Stam de vorba si vedem ce iese

Un articol de STEFAN BAGHIU

Interviu transfinit. Mircea Ivanescu raspunde la 286 de întrebari ale lui Vasile Avram, editia a II-a, cu o prefata de Radu Vancu, Casa de Editura „Max Blecher“, 2012, 210 p.

 

Dupa un an de la moartea lui Mircea Ivanescu (1931-2011) aparea la Editura Humanitas dialogul lui Gabriel Liiceanu cu poetul, sub numele „Mastile lui M.I.“. Era nevoie acum, la jumatate de an dupa lansarea cartii, ca Editura Max Blecher sa retipareasca „Interviul transfinit“, proiectul pe care Vasile Avram l-a pregatit prin intermediul a 286 de întrebari adresate lui Ivanescu. Asta pentru ca cele doua lucrari sunt practic singurele dialoguri ramase în urma poetului, iar cartea propusa de Gabriel Liiceanu avea nevoie neaparat de o replica editoriala vizibila. Si asta nu doar pentru raceala si duritatea întrebarilor pe care le-a ales în 2011 Liiceanu, ci si pentru incompatibilitatea clara între poetul Ivanescu la aproape optzeci de ani (cu limitele în memorie si atitudine pe care Felicia Antip le scotea în evidenta într-unul din numerele trecute ale revistei „Cultura“) si dorinta lui Gabriel Liiceanu de a fi incisiv si de a scoate cu orice pret cât mai multe „declaratii-bomba“ de la poet. De unde s-a si nascut un interviu greu de suportat pentru cititorii care s-ar fi asteptat la o discutie linistita, iar singurele forme sub care dialogul din „Mastile lui M.I.“ ramâne savuros sunt date în mod ciudat de tensiunea „interviului de hartuire“ (cum l-am si numit într-o cronica anterioara). „Interviul transfinit“ (caci asa se numeste dialogul dintre Vasile Avram si Mircea Ivanescu) vine astfel sa balanseze receptarea ivanesciana dupa meciul dur cu Liiceanu.
Un admirator al simplitatii
În 2012 apar deci tot mai multe discutii despre personajul (poetul, omul, mitul) Mircea Ivanescu. Si acesta nu poate fi decât un lucru bun din moment ce, dincolo de maniera uneori alunecoasa în care ne este prezentat, îi este facuta reclama unuia din cei mai importanti poeti ai ultimelor decenii. Reeditarea „Interviului transfinit“ era cu atât mai necesara cu cât acest dialog devenise din 2004 (anul primei publicari, la Editura  Ecclesia de la Nicula) tot mai cunoscut si mai discutat. În postfata pe care o pregateste Radu Vancu acestei editii (acesta fiind totodata unul din apropiatii lui Mircea Ivanescu – si mai singurul literat care si-a asumat pâna acum un studiu monografic si teoretic despre Mircea Ivanescu) ne este data o cheie interesanta de lectura: „în vreme ce Liiceanu îi chestioneaza lui Mircea Ivanescu memoria, Vasile Avram îi va chestiona imaginatia“. Ceea ce, odata cu înaintarea în lectura cartii, ne este tot mai clar. Dialogul arata, în punctele sale centrale, diferit de cel cu Gabriel Liiceanu. Si asta poate parea ciudat din moment ce, dincolo de formularile mult mai ample ale lui Vasile Avram si de tendinta lor de iesire din tiparele unei simple discutii (ceea ce Vancu numeste „chestionarea imaginatiei“ poate ajunge aici la „potentarea logosului“ – termen folosit chiar de Avram), ele ramân în aceleasi zone: biografice, gnoseologice si metafizice. De la întrebari de genul „de ce v-ati nascut?“ sau „definiti, va rog, existenta“ si „definiti, va rog, poezia“ la provocari în anecdotica erotica, toate subiectele sunt discutate pe larg în interviu. Aflam mai mereu despre un acelasi Mircea Ivanescu: un intelectual „ca la carte“ – cu referintele literare si filosofice mereu pregatite, un admirator al simplitatii si, în acelasi timp, un cunoscator al bunului simt uman.
Cititorii pot sta linistiti: Vasile Avram îi permite lui Ivanescu atât sa raspunda fara directionari conceptuale subtile, dar, mai mult, îl trateaza ca pe un adevarat invitat. Nu e de mirare ca unele întrebari incomode sau unele explicatii deplasate ale lui Vasile Avram (care nu ezita niciodata sa se scuze si sa-si invite partenerul de discutie la a-i explica greselile în rationament) sunt imediat articulate si combatute sistematic de Ivanescu. Dupa cum se va fi folosit si Liiceanu în 2011 de motivul disidentei prin simpla auto-exilare în cultura, Vasile Avram încearca, la un moment dat în cadrul discutiei, sa-si aroge aceleasi merite ca „disidentii furtunosi“, cum îi vor numi mai departe cei doi participanti la discutie. Însa Ivanescu, la fel cum o va face si în „Mastile lui M.I.“, stie care îi este cu adevarat locul si nu ezita sa contrazica, renuntând la orice merite nejustificate în ofensiva politica a vremii: V.A.: „Disidenta noastra, aproape generala, era marcata de plasticitatea bancurilor politice, din a caror proteica substanta a razbatut mereu câte ceva si în atitudinea unor mari personalitati culturale, iar aceasta a fost, socot eu, uneori mai credibila decât dizidenta zgomotoasa de tip Dan Desliu, Paul Goma etc. (nu-l includ aici si pe Mircea Dinescu, tot din motive de… umor!)“. M.I.: „Cam asta faceam cu totii, veti spune (vezi mai sus), numai ca, vedeti, vorbele, oricât de mestesugit alese si puse pe pagina si în prozodie, nu echilibreaza teribilele fapte prin care (sa luam cazul unui foarte bun prieten al nostru) cutare a fost «umflat», terorizat, batut, închis, privat de asa-zisele drepturi elementare, scos din viata normala s…t în vreme ce noi – de fapt, scuzati-ma, eu, în mod sigur, cu alesii laolalta, mergeam la «una mica»s…t  si chiar eram ispitit sa-i spun justificare – de a crede ca eram pe deasupra si un tip subtil si spiritual, independent fata de servitutile istoriei“.
Discutiile despre mediile literare ale anilor ’60-’70 sunt din nou câteva puncte în care Ivanescu reuseste sa-si surprinda cititorii. Daca Felicia Antip anunta în articolul „Portret Mircea Ivanescu. Un esec ireparabil“ faptul ca multe din datele si descrierile din interviul publicat la „Humanitas“ sunt fie falsificate de memoria poetului, fie confuzii, aici se pare ca avem parte de o panorama cât se poate de clara a grupurilor literare ale vremurilor. În principal, discutia se învârte în jurul lui Matei Calinescu, evocat nu de putine ori si pe numele caruia sunt puse meritele cele mai importante în stabilirea ierarhiilor literare. La fel, declaratii simpatice precum „Alexandru George m-a învatat limba româna“ sunt dublate de felul în care lumea literara recepta autorii vremii. Desi recunoaste ca i-a cunoscut pe protagonistii celor doua decenii, Ivanescu încearca mereu sa se distanteze si sa descrie totul evenimential: „Si mai ales nu am facut cu adevarat parte din acel grup de scriitori de care vorbesc si nu am cunoscut, decât uneori si nu de ajuns de profund, experientele lor existentiale (aici intrând nu numai viata lor de noapte, cu juvenile excese, discutiile prelungite de dupa-amiezi si nopti întregi acasa, mai ales la Nichita, dar si la Grigore Hagiu si Nicolae Breban s…t)“, „Se uita, probabil, ca de fapt renovarea poeziei lirice în acea perioada a început prin debutul lui Petre Stoica, poate înca de pe vremea studentiei (cu care am fost strict contemporan) si a primelor lui publicari de versuri în reviste. În orice caz, la ora debutului lui Nichita, Petre Stoica avea doua volume tiparite si care erau mult mai elocvente pentru adevaratul lirism poetic“. Când vine vorba despre el însa, Ivanescu ramâne acelasi poet impasibil la tentatiile expansivitatii si acelasi adept inconfundabil al simplitatii: „Asa au fost lucrurile atunci, atât am vazut eu“ pare sa fie una din devizele principale ale volumului. Întrebat de aparenta banalitate a titlurilor volumelor sale, poetul face o declaratie pe cât de simpatica, pe atât de neobisnuita: „E vorba aici de o incapacitate – reala, la un moment dat – de a-mi gasi singur titluri“.
O discutie amicala
Din nou, momentul de marturisire la care îl va provoca si Liiceanu în „Mastile lui M.I.“, mai exact sa vorbeasca despre capacitatea sa de a improviza poeme, se concretizeaza în „Interviu transfinit“ chiar în poeme ad-hoc. De aceea, ceea ce initial putea fi subtitlul rezumat („Mircea Ivanescu raspunde la 286 de întrebari ale lui Vasile Avram“) se pierde în discutia scapata oarecum de sub control (în sens bun) si ajunge doar pretextul unei întâlniri pe cât de lucide si asezate, pe atât de bine improvizate. Nicio conventie, doar o discutie amicala care poate oricând lua întorsaturi de subiect si forma. Lumea literara „azi“, „cum se scrie un poem“, ce anume determina pe cineva sa scrie, în ce masura premisele sociale determina scrisul, cum vorbeste un autor despre relatiile sale cu oamenii, toate acestea plus multe alte discutii „transfinite“ de maieutica si dialectica amicala.
De aceea, Casa de Editura „Max Blecher“ nu putea aparea în 2012 cu o reeditare mai inspirata. Proiectul coordonat de Radu Vancu (desi meritele vor fi împartite aici cu Claudiu Komartin, lectorul si redactorul editiei) lasa anul acesta dialogul lui Gabriel Liiceanu în umbra. Pentru simplul fapt ca Vasile Avram are o discretie aparte. Sigur, pentru fanii interviului tensionat si ai „tragerilor de limba“, „Mastile lui M.I.“ este cu mult mai nimerita. Însa tare mi-e frica de faptul urmator: s-ar putea ca în „Interviu transfinit“ Mircea Ivanescu sa se impuna la fel de mult pe cât o face Gabriel Liiceanu în „Mastile lui M.I“. Si asta trebuie sa fie o performanta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper