„Rocker“: un film salvat de actori

Un articol de IOAN POP-CURSEU

Regizorul Marian Crisan revine spre public, dupa foarte mediatizatele si premiatele „Megatron“ (2008) si „Morgen“ (2010), cu un film nou, intitulat „Rocker“, la care semneaza atât regia, cât si scenariul. Filmul promitea multe, mai ales ca premiera de gala de la Cluj (22 februarie) sugera o mare desfasurare de forte inca inainte de intrarea spectatorilor in sala. In fata cinematografului „Florin Piersic“, un grup de tineri, calare pe motociclete ultimul racnet, ambalau motoarele, poluând din greu aerul, si faceau zgomote asurzitoare cu petarde, sub privirile binevoitoare si placide ale unui grup de trei politisti si ale unei mase impresionante de spectatori. De asemenea, in sala, mai multe rânduri din partea stânga erau rezervate pentru „bikeri“, sugerând fastul unei adevarate opere rock.
„Rocker“, insa, n-a fost spectacolul la care toata lumea parea sa se astepte. Filmul e banal prin teme (relatiile dintre parinti si copii, consumul de droguri, dezorientarea omului de azi) si prin realizare, sustinut fiind totusi de câteva interpretari actoricesti de calitate. Ansamblul nu are fluiditate narativa (si sa nu mi se obiecteze ca aceasta este optiunea regizorului, concordanta cu directia esentiala a cinematografiei românesti contemporane!), iar povestea reuseste cu greu sa intereseze spectatorii, lasând intre sala si ecran mari goluri de comunicare, minute lungi in care cei din fotolii pot sa viseze linistiti la altceva, pentru ca in film nu se (mai) intâmpla nimic.
Problemele filmului incep cu scenariul, care se bazeaza pe câteva idei bune, puternice, insuficiente totusi unui produs reusit. Un tata pasionat de rock (Victor, jucat de Dan Chiorean) lupta din greu sa-si mentina copilul pe linia de plutire, facând toate concesiile posibile, mergând chiar pâna la a-i furniza fiului doza zilnica de droguri si sprijinindu-l in tentativele sale de a da concerte cu o trupa de muzica, numita sugestiv „Iguanele“. Felul in care tatal trece de la dragostea frustrata la furie, de la umilire la demnitate, de la deruta la calcule sofisticate, de la furt la rugaciune, fara a se resemna niciodata, nici in mizeria cea mai neagra, e o sursa de real interes si de adeziune emotiva pentru spectatori, cu atât mai mult cu cât Chiorean joaca nuantat, nu exagereaza si stie sa echilibreze bine gesturile, mimica si actiunile personajului.
Pacat ca, pornind de la asemenea ingrediente excelente, scenariul nu-si mentine stacheta. Dialogurile sunt de o saracie revoltatoare, reduse adesea la dragalasenii de genul „du-te-n pula mea!“, pe care nici o poetica minimalista si hiper-realista nu le poate justifica. (Obiectia mea e strict estetica, nu moralista! Injuraturile nu au nici o relevanta din punct de vedere diegetic si tehnic, sunt simple ticuri de limbaj, goale de orice semnificatie si vidate de ideea de revolta impotriva limbajului conventional burghez.) Conversatiile „filozofice“ dintre personaje nu depasesc nivelul penibilului. Bun, am inteles, sunt drogati, oameni simpli, fara un nivel prea ridicat de educatie, dar poate ca o doza de poezie sau de intelegere mai structurata a lumii n-ar fi stricat. Regizorul scenarist nu dezvolta deloc foarte promitatorul fir al anarhiei, de care multe personaje par sa se lege la modul simbolic. E clar ca, dupa conversatiile de factura dostoievskiana despre anarhie, de care e plina literatura moderna, nu mai poti fi convins de ceea ce propune Marian Crisan.
Conventionalitatea filmului se vadeste si la nivelul procedeelor strict cinematografice, deoarece „Rocker“ nu face decât sa recicleze formule deja rasuflate de folosirea excesiva in „noul val“ din cinematografia româneasca. Taieturile prea bruste, lipsa de racorduri intre planuri, neglijenta aparenta a incadraturilor (care teoretic ar trebui sa intareasca impresia de realism), toate acestea – ingramadite fara discernamânt – obosesc spectatorul. Li se adauga excesul de gros-planuri, care face dificila plasarea personajelor in ansamblul scenei si care tinde sa dauneze chiar efectului psihologic al filmului. Tatal trece la un moment dat prin padure ca sa mearga la lucru, pentru ca fiul a luat masina s-o vânda si sa faca rost de bani. Personajul e suparator de aproape, intr-atât de aproape ca nu intelegem ce face si de ce, unde merge si cum de nu vedem (intr-un rastimp care pare apasator prin dilatare) decât niste siluete tulburi de fagi in plan secund. Cadrele strâmte, interioarele fara respiratie sau scenele de strada fara deschiderea strazii intaresc plictisul si sentimentul de claustrare. Noroc cu vreo doua planuri generale, dintre care unul in plonjeu – poate imaginea cea mai reusita din film –, unde spectatorii vad trenul cu personajele in drum spre Bucuresti, cum inainteaza pe malul unui râu ce serpuieste. As mai semnala ca fiind vizual interesante unghiurile de filmare in scena in care toate personajele se drogheaza si chefuiesc, inainte de plecarea spre concertul din capitala, dar si vreo câteva armonii cromatice pe nuante de verde si caramiziu, care-i ies destul de bine lui Marian Crisan.
Filmul oboseste prin repetivitate: e ca un mecanism stricat, revenind mereu in acelasi punct, dar intr-un ritm sacadat si fara nici o coerenta. Totul se repeta in „Rocker“: situatiile, strategiile narative, tipurile de cadre, durata planurilor, grosolaniile (cele cu „pula“ câstigând de departe, „pizda“ fiind prezenta o singura data), in asemenea masura incât spectatorul are impresia ca se invârte aiurea in cerc, batând foarte adesea pasul pe loc.
Cât despre muzica, fiindca e total intra-diegetica, regizorul se joaca cu ea dupa aceleasi principii aplicate in cazul scenariului si al montajului. O intrerupe (cu injuraturi!) când ti-e lumea mai draga, o plaseaza in contrapunct cu tot soiul de fenomene care intrerup vraja dionysiaca si nu o lasa decât prea putin sa se desfasoare si sa umple sala. Mesajul de revolta al rockului si sonoritatile sale virile nu sunt, asadar, exploatate cum s-ar fi cazut, dar nici ironizate si plasate intr-un registru comic. Ele ramân suspendate in limburile promisiunilor, ca numeroase alte aspecte ale acestui film.
„Rocker“ intruneste – cum se poate deduce din rândurile de mai sus si cum se poate lamuri orice spectator – multe din caracteristicile unei catastrofe cinematografice. Noroc insa cu actorii, care salveaza filmul de la dezastru, prin interpretari convingatoare si bine legate intre ele. Pe lânga Dan Chiorean, i-as mai cita pe deja experimentatii Ofelia Popii, Crina Semciuc si Alin State, dar si pe tinerii debutanti in cinematografie Razvan Corneci, Silvia Török si Alexandru Aron. Toti joaca cu o justete remarcabila si tin spectatorii in sala pâna la sfârsit. Din acest punct de vedere, cred ca echipa de actori ar fi meritat – din partea regizorului – o sansa mai buna.
Cum as putea sa conchid? „Rocker“ are de suferit si din cauza prezentarii pe ecran mare. Suprafata mai redusa, mai intima, mai personalizata a unui ecran de televiziune ar fi ascuns poate defectele care – asa – prea se vad de departe! Sunt convins ca anumitor drame nu le prieste etalarea pe 15 metri patrati, ba nici macar punerea in imagini, ele fiind mai degraba de plasat intre copertile unei carti, cu toate conventiile de exprimare artistica ale romanului…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper