Supravietuiri

Un articol de GEORGE NEAGOE

Ion Ianosi, Internationala mea: cronica unei vieti, Iasi, Editura Polirom, 2012, 856 p.

 

Stânga si dreapta s-au compromis. În plan institutional si doctrinar, s-au perimat iremediabil, dupa ce le-a siluit extremismul. Comunismul si fascismul au lasat politica fara urmasi. Pe de o parte, din pricina sterilitatii propovaduite. Istoria s-ar fi întrerupt odata cu acapararea administratiei de catre cele doua totalitarisme. Stim, chiar si în absenta rememorarilor, ca viitorul a devenit, pentru ambele forme de dictatura, un prezent „glorios“ permanentizat. De asemenea, stim ca trecutul a primit „gloria“ necesara explicarii unui moment socotit punct de maxima dezvoltare. Situate aparent la poluri opuse, comunismul si fascismul opereaza cu aceleasi instrumente: reordonarea cronologiei si a faptelor, cultul personalitatii si nationalismul (accentuând asupra antisemitismului). Pe de alta parte, din cauza mimarii proceselor democratice, ascunzând sterilitatea. Birocratia, manifestata prin musuroiul de directii, sectii, sectoare, servicii, oficii, agentii, consilii, cabinete, comitete si „comitii“, în care cetatenii se învârteau ca orbetii printre furnici, ajungând rareori la functionarii cu rol decizional, a provocat cel putin trei efecte catastrofale, perpetuate pâna astazi, când pedagogia „omului nou“ îsi gaseste, din pacate, împlinirea. Primul consta în nevoia oricarui angajat al sectorului public sa se simta sef pe tarlaua lui. Mecanismul l-au descris impecabil, în vremuri diferite, Marin Preda („Desfasurarea“, 1952) si Gabriela Adamesteanu („Provizorat“, 2010). Stau marturie „algoritmii“ guvernarilor postdecembriste: ministri-delegati, ministri fara portofolii, purtatori de cuvânt, sumedenia de figuranti cu rang de „vice“ etc. Al doilea decurge inevitabil din cele mentionate. Institutiile de interes obstesc s-au discreditat în urma identificarii lor cu incompetenta sau cu indolenta responsabililor. Instantaneu, se iveste si al treilea cui – nevoia de un lider cu mâna de fier, care sa aduca stabilitate si strictete militara, potrivit principiului ca totul porneste de la cap.
Astfel, cultul personalitatii ramâne, pentru extremisme, un transplant reusit de inima în tranzitia româneasca lungita ca zeama de cartofi servita detinutilor politici din anii ’50. Cursa prezidentiala nu a fost, pentru votanti, prilej sa înteleaga rosturile unei republici semiprezidentiale, ci temei de salvare de la primejdie. Mass-media au acreditat ideea ca presedintele tarii ar fi însusi seful statului, cu toate ca nicaieri în Constitutie nu se precizeaza respectiva atributie. Cine a cunoscut tirania tinde sa se îmburghezeasca. Devine comod. Îsi înclina trunchiul la peste 90 de grade si asteapta mângâierea pe crestet. Primeste oasele. Nu-i trebuie nicio ciozvârta.
Confesiunile unui insider
În parte, observatiile mele se intersecteaza cu învatamintele transmise de Ion Ianosi în „Internationala mea: cronica unei vieti“. Sunt pildele unui cunoscator meticulos al lumii prin care a trecut. Sunt anii unui carturar indispensabil, ca Pavel Tugui si Paul Cornea, în reconfigurarea deceniilor de stângism din România. Experientele sale ne vor folosi în aceeasi masura cu istorisirile referitoare la experientele carcerale în comunism. Umanitatea este subiectul propus de memorialist, acoperind aproape un veac, trimitere implicita la mai vechea lui scriere – „Secolul nostru cel de toate zilele“ (1980) – mentionata aici în dese dialoguri contrapunctice. Subtitlul nu reprezinta numai o evidenta a etatii înaintate, care îi permite sa faca bilanturi, ci proba ca evenimentele nu vor fi menajate. Dispunem acum de un document furnizat de una dintre putinele personalitati de nadejde din interiorul structurilor antedecembriste. De nadejde, fiindca a contribuit la aparitia multor carti blocate de edituri, unele fundamentale pentru piata bunurilor culturale – Eugen Negrici („Expresivitatea involuntara“) sau Gabriel Liiceanu („Jurnalul de la Paltinis„). Sa nu uitam romanele aparate în presa, contra campaniilor dezmatate de anatemizare: „Delirul“ (Marin Preda) sau „Îngerul de ghips“ (Nicolae Breban). De nadejde, fiindca, în conditiile mareei protocroniste, partizanii autonomiei esteticului îl priveau ca aliat. La fel ca ei, nu îmbratisa limba de lemn. De aceeasi simpatie se bucurau vechii sustinatori ai stângii „autentice“, înca din perioada interbelica: Zaharia Stancu, Geo Bogza, George Ivascu, George Macovescu. De nadejde, fiindca opiniile politice exprimate dezvaluie majoritatea contradictiile între ce se pretinde si ce se întâmpla în toate tipurile de administratii. Uneori, curajul lui Ion Ianosi de a da vileag diverse comportamente amendabile provine tocmai din situarea în mijlocul lucrurilor. Afirmatiile lui lamuresc tarele nevindecate nici dupa Revolutia din 1989. Despre nomenclatura vorbeste dezinvolt, dând senzatia ca detine fise de cadre pentru fiecare component. Multe dintre pasaje se adreseaza exclusiv celor care au urechi sa auda, ochi sa vada si discernamânt sa stabileasca analogiile corespunzatoare. Nu condamna pe nimeni. Îi reaminteste societatii civile ca lupii nu-si schimba naravurile, avertizând-o asupra pericolului închinari la falsii idoli, prezentând dedesubturile câtorva masuri luate în 1968: „Pumnul de fier în manusa de catifea a lovit însa instantaneu cu prilejul manifestatiilor studentesti de Craciun. Securitatea a intervenit cu brutalitate. Ion Iliescu, prim-secretar al CC al UTC si ministru pentru «Problemele Tineretului», a prezentat Biroului UTC informarea cu privire la «revoltele studentesti»: calificativ mult exagerat pentru marsul pe bulevardul dintre cladirile Universitatii si colindele intonate în noaptea de 24 si 25 decembrie“ (p. 470).
Renumitul savant constata abuzurile capitalismului de cumetrie de dupa 1990 si excesele sângeroase provocate de mineriade, ca si cum ar fi fost anticipate, firesc, în comunismul axat pe trafic de influenta, nepotisme si represiune. Asemenea consideratii îi pedepsesc, deopotriva, pe fanaticii antisocialisti si pe nostalgici. Dovedesc faptul ca URSS si satelitii ei au traversat un experiment pregatitor pentru „cerintele“ pietei libere. Printre altele, memorialistul elucideaza decizia lui Dej de a se întoarce, dupa un an, la cârma PMR, dupa ce, în 1954, ramasese numai cu demnitatea de presedinte al Consiliului de Ministri. Vazând ca, dupa decesul lui Stalin, Gheorghi Malenkov, liderul aparent al Uniunii Sovietice, nu era si secretarul general al PCUS, i-a cedat, la rândul lui, fotoliul lui Gheorghe Apostol. Imediat, sforile s-au tras în directia nebanuita, iar Dej s-a reorientat dupa crivatul de la Kremlin: „Parca n-am dat atentie nici sesiunii Sovietului Suprem din februarie, care acceptase în unanimitate demisia lui Gheorghi Malenkov din functia de Presedinte al Consiliului de Ministri, în locul lui alegându-l pe maresalul Nikolai Bulganin. Or, înlocuirea anunta inversarea rolurilor între functia suprema din partid, ocupata de Nikita Hrusciov, si cea din fruntea guvernului, redevenita secundara. (Asa se explica si hotarârea Plenarei CC al PMR, din 30 septembrie – 1 octombrie s1955t, prin care Gheorghe Gheorghiu-Dej revenea în fruntea partidului)“ (p. 314).
Scoaterea realitatii din laborator doare ca statul în genunchi pe coji de nuca. Ramâne imposibil de stabilit câti au priceput aceste omologii. Este sigur ca intelectualul îndrumat spre activism cultural a iesit din acvariu abia când a dorit sa abandoneze postul de instructor în cadrul Sectiei de Cultura si Stiinta a CC al PMR. Putin înainte de 1965. Dar esteticianul nu ezita sa-si recunoasca slabiciunile si fluctuatiile. Relatând, nu se dezvinovateste. Înlatura imputarile care i s-au adus. Admite ca în junete a ciupit momeala politica. La atât se rezuma autocritica. Îsi asuma. Nu se caieste. Nici nu s-ar fi cuvenit. Orientarea lui ideologica, marxismul, nu are tangenta cu aberatiile marxism-leninismului sau ale nationalismului-socialist. De altminteri, proaspat înmatriculat la Facultatea de Filosofie a Universitatii „A.A. Jdanov“ din Leningrad (1949), tânarul va sesiza, în programa de studiu, un amanunt care îl va încredinta, matur fiind, ca stalinismul înseamna cenzurarea si interpretarea tendentioasa a socialismului: „Lenin – prin intermediul lui Stalin; Marx – prin intermediul lui Lenin“ (p. 205). Fuga de stiintifizarea discursului despre arta a deschis portita „rezistentei prin cultura“. Tot neintentionat, convingerile îl trimiteau în rândul opozantilor. Relatarile lui Ion Ianosi deschid o discutie interminabila despre capacitatea frumosului de a se feri de heteronomia unui sistem centrat pe controlul productiei si pe propaganda prin cuvânt si imagine. Totodata, se întrezareste si o dezbatere despre rolul pregatirii politice si economice în formarea unui umanist. Paradoxal, cursurile de socialism stiintific si de materialism dialectic contribuiau la distantarea de doctrina oficiala si la dobândirea câtorva notiuni legate de administratie: „Istoria ei tragica am început sa o înteleg. Totusi, dupa întoarcere, am continuat sa ma conformez istoriei oficiale din România. M-am tot straduit sa împac capra cu varza, realitatea cu utopia. Apoi mi-am scos mâna din angrenajul oficial de la CC. Cu întârziere am înteles ca «socialismul real», «multilateral dezvoltat», era o forma mascata a «capitalismului de stat», de ale carui manipulari e bine sa te tii cât mai departe cu putinta M-a salvat meseria. Solutia mea a fost sa ma retrag în cercul profesiei, cursurile de estetica si eseurile despre personalitati de vaza în istoria ideilor“ (p. 846).
Politica si politicul
Autobiografia lui Ion Ianosi graviteaza în jurul pasajului precedent. Dupa o faza naiva, constiinta i s-a dumirit, determinându-l sa se închida în biblioteca. Nu va uita însa ca atitudinile nealiniate dictaturii, ca autoclaustrarea în turnul de fildes, vor fi eliminate sau sicanate, asa cum o musca bâzâie în preajma celui care îsi savureaza înghetata. Daca nu o poate hali, macar sa aterizeze în ea, dezgustându-l pe fabricant sau pe consumator. Nu va uita ca, oricât s-ar stradui cineva sa nu se implice în politica, în calitate de membru/ functionar al PMR (PCR), tot va fi sugrumat de factorul politic. Pledeaza, în sprijinul acestei remarci, obligatia de a prezenta notificari, despre contactele cu strainii, conducerii organizatiei PCR a Centrului Universitar Bucuresti (nu stiu câti ar putea recunoaste atari practici); referatele realizate în scopul editarii lucrarilor blocate de Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste (cenzura); dependenta de avizul Serviciului Pasapoarte, aflat în subordinea Securitatii, ca sa participe la congrese în strainatate; foametea pricinuita de obsesia achitarii datoriei externe a României („Programul de alimentatie stiintifica a populatiei“, 1982). Genocidul lent, prin inanitie „progresista“, fundamentata experimental, ofera si una dintre anecdotele definitorii ale obrazului fin întretinut cu „kentuiala“, ale conflictului între descurcareti (vorba primarului din „Balanta“ lui Ion Baiesu „de bine, de rau, o ducem bine“) si invidiosii invocând blestemele Maicii Domnului. Scenariul se derula conform codurilor operatiunilor top secret si ale profitului capitalist. O noua mostra de îmburghezire, de adaptare prin compararea cu dificultatile altor indivizi. Unicul inconvenient neanticipat de pofticiosii de trufandale era ca rationalizarea se extinsese si asupra serviciilor furnizate de stat: „Adevarul este ca, în aprovizionare, reuseam sa fentam câteodata interdictiile. În anii ultimi, o data pe luna, o taranca aducea Feliciei, sotiei generalului Antip, câte o jumatate de vitel. Bucataria lor din Strada Londra se transforma în macelarie: se transau portiile pentru prieteni, erau pregatite pachete. Comoara se împartea între multe familii: Antip, Cosasu, Elvin, Ianosi, Iliesiu (cineastul) si altii. Primeam un telefon cifrat, mergeam sa-mi ridic portia, contra unei sume piperate, toata lumea era satisfacuta. Facuseram rost de congelator, carnea putea fi pastrata mai multa vreme. Dar… curentul electric ne-a facut figura. Eram plecati din Bucuresti pentru câteva zile, congelatorul s-a stricat în urma unei obisnuite pene de curent; era vara, caldura mare, carnea s-a stricat. Putoarea ne-a întâmpinat în apartament la întoarcerea acasa. În timpul «operatiei» de salubrizare, au fost aruncate la gunoi vreo doua galeti de carne împutita, sub privirile fericite ale vecinilor frecându-si fericiti mâinile: – Ai dracului! Asa le trebuie! Reuseau însa si ei «sa se învârteasca», aproape fiecare încalca legea, des sau rar si dupa cât îl tineau baierele“ (p. 572).
Cea mai severa relatare despre imixtiunea politicului consta în segregarea, în anii ’80, între partid si principalul sau brat militarizat, ruptura care, probabil, a implicat si înlaturarea lui Ceausescu în 1989. Presedintele tarii traia cu belsugul vizitelor de lucru si al cifrelor de plan. Convorbirea purtata cu un ofiter din Ministerul de Interne, care încerca sa-l racoleze ca informator, i-a confirmat faptul ca politia politica nu se sinchiseasca de Comitetul Central: „Lasa-l pe Ceausescu, aici vorbim despre realitate. (Prin spusa lui transparea desprinderea Securitatii, ca organ autonom, de partid si de Secretariatul General: acela face propaganda, noi urmarim fapte)“ (p. 636). Comentând relatia între ideologie si concretizarea Puterii de influenta sovietica, Ion Ianosi indica prejudecatile în receptarea actuala. Harababura si ineficienta studiilor ar proveni din confuzia între fenomen si proces. Detaliind, agresiunile exercitate asupra populatiei sub Dej si Ceausescu, esteticianului argumenteaza împotriva unor denumiri gresite, oficializate odata cu întocmirea si publicarea „Raportului final“ de catre Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusa de Vladimir Tismaneanu. Cu acesta din urma, Ion Ianosi poarta câteva polemici, pornind de la erorile de documentare din „Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile raului“ (2008), continuând cu orientarea stângista a unui intelectual care se pretinde de dreapta (Ianosi insinueaza ca a fi anticomunist nu echivaleaza obligatoriu cu atitudini liberale sau conservatoare, pp. 515-516) si terminând cu afirmatiile nefondate din „Raport final“, care nu respecta situatia administrativa a tarii: „Simplificând: indiferent de nume, partidele urmau ideologia comunista, spre deosebire de state, care se subsumau «socialismului real», «socialismului multilateral dezvoltat» sau intentionau sa realizeze «socialismul cu fata umana». Ca sintagma «regimul comunist» transfera, asadar, ideologia partidului unic asupra realitatii statale multistratificate. El constituie o generalizare temporala si structurala, dincolo de deosebirile dintre tari (precum lipsa colectivizarii în Polonia sau reformismul titoist în Iugoslavia si «autoguvernarea socialista» teoretizata de Edvard Kardelj)“ (p. 829).
Spovedanie pentru învinsi
O chestiune neelucidata din spovedania autorului tine de explicarea adeziunii lui la extrema stânga. Oricât m-as stradui, nu pricep de ce în adolescenta, la nici 18 ani, s-a înscris în PCR. Doar pentru ca el (membru al comunitatii evreiesti) si comunistii îi dusmaneau pe nazistii? Nu am acceptat niciodata ideea ca anumite fraternizari sa se stabileasca în virtutea anihilarii adversarului ambelor tabere. Logica singurei alegerii viabile, a adeziunii la o forta (presupus) ocrotitoare, ilustreaza panica provocata de al Doilea Razboi Mondial si de pericolul reizbucnirii lui dupa 1945, întretinut prin propaganda de la Moscova. În preajma primelor alegeri parlamentare postbelice în România (1946), maturizarea politica era brusca. În 1938, Carol al II-lea dizolvase toate formatiunile politice. Reintrarea partidelor în legalitate, inclusiv a celui comunist, se asocia cu goana dupa membri. Momit cu functii lipsite de prestigiu, specifice minoratului (nu a avut drept de vot, deoarece nu împlinise 20 de ani), Ion Ianosi s-a trezit dintr-odata ca un mic burghez, multumit cu statutul sau cald si decorativ, reînnoindu-si fidelitatea fata de comandamentele educationale: „Nu imitam decât chemarile la o autocritica necrutatoare, de nevoia careia eram permanent îndoctrinati“ (p. 96). Intrat prea devreme în bataliile partinice, autorul va pricepe ca nu exista factiuni bune sau rele. Mijloacele de prindere a „ciolanului“ tradeaza aceeasi lipsa de scrupule. Indiferent de optiunile îmbratisate, alegatorii recurgeau la metodele vechi de rezolvare a disputelor: „Ma întorceam acasa, în seara zilei de 11 iulie. Pe fatadele caselor mâzgaleam cu creta, cu un gest mecanic, initialele BPD, Blocul Partidelor Democrate, înfiintat în sau ca alianta dintre PCR, PSD, Frontul Plugarilor, PNP si doua grupari disidente, PNL-Tatarescu si PNT-Alexandrescu, în vederea primelor alegeri parlamentare postbelice. N-am observat ca sunt urmarit. Erau tineri sustinatori ai PNT-Maniu. În poarta casei m-au prins, m-au lipit de zid, mi-au tras câteva scatoalce zdravene. Am urcat nauc în apartament, pe fata cu semnele vizibile ale bataii încasate. Acolo ma astepta un miliat, Kovács Pius, despre care voi afla ca lucra în Securitate. M-a laudat pentru botezul focului“ (p. 84-85). Scena povestita amesteca ingenuitatea liceanului, executant al sarcinii trasate, certitudinea agresorilor ca îi vor strivi pe rivali si parsivitatea unei eminente cenusii, care, cunoscând deja rezultatele viitorului scrutin, încerca sa convinga prin recursul la argumentul milei si al apararii celor obiditi.
În ultima instanta, „International mea“ este cartea prezentarii, din perspectiva marxista, a didacticii inumane a comunismului. Ion Ianosi înregistreaza automatismele însusite atât de disidentii nedibuiti, ca Evgheni Cernov din Leningrad, care, la orice întrunire, anticipa aplauzele impuse de rostirea numelui lui Stalin si adopta gesturile multimii (desi cameleonica, atitudinea lui proba ca farsa trece, însa robotizarea se conserva), cât si de cei haituiti pentru ca nu mai corespundeau ideologic, precum sotia lui Remus Kofler, secundul lui Stefan Foris: „Lilly se întretinea din lectii de muzica si aducea vorba despre trecutul ei.
Acumulase însa groaza în suflet, dovada gestul aiuritor comis în timpul vizionarii unui film: la jurnalul de actualitati, când a fost pomenit numele lui Stalin (dupa moartea lui!), a sarit în picioare si a început sa aplaude si sa aclame de una singura: «Stalin! Stalin!»“ (p. 221).
„Internationala mea“ este o carte monumentala prin taria analizelor politologice, nesuferita prin directetea tonului si cruciala într-un moment când înca bâjbâim în prelungirile tranzitiei. Sper sa fie antisepticul asteptat de la „Jurnalul fericirii“ (N. Steinhardt) si „Închisoarea noastra cea de toate zilele“ (Ion Ioanid). Fara a fi nici de stânga, nici de dreapta, ma pozitionez de partea acestui volum în care umanistul lasa în umbra orice preferinta ideologica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper