Se desparte Nora

Un articol de OANA PURICE

Georgiana Sarbu, Despartiri, Bucuresti, casa de pariuri literare, 2012, 228 p.

Cei care sufera de insomnii pot înlocui numaratul oilor sau plimbarile pat-frigider si retur cu o alta activitate: scrierea de romane. Solutia e propusa si experimentata de Nora Stanescu, eroina-povestitoare a primului roman al Georgianei Sârbu, „Despartiri“. Procedeul nu asigura remedierea disfunctiei. Prozatoarea îi împrumuta personajului sau central multe elemente din biografia proprie, suficiente pentru ca romanul sa poata fi plasat în rândul autofictiunilor. Desi îi lipseste identitatea nominala între cele trei instante (autor-narator-personaj), care constituia trasatura standard a genului, „Despartiri“ se încadreaza, prin tematica, organizare epica si constructie de personaje, în stilul întemeiat demonstrativ de Serge Doubrovsky.
Fragment. Maniera
În roman exista încercari vizibile de a se sustrage acestei alunecari tipologice, distantarea de misery literature si de tendintele glossy fiind realizata prin pasaje descriptiv-realiste (Bucurestiul periferic al Soselei Giurgiului si ritmurile lui muzicale nu difera foarte mult de imaginile alese de Radu Aldulescu în cartile de început), prin introspectii neobisnuite (ale fratelui mort, ducând spre tehnica lui Orhan Pamuk din „Ma numesc Rosu“) sau prin trimiteri intertextuale (relatia lui Iorga cu avangardistii, acuzatiile de pornografie aduse lui Blecher sau lui Eliade, parafraza într-un capitol a titlului unui roman al lui Lucian Dan Teodorovici – „Atunci i-am ars doua palme“). Dar putine sunt asimilate în întregul romanului, conducând, inevitabil, catre o compozitie neproductiv eclectica.
Fragmentarismul este o trasatura a literaturii române post-2000, pe care Georgiana Sârbu o exploateaza din abundenta. Doar ca ceea ce se justifica în termeni de fronda si diferentiere în primii ani ai mileniului al treilea (sustinute îndeosebi de campania initiata de colectia „Ego.Proza“ a Editurii Polirom) astazi devine maniera. Combinarea confesiunilor autodenigratoare cu fictiunea senzationalista apareau în anul 2004 ca o revigorare a literaturii române, o dinamitare a tabuurilor si o recuperare a libertatilor ultime de expresie. Venea ca o consecinta a cenzurarilor predecembriste si împotriva conformistelor, înca, texte nouazeciste. Ionut Chiva, scriind un volum care „sa-i razbune adolescenta bolnava, cu noptile disperate în care îmi pierdeam minut cu minut viata si credintele si curiozitatile“ (Mircea Martin, în prefata romanului „69“, 2004, p. 9), sau pansexualismul Ioanei Baetica au destabilizat unele conceptii si au creat o literatura alternativa. Desi mizeaza pe fragment si contrapunct, povestea Norei, femeie în pragul vârstei de treizeci de ani, multiplu-parasita si visând la o viata conjugala obisnuita, cu monotonii si miros de ceapa prajita, jucata între marturisiri tensionate, episoade anamnetice din copilaria la tara si scene de thriller, nu mai are acelasi impact. Si pentru ca, la fel ca în experimentul pavlovian, caile nervoase ale cititorului au fost deja batatorite si instinctul, format.
Lipsa de coerenta poate fi cauzata de impresia de „roman total“. Dupa un incipit puternic, menit sa socheze (în traditia la care se afiliaza însusi editorul Georgianei Sârbu prin romanul-invectiva „Mortii ma-tii“) – „Proasta te-a mai facut ma-ta“, replica apartinând chiar mamei protagonistei – se intra într-o zona cu modulatii suprarealiste, facând trecerea (brusca) dinspre un cristian spre fictiunea de tip Cocteau sau Boris Vian: „Camera începuse sa ma strânga. Niste paturi scheletice cu grilaje jupuite de vopsele suprapuse. În alb si verde. (…) Milioane de particule de praf se roteau în lumina, pluteau cu încetinitorul ca niste fulgi de zapada într-o ninsoare linistita care de-abia a început“ (p. 7).
Ceea ce se anunta o proza de sanatoriu, completata cu elemente gotice (în camera „se leganau ritmic corpuri de mumii înfasurate în fâsii albe“ (p. 8), în vis îi apar imagini ale mortii, cu sicrie si viermi colcaind prin cadavre si, mai apoi, vizita la Bellu si cimitirul sefard), se transforma în confesiune minimalista de tip autofictional („M-am saturat de Soseaua Giurgiului, intersectia cu Toporasi“, p.10), ce va degenera în despartiri. Aglomerarea de teme, registre, povestiri-enclave (cum sunt cea cu prietena Roxana si manastirea-bordel a lui Radu din Giurgiu sau cu profesoara-prostituata Vera) denota lecturi vaste si solide ale autoarei, care se poate cu usurinta misca de la cronicari la Irvine Welsh, dar care îi poate deveni si o piedica atunci când scrisul nu-si gaseste propria tonalitate.
De toate pentru toti
Ideea este sustinuta prin punerea în paralel a trei dintre modalitatile de narare. Prima, cea care poate functiona ca liant al romanului, se constituie ca o confesiune-lamentare a unei femei parasite, careia îi este frica de batrânetea petrecuta în singuratate (nici perspectiva unui animal de companie nu e o alinare) si care încearca sa gaseasca un barbat spre a se marita. Tânguirile Norei si hranirea narcisismului prin autocompatimire nu rezoneaza neaparat cu literatura autofictionarelor românce (care mizeaza fie pe alteritatea în care se reflecta sinele – cazul Ceciliei Stefanescu din „Legaturi bolnavicioase“, fie pe construirea unei femei-machiste, care prizeaza si bea cot la cot cu barbatii din viata ei, cazul Claudiei Golea din „Vara în Siam“), cât cu cea a scriitoarelor frantuzoaice. Drama si umilirea în fata lui Bogdan, iubitul care o paraseste dupa patru ani, seamana destul de bine cu nefericirea protagonistei abandonate de amantul est-european din „Pasiune simpla“ (1991) de Annie Ernaux. Descrierea starilor traumatice ale Norei („Penibil sau josnic e ca nu faceam nimic sa ma vindec de el. Nu puteam respira daca nu îmi alimentam obsesia pentru el“, p. 71) se apropie timid de inventarul mult mai încrâncenat al problemelor personale pe care Christine Angot îl face în „Incest“.
A doua modalitate priveste încercarile de vindecare de fostul iubit. Astfel, Nora Stanescu participa la experiente foarte picante. Una dintre acestea este aventura ei si a prietenei sale, Roxana, cu tânarul licean având casa în cartierul Aviatorilor, cu piscina în curte si gradinar. Ceea ce promitea a fi un ménage à trois ramâne o simpla acuplare la care Nora asista destul de timorata. Constructia acestui episod, dar si a urmatorului, mai lung, din casa-manastire a fostului vames devenit un Hugh Hefner de Giurgiu, joaca pe cartea contrastului dintre imaginea-standard a profesoarei în taior si camasa închisa pâna la ultimul nasture si destrabalarea la care profesoara din „Despartiri“ participa. Intentia demitizarii este în mare parte reusita, în prim-plan aparând o „profa“ dezinhibata în comportament si limbaj, dar inovatia este iarasi diminuata de comparatia cu romanele lui Marie Darrieussecq, autofictiuni declarate ale unei universitare franceze.
Cea de-a treia filiera se detaseaza de celelalte, constituindu-se din pasaje anamnetice despre copilaria petrecuta într-un sat din Giurgiu. Pagini din jurnalul tinut la doisprezece ani, rememorari ale activitatilor casnice si agricole, colportajul propriei nasteri idilice într-o caruta creeaza disonante notabile în raport cu celelalte paliere narative, miscând romanul catre o atmosfera de tip „La Lilieci“, lipsita, însa, de ironia si doar simulata implicare a poemelor soresciene.
În acest conglomerat de tehnici si stiluri narative, romanul nu duce lipsa de nuclee de tensiune bine construite. Chiar daca izolate si cu un coeficient mare de autonomie la nivelul întregului (se observa încrederea cu care autoarea însasi le învesteste), ele au suficienta forta de iradiere încât sa nu permita coruperea totala a romanului prin locuri literare comune si discursuri împrumutate. Unul dintre ele este imaginea suprarealista de la început, reluata catre finalul romanului si elucidata prin explicitarea contextului. La fel de bine scrisa este criza prin care trece din cauza avortului esuat. Un altul este episodul vizitei facute la morga pentru a vedea trupul fratelui mort. Cititorul este anuntat printr-un rapid metatext ca acesta este „lucrul pe care nu credeam sa-l povestesc vreodata cuiva“ (p. 63).
Punctele care dezavantajeaza romanul alterneaza cu structuri bine strunite si proportionate. Din categoria celor dintâi, ies în evidenta nereusite figuri de stil ce contrasteaza cu încercarile (multe, reusite) de discurs frust, la limita literarului cu oralitatea periferiei; tramvaiele care „îsi târâiau pe sine trupul lor greoi ca niste omizi obosite“ (p. 9) sau propria persoana vazuta „ca un Sisif care a renuntat sa îsi mai puna întrebari si sa se razvrateasca“ (p. 55) nu îsi au locul în discursul unei femei (chiar profesoare fiind) capabile sa redea cu maxima credibilitate, în alte locuri, imaginile Bucurestiului marginal sau dialogul nepretentios al proxenetului Radu. De cealalta parte, stau fragmentele de dialog (din episodul cu „manastirea“) sau de monolog bine integrate în epic si echilibrate stilistic, unele cu un umor negru surprinzator: „Am aflat ca de trei ori pe eternitate, Dumnezeu te cheama la el“ (p. 187), informeaza Cristi, fratele mort. Tot el, catre finalul interventiei: „By the way, e adevarata chestia cu Iuda, sta si acum agatat d-un plop, undeva în apropierea raiului. Eu l-as fi iertat, pe bune, chiar i-a parut rau…“ (p. 190).
Fiind vorba despre rupturi, dupa cum indica titlul, inconsecventele formale si de continut nu ar fi astfel decât o încadrare supratextuala în tema anuntata. Numai ca, cele trei despartiri clare (de copilarie, de Bogdan si de fratele sau), cea incerta (de Victor, fostul elev devenit iubit) si cea esuata (de copilul ei) nu sunt coeziv integrate în roman, astfel încât sa permita încadrarea elementelor de compozitie într-o lectura simbolica.
Scrierea în etape distincte si existenta secventelor care se sustin estetic sunt totusi promisiunea îndreptarii autoarei catre individualizarea unei voci, pe care posibilele romane viitoare ar putea-o demonstra, astfel ca pariul casei editoriale este unul câstigat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper