acceptiunii de patrie – „ca nici c-as fi cutezat sa va cer atentiunea d(omniilor) voastre pentru o împartasire, al carei subiect pare, la prima ochire, ca ne departeaza de antichitatile patriei noastre, asupra carora mai cu seama este sarcina noastra de a ne opri, daca n-as fi crezut ca nu trebuie niciodata sa pierdem din vedere ca timpul preschimba neîncetat cercurile etnografice, si ca patria aceasta a noastra, a românilor, care, cu bun cu rau, se margineste acum între Tisa, Dunare si Nistru, a putut sa se întinda pentru antecesorii nostri de semintia thraco-getica si thraco-frigica, chiar jur împrejurul Pontului Euxin. Astfel, oricare cercetari asupra antichitatilor stravechilor popoare din acel vast ocol, pe care nici armele romane, nici coloniile italice n-au ajuns a si-l însusi în întregul sau, ca tara româneasca, pastreaza, totusi, pentru noi, un interes viu, cel putin ca referitor la predecesorii românilor, pe tarmurile sud-orientale ale Europei si la cultura de care aceia s-au bucurat odinioara în interiorul si-n vecinatatea patriei noastre”.
Parca se aud ecouri din scrierile viitoare ale lui Vasile Pârvan – care descoperea cu probe materiale întinderea dacilor pâna la Troia – si din cele ale lui N. Iorga – care rostea nu o data ca România e înconjurata, dincolo de granite, tot de români.
Vibratia patriotica si tinta luminarii tainelor trecutului national sunt, asadar, de presupus chiar si în cele, mai nelegate aparent, de tara, incursiuni ale autorului.
*
Desigur, Timpul si-a spus cuvântul asupra multora dintre ipotezele stiintifice emise de Al. I. Odobescu în conditiile precaritatii investigatiilor arheologice românesti de pâna la 1894, anul mortii scriitorului.
Dar nu au atenuat patosul expunerilor sale si nici nu au întunecat modelul reprezentat, în genere, de profesorul stapânind orizonturi atât de largi de cunostinte si predispozitii fara pereche de asociere.
Calatoriile prin hatisul ideilor, al simbolurilor, si al întruchiparilor frumosului, la care ne îndeamna, desi nu prea mai avem ragazul sa-l urmam, au ramas pentru totdeauna atât în zonele literare („Pseudokynegeticos”), cât si în cele stiintifice („Istoria arheologiei”, „Tezaurul de la Pietroasa”) îmbieri de referinta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper