„Suntem mai aproape de Viena decat bucurestenii!“

Un articol de Ion Bogdan Stefanescu

Gabriel Malancioiu si Gabriel Almasi in dialog cu Ion Bogdan Stefanescu

 

Gabriel Malancioiu si Gabriel Almasi sunt muzicieni din generatia tânara de compozitori, o generatie deja afirmata in plan cultural, cu multe premii nationale si internationale si cu o creatie ce se imbogateste pe zi ce trece. Am ales solutia unui interviu incrucisat
pentru ca, pe lânga faptul ca au acelasi prenume, amândoi traiesc in Timisoara, desi nu sunt banateni, si amândoi s-au apropiat de muzica studiind chitara, apoi au abandonat instrumentul pentru o cariera
componistica, având impreuna sansa sa studieze cu o mare personalitate a muzicii românesti, Remus Georgescu.

Ion Bogdan Stefanescu: Cum s-a intâmplat aceasta intâlnire de gradul trei?
Gabriel Almasi: La toata aceasta lista a destinului nostru mai trebuie adaugat inca un lucru care ne leaga…
I.B.S.: V-ati casatorit cu aceeasi femeie…
Gabriel Almasi/Gabriel Malancioiu: Ha, ha, ha nici chiar asa.
I.B.S.: Incredibil, chiar ati reactionat identic si ati rostit aceleasi cuvinte, in acelasi timp. Suntem intr-o zona crepusculara?
G.A.: O sa vezi ca lucrurile nu se opresc aici. Vreau sa adaug ca nici unul dintre noi nu a terminat Liceul de Muzica.
Gabriel Malancioiu: Amândoi avem studii cu profil real, adica eu am terminat Informatica, iar Almasi, Liceul de Matematica.
G.A.: Si amândoi am ajuns la Timisoara, pe cai separate, pentru a studia chitara. Pentru mine, intâlnirea capitala la vremea aceea a fost cu profesorul de chitara, Johnny Bota, cel care m-a incurajat sa dau la facultate.
I.B.S.: De unde ai venit tu catre Timisoara?
G.A.: Din orasul Curtici, unde am locuit pâna la 18 ani. Acolo am facut liceul.
I.B.S.: Si in ciuda formatiei tale exacte ai vrut sa devii muzician.
G.A.: Parintii mei au insistat ca noi sa facem muzica, pentru educatia generala. Sora mea a facut pian, iar eu, vioara. Profesoara de vioara mi-a spus ca sunt anti-talent.
I.B.S.: Ca orice copil care cânta la vioara!
G.A.: Ha, exact! Le-a spus parintilor sa-si ia gândul de la cariera mea muzicla, dar, dupa ce am intrat la Conservator, sigur ca m-am dus direct la ea, sa-i dau vestea cea mare.
I.B.S.: De ce ai ales chitara?
G.A.: Un motiv foarte simplu: imi placea muzica rock si asta inseamna chitara. Recunosc ca, in prima formatie, am fost tobosar si apoi…
I.B.S.: Ai descoperit ca ai ritm si ai trecut la chitara…
G.A.: A plecat chitaristul si i-am luat eu locul.
I.B.S.: Ai fost avansat.
G.A.: Spre norocul meu. Asa m-am indragostit de muzica. Am ajuns la muzica clasica prin rock. Pe masura ce evoluam cu studiul chitarei, pretentiile mele deveneau tot mai mari, pâna intr-atât incât sa-mi doresc cu toata fiinta sa studiez muzica culta.
I.B.S.: Si tie, Gabi Malancioiu, iti place rock-ul? Ca plete ai…
G.M.: Si eu tot pe filiera asta am ajuns sa cânt la chitara. In liceu am studiat anumite tabulaturi de muzica rock. Am descoperit, insa, foarte rapid, „Capriciile“ lui Paganini transcrise pentru chitara. Nu erau niste editii grozave, dar asa am ajuns sa cânt muzica clasica.
I.B.S.: Tu de unde te tragi?
G.M.: Din Brasov. La Timisoara incepusem Facultatea de Automatica si Calculatoare. Ajuns in anul IV de studiu, am aflat ca s-a infiintat sectia de chitara la Facultatea de Muzica.
I.B.S.: Dar nu v-a tentat sa mergeti la Bucuresti, unde deja exista o astfel de sectie?
G.A.: Nu cred ca aveam noi sanse. Admiterea era mult mai severa, in plus Bucurestiul e foarte departe.
I.B.S.: Si asa ati devenit colegi de breasla?
G.A.: Eu deja terminam când Gabi a intrat la Conservator.
I.B.S.: Care Gabi?
G.A.: Ha, Malancioiu! Am fost colegi când am studiat compozitia.
G.M.: Când am ajuns in anul II de studiu, s-a coagulat un modul de compozitie la care ne-am inscris imediat amândoi. Initial am fost cincisprezece, dar dupa o triere riguroasa, am ramas doar noi doi. A fost un noroc pentru noi, fiindca maestrul Georgescu tinea cursurile la dânsul acasa, unde avea o biblioteca spectaculoasa si enorm de multe inregistrari. In felul acesta petreceam mult mai mult timp impreuna decât daca am fi studiat doua ore pe saptamâna la Conservator.
I.B.S.: V-a captivat de la bun inceput dl Remus Georgescu? Pare un tip foarte sever, impunator, serios. Nu v-a fost frica de el?
G.A.: Ba da, ne-a fost, dar, parca si mai tare, ne era rusine!
G.M.: Eu, cel putin, cu o inconstienta majora, am ales sa frecventez toate cursurile maestrului Georgescu. La acea vreme aveam mari lacune in pregatire, dar daca eram dat afara pe usa, intram pe ferestra. Am participat astfel cu dezinvoltura la absolut toate cursurile tinute de maestru in Conservator, fie ca erau materii teoretice sau muzica de camera, fie ca erau repetitiile orchestrei Filarmonicii pe care o dirija la Timisoara sau chiar in alte orase. La cursul sau de Teoria instrumentelor cred ca am asistat timp de noua ani. Si in fiecare an am fost fermecat de lucrurile noi pe care le-am aflat.
I.B.S.: De ce ati ales compozitia, renuntând astfel la instrumentul vostru preferat?
G.M.: Am considerat ca nu mai merita timpul investit in studiul gamelor la chitara. Am fost total absorbit de domeniul compozitiei. Imi amintesc si acum de prima mea lucrare, un Mars funebru pentru corn si chitara.
I.B.S.: Intr-un fel, ati reiterat parcursul generatiei de aur, cu Niculescu, Stroe si Vieru, apoi Nicolae Brândus, Fred Popovici, Adrian Pop etc., compozitori impatimiti de studiul matematicii, disciplina care s-a constituit intr-un izvor nesecat de inspiratie si teoretizare pentru creatia lor.
G.M.: Eu recunosc ca nu simt nevoia acestei legaturi pe care generatiile anterioare au practicat-o. Realizez ca in subconstient exista o influenta a atâtor zeci de ani petrecuti intr-un domeniu, dar nu incerc, in mod voit, sa fac anumite conexiuni intre matematica, fizica si muzica pe care o scriu.
I.B.S.: Cum stau lucrurile cu Gabi Almasi?
G.A.: Poate ca nici eu, la faza de acum, nu mai caut aceste legaturi, dar matematica m-a ajutat foarte mult. Am avut o perioada in demersul meu componistic când ma bazam pe studiile matematice.
I.B.S.: Amândoi ati compus pentru „Trio Contraste“, asa ca va cunosc bine si pot sa remarc o diferenta structurala majora intre voi. Tu, Gabi Almasi, esti un compozitor cerebral, care prefera forme stabile. Ai o viziune de arhitect si privesti de la distanta intregul, in timp ce tizul tau este mai visator, pluteste in fluidul sonor, muzica sa parca este invelita in fum de marijuana. Cred ca acesta este, incontestabil, meritul maestrului care a stiut sa speculeze personalitatea fiecaruia dintre voi, acordându-va spatii mari de libertate bine controlata. Astfel, reflexele pe care le produce scoala, reflexe care uniformizeaza personalitatile discipolilor, nu au prins radacini la voi.
G.M.: Cred ca tocmai aceasta este diferenta intre un profesor si un maestru. Rolul profesorului este foarte important, pentru ca fixeaza bazele teoretice atât de necesare domeniului nostru. Din pacate, insa, exista profesori si in compozitie, domeniu in care ar trebui sa predea doar maestrii, adica cei care nu se impun pe sine, ci ofera multiple solutii, sugereaza si, mai ales, pun intrebari pentru a-ti clarifica drumul. Maestrul Georgescu ne-a insuflat dragostea pentru studiul muzicii clasice.
G.A.: O, da. Am ascultat sute de concerte cu Haydn, Mozart sau Beethoven, cu partitura in mâna, analizând impreuna cu maestrul.
G.M.: Astazi, observ ca multi tineri care studiaza compozitia nu vor si chiar nu pot sa asculte muzica secolelor trecute. Sunt interesati doar de muzica contemporana, doar de avangarda, tot ce a fost in urma chiar ii oboseste.
I.B.S.: E deja fumat.
G.A.: Da, asa se zice!
G.M.: Ei bine, aceasta dragoste de muzica s-a dezvoltat si datorita faptului ca am petrecut atât de mult timp cu maestrul Remus Georgescu. Petreceam zilnic câteva ore impreuna. Si, bineinteles, vorbeam despre muzica, fie ea veche sau mai noua.
I.B.S.: Asta chiar a fost un lux.
G.A.: Norocul nostru ca am ramas doar noi doi si astfel cursurile le-am putut face in spatiul dânsului de acasa.
I.B.S.: Practic, ati ajuns sa faceti parte din familie.
G.A.: Doamna Clara Georgescu ne dadea de mâncare zilnic si ne facea sa ne simtim ca o familie. A fost un noroc unic sa fim primiti in sânul familiei Georgescu. Eu recunosc ca la inceput am fost foarte influentat de stilul d-lui Georgescu si cautam sa scriu asemanator, dar maestrul intotdeauna imi atragea atentia ca nu asta trebuie sa fie drumul meu. In ceea ce ne priveste pe noi, Gabi si Gabi, dl Georgescu a sesizat imediat diferentele si ne-a incurajat sa mergem fiecare pe drumul lui inca de la inceputuri. Analizam impreuna partituri, studiam modurile si diferite tehnici de compozitie, dar singuri ne alegeam formula de exprimare.
G.M.: Adica, el mergea pe cvarte marite, iar eu, pe secunde marite.
I.B.S.: Orice, numai marit sa fie. Vârsta! Sunteti deja prezenti cu lucrari in festivalurile noastre sau in strainatate. Va simtiti in largul vostru când sunteti conditionati de timp pentru a onora o comanda sau preferati sa scrieti fara o anume presiune?
G.M.: Ambele situatii sunt benefice. Daca ai o comada de la un interpret foarte bun, lucrul acesta te stimuleaza si probabil ca vei compune altfel decât daca ai scrie in abstract. Pe de alta parte, este esentiala si situatia in care tu creezi o lume a ta, fara presiunea unei anumite personalitati. Cele doua aspecte sunt complementare.
G.A.: Sigur, cu riscul ca lucrarea pe care ai imaginat-o din propria ta pornire sa ramâna la sertar.
G.M.: Asa este. Mai ales lucrarile simfonice au aceasta soarta. Petreci un an de zile, poate mai mult, asupra unei partituri stiind ca nu sunt sanse prea mari sa o auzi in concert.
I.B.S.: E greu sa fii programat, mai ales la vârsta voastra.
G.A.: Foarte greu. Exista doar speranta concursurilor, unde poti sa trimiti lucrarea, iar daca aceasta devine câstigatoare poti avea sansa unei prime auditii.
G.M.: Noi am avut iarasi noroc cu maestrul Remus Georgescu care ne-a dirijat lucrarile simfonice.
I.B.S.: E esential sa auzi ce ai imaginat.
G.A.: Absolut. Mai ales când ai parte de dirijorul ideal pentru muzica contemporana.
G.M.: Prima lucrare pe care am scris-o pentru un ansamblu a fost „Concertino“ pentru orchestra de coarde. Maestrul Georgescu a interpretat-o cu orchestra studentilor, in care erau invitati si membri ai Filarmonicii. A fost o sansa unica, fiindca s-a repetat timp de trei saptamâni si astfel am putut sa schimb ceea ce nu suna bine. Aceasta interactiune a fost extrem de benefica. Nu puteam invata atâtea lucruri nici intr-un an de scoala. Aceasta situatie ramâne valabila si astazi, când ai posibilitatea sa comunici cu un interpret valoros. E putin probabil ca vei imagina o lucrare care sa ramâna neschimbata dupa contactul cu interpretul. Sunt celebre colaborarile fructuoase Vogl – Schubert, Mühlfeld – Brahms sau Rostropovici – Gubaidulina.
I.B.S.: Cititi biografii de compozitori?
G.M.: Sigur ca da. Mai ales in perioada de formare era foarte incitant sa afli cum gândea Berlioz, spre exemplu. Sau ce credea Liszt despre compozitiile lui Chopin. Cu timpul, documentarea devine tot mai obiectiva.
I.B.S.: Ce modele aveti printre compozitori?
G.M.: Intr-o perioada pentru mine un reper esential a fost Witold Lutoslawski.
G.A.: Eu, la inceput, l-am avut ca model pe Béla Bartók. Cu dl Georgescu am mers pe filiera bartókiana.
I.B.S.: Dar pâna sa ajungeti la dl Georgescu ce fel de muzica ascultati?
G.M.: Mie imi placea si imi place si astazi Monteverdi. Ascultam Beethoven, Chopin foarte mult, Stravinski si Bartók inainte de a-l intâlni pe Remus Georgescu.
G.A.: Foarte buna intrebarea, pentru ca mie nu-mi placea muzica contemporana. Bartók mai puteam sa ascult, dar mai sus de atât nimic. Ascultam numai muzica clasica iar dintre clasici il preferam pe Beethoven. Apoi, eram fascinat de romantici. Imi placea melodia, armonia aceea somptuoasa si primele mele lucrari au fost gândite pe acest calapod. Urmaream o forma clara, repetitiva, imi doream o inlantuire armonica frumoasa.
I.B.S.: Ce mult conteaza educatia! Imi povestea Dan Dediu ca si-a dus baiatul de foarte mic la toate concertele de muzica contemporana si când a venit timpul sa inceapa studiul pianului, copilul era total nemultumit de sonoritatea temperata a pianului si de repertoriul pe care trebuia sa-l studieze, fiindca se obisnuise cu intonatia total netemperata, cu o muzica atonala, cu melodii contorsionate, stranii, ciuntite, sparte, practicate in muzica moderna. Sensibilitatea formata a copilului a simtit corsetul tonalitatii.
G.A.: Noi nu prea am avut acces la muzica contemporana in copilarie.
G.M.: Dar eu tin minte un concert cu „Trio Contraste“…
G.A.: Si eu vroiam sa amintesc de acel concert. A fost fascinant.
G.M.: Si asta se intâmpla inainte de a-l intâlni pe maestrul Georgescu.
G.A.: Ni s-a deschis brusc o alta lume. A fost determinanta acea experienta. Un concert memorabil. Asta inseamna ca noi eram deschisi pentru experiment. Am avut nevoie de un declic.
I.B.S.: Si acesta a fost „Trio Contraste“. Frumos! Ce compozitori ascultati acum?
G.A.: Ascultam foarte mult. Activam intr-o zona unde sunt multi compozitori foarte buni.
G.M.: Exista un website american foarte interesant, www.composerscircle.com, unde zilnic este postat un nou compozitor cu o lucrare. In marea lor majoritate sunt tineri, dar nu exista limita de vârsta. Astfel, am ocazia sa ascult enorm de multa muzica, nu toata e grozava, dar sunt si lucrari exceptionale.
I.B.S.: Spre exemplu, un mare compozitor si pianist grozav, Nicolae Brândus, imi marturisea ca nu mai poate asculta muzica, mai ales in concert, fiindca a ajuns la saturatie. E satul pâna si de muzica lui, mai in gluma, mai in serios. Voi inca sunteti sugative, nu?
G.M.: Oarecum. Pe noi insa ne depaseste maestrul Remus Georgescu prin receptivitatea sa. Tot timpul isi doreste sa afle ce mai e nou, ce carti, ce partituri au mai aparut. Eu, in clipa in care scriu o lucrare, nu simt nevoia sa aud alta muzica.
G.A.: In ultima perioada, eu ma hranesc din trecutul indepartat. Sincer, imi place enorm sa ascult Monteverdi. In plus, au aparut tot felul de compozitori contemporani cu Monteverdi despre care nu stiam nimic pâna de curând si sunt fascinanti. O muzica de o vitalitate incredibila. Pe vremea studentiei am reusit sa-mi fac o biblioteca uriasa. A fost vremea când am analizat si ascultat enorm de multa muzica, mai ales contemporana. Toti banii s-au dus pe partituri si CD-uri din care continuu sa invat.
I.B.S.: V-ar tenta sa scrieti pentru o formatie rock?
G.A.: Eu am un experiment. O muzica funebra, care se cheama „Doppelgänger“, pentru orchestra, trupa dead metal si cor. E in sertar.
I.B.S.: De ce e in sertar? Ai scris-o pentru ca asa ti-a venit, nu ai avut o comanda speciala.
G.A.: Am scris-o dupa moartea bunicilor. Mi-am varsat naduful.
I.B.S.: Tu, Gabi Malancioiu ai scrie mai mult mantre, cred.
G.M.: Nu neaparat, dar ma preocupa instrumentele traditionale. In ultima vreme sunt atras de muzicile ritualice si descopar tot felul de instrumente care merita sa fie si chiar sunt aduse in domeniul muzicii contemporane. Am asistat, de curând, la o prezentare, realizata de prof. Ovidiu Papana la Facultatea de Muzica din Timisoara, a instrumentelor traditionale românesti. Cred ca ar trebui profitat cât mai mult de aceasta sursa sonora.
I.B.S.: Ce impact are Enescu asupra voastra?
G.A.: Stufos. E compozitorul care a incercat sa noteze absolut tot in partitura. Nu lasa sub nicio forma libertate interpretului.
I.B.S.: Ati analizat lucrarile lui cu maestrul Georgescu?
G.M.: Sigur ca da. Foarte mult. Doua lucrari mi-au ramas foarte aproape de suflet: „Cvartetul de coarde nr. 2“ si „Simfonia de camera“. Generatiile anterioare l-au slavit pe Enescu. Cornel Taranu, Pascal Bentoiu i-au terminat lucrarile nefinalizate. Theodor Grigoriu, Stefan Niculescu, Tiberiu Olah, toti au studiat cu acribie partiturile lui Enescu. A fost o preocupare capitala a acestor importanti compozitori români. Astazi putem vorbi de o linie de demarcatie care a separat tânara generatie de cea consacrata. Datorita lui Remus Georgescu, Valentin Timaru, Adrian Pop am pastrat acest filon si in ultima vreme chiar am terminat o lucrare pentru vioara solo – „Omagiu lui Enescu“ – si inca una pe care am scris-o in timpul rezidentei de la Tescani. Locuind o vreme chiar in casa in care a trait Enescu, in dormitorul sau, fara indoiala ca s-au petrecut anumite conexiuni. Am fost influentat si de faptul ca am putut consulta anumite manuscrise si astfel a aparut o lucrare pentru vioara si cvintet de suflatori.
G.A.: Fara doar si poate, Enescu a lasat lucrari importante. Pe mine m-a marcat „Simfonia a III-a“.
G.M.: Este o muzica foarte complexa, care necesita o importanta participare din partea ascultatorului. Daca vrei sa patrunzi in acel univers sonor, este necesar sa fii cu totul prezent in actul ascultarii. Cine e dispus la un asemenea gest are foarte mult de câstigat. In caz contrar, usa care duce catre muzica lui Enescu ramâne inchisa.
I.B.S.: Ce instrumente va atrag mai mult? Va plac sonoritatile ample ale ansamblurilor mari? Apropo, pentru chitara ati scris?
G.A.: Doar un studiu.
G.M.: In primii ani am fugit de acest gând. Aceeasi senzatie de refuz am avut-o si cu matematica, pe care nu am dorit sa o introduc in muzica. O reactie oarecum fireasca. De câtva timp, insa, am reconsiderat aceasta pozitie. Astazi exista in creatia mea câteva lucrari dedicate chitarei, fie in ipostaza solistica, fie in diferite ansambluri camerale. Este instrumentul care mi-a influentat auzul. Cu siguranta as fi imaginat alte combinatii timbrale daca as fi studiat de mic pianul.
I.B.S.: Ai fi avut alte reflexe sonore.
G.M.: Exact. Sunetul rotund al chitarei a avut o mare influenta asupra timbralitatii si instrumentelor pe care le prefer.
G.A.: Eu, daca as putea, as scrie numai pentru orchestra.
I.B.S.: Iti plac sonoritatile puternice sau te atrage in mod special faptul ca ai o infinita posibilitate coloristica?
G.A.: Ambele ipostaze sunt esentiale. Pe de o parte, paleta coloristica nemarginita si, pe de alta, energia fantastica pe care o degaja o orchestra.
I.B.S.: Heavy Metal-ul din copilaria ta de roker isi spune cuvântul.
G.A.: Probabil. Percutia, alamurile ma reprezinta. Pe acest tarâm al timbralitatilor, noi doi suntem diferiti.
I.B.S.: In literatura, mai nou, se practica scrisul in comun. Se concep romane sau volume de poezie scrise la doua, trei sau mai multe mâini, intr-un schimb efervescent pe internet. Voi v-ati gândit sa compuneti o lucrare impreuna?
G.A.: Am vrut sa facem un astfel de experiment. Când maestrul Georgescu a fost aniversat la optzeci de ani, i-am dedicat fiecare câte o lucrare, a mea era destul de agitata, a lui Malancioiu, meditativa, si ne-am gândit sa le unim cumva. Din pacate nu ne-a iesit, fiindca lumea nu a rezistat sa nu-l aplaude pe Malancioiu.
I.B.S.: Preferati computerul pentru a scrie o partitura sau preferati creionul, scrisul de mâna?
G.M.: Daca ai un timp scurt pentru a preda o partitura unui anasamblu numeros, nu iti permiti luxul de a scrie cu mâna. Dupa ce ai realizat partitura generala, computerul iti scoate si stimele imediat.
I.B.S.: Dar nu se modifica sensibilitatea?
G.A.: Oricum, e bine sa-ti faci o schita de mâna.
G.M.: Fara indoiala. Dar iti formezi reflexe si pentru computer. Esti fortat de imprejurari.
I.B.S.: Aveti grafii pe computer concepute de voi? Pentru efectele folosite in muzica contemporana nu prea exista semne computerizate.
G.M.: Trebuie sa improvizezi, dar astazi exista programe foarte performante prin care eu am reusit sa ma exprim.
G.A.: Sau, pur si simplu, explici intr-o legenda ce ai imaginat. Dar ceea ce a devenit standard in notatia contemporana se regaseste in programele de scris muzica pe computer. Recunosc insa ca senzatia si atentia sunt mult mai acute când scrii cu creionul.
G.M.: Insist asupra termenului pe care il ai pentru a preda o lucare. Eram la un curs de compozitie, lânga Viena, unde aveai doar o saptamâna la dispozitie pentru a scrie o lucrare pentru cinci instrumente. Petreceam optsprezece-douazeci de ore pe zi asupra partiturii. Ei bine, aceasta presiune fantastica iti poate da o anumita coerenta, o conceptie unitara pe care nu o ai intotdeauna, mai ales când ai la dispozitie mai multe luni pentru a finaliza o lucrare. Asadar, poate fi util un astfel de experiment.
I.B.S.: Ce planuri muzicale aveti in clipa asta?
G.A.: Eu mi-am achizitionat un theremin.
I.B.S.: Extraordinar! Ce e ãla?
G.A.: Un instrument electronic cu doua antene pentru frecventa si pentru amplitudine. Sonoritatile din filmele vechi SF erau produse de theremin. Lucrarea mea de doctorat se ocupa de instrumentele electronice. Imi doresc sa combin aceste instrumente cu orchestra simfonica, pentru a o imbogati timbral.
I.B.S.: De unde ai cumparat instrumentul asta?
G.A.: Se gasesc in magazine de specialitate. Sunt produse in serie. Firma MOOG a preluat thereminul pe lampi si astazi se construieste pe tranzistori. Nu e scump. Asa ca eu studiez la theremin. Trebuie sa ai auz absolut ca sa poti cânta, pentru ca nu ai nici un reper. Totul se intâmpla in aer.
I.B.S.: Adica misti mâna prin aer si suna?
G.A.: Da. Practic, corpul omenesc opereaza ca o impamântare pentru un condensator variabil, iar variatia este influentata de apropierea mâinii de antena instrumentului. Cu cât ma apropii mai mult, cu atât sunetul devine mai acut.
I.B.S.: E ca o culisa de trombon invizibila.
G.A.: Exact. Foarte buna comparatia. Cred ca trombonistii ar cânta bine la theremin, numai ca nu au un contact direct cu instrumentul. Eu am mers mai departe si am legat acest instrument de computer prin sistemul MIDI. Pot, spre exemplu, sa inregistrez un flaut si prin theremin sa obtin niste glissande spectaculoase.
I.B.S.: Scrie un duo pentru flaut si theremin.
G.A.: Da, si o sa cânt eu.
G.M.: La flaut.
I.B.S.: Bineinteles. Din clipa asta am devenit si eu pasionat de theremin.
G.A.: Râdeti voi, dar aceste lucruri se vor materializa cumva. Imi doresc foarte mult. Ma bântuie.
I.B.S.: Termina, mai baiete, doctoratul si scrie lucrarea! Il luam si pe Malancioiu si ma gândesc la un show de theremin pe toti.
G.M.: Eu finalizez o comanda a UCMR-ului, o lucrare pentru altista, tenor si cvartet de coarde, pe texte ale unor poeti mistici din diferite traditii: japoneza, indiana, persana… Folosesc textele in limba originala si a trebuit sa gasesc oameni care sa-mi citeasca textele in limbile respective, sa-mi dau seama cum suna, cum pica accentele s.a.m.d.
I.B.S.: Pe acesti oameni i-ai gasit in Timisoara?
G.M.: Nu, astazi, cu ajutorul Internetului poti realiza o astfel de intreprindere.
I.B.S.: Va place Timisoara sau ati prefera o zona mai zbuciumata?
G.M.: Din punct de vedere cultural, ne-am dori, fara indoiala, ca Filarmonica din Viena sa ne viziteze la Timisoara.
I.B.S.: Si invers.
G.M.: Da, ha! Si Filarmonica din Viena, la Viena, sa ne cânte lucrarile. Dar, pâna atunci, pot sa spun ca pentru mine chiar si Timisoara imi pare un loc zbuciumat. Nu am nevoie de contacte cu o lume culturala intensa.
G.A.: Marturisesc ca mie câteodata mi-e dor de Bucuresti. Simt nevoia de mai mult din punct de vedere cultural. Recunosc ca il avem pe Remus Georgescu, avem „Trio Contraste“, ne avem unul pe celalalt si supravietuim foarte bine aici. E un oras destul de linistit. Totusi, o sa merg la Bucuresti sa ascult opera lui Dediu. Dar, daca stau bine sa ma gândesc, suntem mai aproape de Viena decât bucurestenii.
G.M.: Si de Budapesta.
G.A.: Asa este. In ambele metropole se organizeaza evenimente muzicale exceptionale. La Viena l-am vazut pe Boulez dirijând Boulez. Am petrecut o saptamâna atât de intensa, incât si acum ma hranesc din ceea ce am ascultat atunci. O sansa pe care bucurestenii nu o au. Dar si in Timisoara am avut sansa sa-l vad pe viu pe Kurtag. Impreuna cu sotia au cântat Bach la doua piane si niste lucrari de-ale lui. Extraordinari muzicieni! Ii tii minte toata viata. Contactul cu lumea muzicala e esential. Poate de aici si dorul meu de Bucuresti. Contactul cu Dediu si cu lumea muzicala academica a insemnat foarte mult pentru mine.
G.M.: La Bucuresti exista Festivalul anual de muzica contemporana, unde noi abia asteptam sa mergem. Foarte buna a fost si initiativa celor care organizeaza Festivalul Enescu de a face acel workshop de compozitie la care au fost invitati tineri de la Iasi, Cluj, Timisoara, Bucuresti. Numai asa ajungem sa ne cunoastem intre noi. O initiativa benefica culturii in general.
I.B.S.: Cu alte cuvinte, lucrurile se misca pentru voi. Daca stau bine sa ma gândesc, in pofida atâtor festivaluri, bucurestenii nu au avut sansa sa-i vada pe Boulez sau pe Kurtag. Voi, Gabi si Gabi, da! Hic sunt leones!
G.M./ G.A.: Ave Timisoara!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper