„Rocker“ – strigatul pe care nu-l auzim

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Cinematografia româneasca din 2012, dar si de la inceputul lui 2013 s-a remarcat printr-o varietate de productii care incearca sa se diferentieze unele de celelalte si sa participe la realizarea unui tablou cât se poate de diversificat al filmului românesc. Bineinteles, marea majoritate a filmelor nu fac parte din asa-numitul Noul Val românesc si nici nu adopta estetica NCR-ului, ci, mai degraba, trateaza chestiuni cât se poate de realiste, incercând sa-si creeze un drum similar cu cel pe care l-au parcurs si initiatorii acestui curent. O mare parte din aceste productii care pot fi privite ca facând parte dintr-un cinema ceva mai comercial pot ridica semne de intrebare in privinta calitatii estetice, dar, in acelasi timp, pot raspunde la anumite nevoi ale publicului. Un public care da semne ca nu (mai) gusta asa-numitul film minimalist, care ii plictiseste pe spectatori indeosebi prin durata lui si prin cadrele lungi care lasa impresia ca nu arata nimic. Asa ca unii cineasti au hotarât, pesemne, sa mearga mai departe, sa lase in urma realismul lui Bazin si sa aleaga varianta visului american, pus in scena printr-un montaj mai evident, printr-o stilizare care ofera un plus de dinamism filmului, si prin abordarea unui subiect mai maleabil, care sa invite marea masa de oameni la cinema. Unul dintre filmele care incearca sa se muleze, intr-un fel sau altul, pe acest schelet este cel mai recent lungmetraj al lui Marian Crisan, „Rocker“.
Filmul spune povestea unui barbat in jurul vârstei de 45 de ani, Victor (Dan Chiorean), a carui dragoste nemarginita pentru fiul sau Florin (Alin State) il va obliga sa recurga la tot felul de gesturi disperate si sa demonstreze inca o data ca nu exista limite atunci când vine vorba de propriul copil. Titlul filmului scoate in evidenta pasiunea personajului principal pentru muzica si subcultura rock – pe care o impartaseste cu baiatul lui, care face parte dintr-o trupa –, pasiune scoasa in evidenta, poate chiar prea mult, inca din scenele de inceput care utilizeaza si un background muzical. Lungmetrajul se va concentra in mare parte pe relatia dintre Victor si Alin, despre care vom afla ca este dependent de droguri, si pe solutiile la care recurge tatal in vederea obtinerii banilor necesari pentru drogurile fiului sau.
Ei bine, marea problema a acestui film tine, in mod paradoxal, de constructia personajului principal, care, in spiritul muzicii pe care o asculta, ar fi trebuit sa impuna un anumit respect si o anumita forta. Este adevarat ca pasiunea sa poate fi observata, cu certitudine, in scenele unde gesturile si expresia personajului ne confirma faptul ca acesta simte muzica rock si, mai mult decât atât, ca isi observa cu mândrie, am putea spune, propriul fiu cântând piese de acest gen. Si totusi, personalitatea lui Victor este mult prea stearsa, in comparatie cu statutul pe care i l-ar putea oferi un astfel de gen muzical. Filmul nu reflecta nicio evolutie a personajului, nici din punct de vedere emotional, dar nici din punct de vedere social. Intr-un interviu acordat revistei „Dilema Veche“, regizorul Marian Crisan afirma ca „Sunt multe lucruri care nu se pot arata sau explica in vorbe, cum ar fi, de exemplu, structura sufleteasca a unui personaj“, dar si ca „Filmul acesta e si un fel de urlet, de strigat de disperare“. Or, sunt doua afirmatii care se bat cap in cap, si putem observa acest lucru in caracterizarea indirecta a protagonistului, realizata prin intermediul relatiilor dintre acesta si celelalte personaje. Lungmetrajul lui Marian Crisan nu poate fi un strigat de disperare atâta timp cât Victor nu ne arata acest lucru. Este adevarat ca filmul presupune o zona de introspectie si de cercetare a unui personaj cât se poate de atipic pentru peisajul românesc, dar, cu toate acestea, sentimentele pe care Victor le traieste la vederea propriului fiu care isi injecteaza droguri sunt mascate si aproape ignorate. Un parinte ar avea un cuvânt de spus, indiferent ca o face prin asa-zisul „strigat de disperare“ sau printr-o acceptare a propriului destin nefericit. Facând o comparatie chiar cu „Morgen“, primul lungmetraj al regizorului, acest personaj este cât se poate de fad, daca il punem fata in fata cu agentul de paza al supermarketului din micutul orasel de granita. In primul lungmetraj al lui Marian Crisan, evolutia protagonistului poate fi observata cu atentie indeosebi in scena in care acesta pune piciorul in prag si il apara pe emigrantul pe care il adapostise vreme de câteva zile, dându-i afara pe cei de la politia de frontiera. Intr-adevar, acolo se poate observa un strigat de disperare si o emotie care vine in ajutorul emigrantului. In „Rocker“ emotia aceasta pare sa lipseasca, iar, când apare, lasa impresia ca este o emotie cât se poate de artificiala – la fel de artificiala precum unele replici sau dialoguri extrem de rigide.
Pe de alta parte, o alta explicatie in ceea ce priveste natura si evolutia protagonistului ar putea fi legata de interpretarea actorilor. Exista câteva secvente, indeosebi cele unde e urmarita relatia dintre tata si fiu, care renunta la conventia dramatica si in care interpretarea actorilor pare destul de artificiala si de falsa. Chiar si scena de inceput, cea in care Victor incearca sa vânda o pereche de schiuri furate, adopta un ton delasator. Mai mult decât atât, interpretarea baiatului care ia droguri, sau mai bine zis, atitudinea lui, ar trebui sa fie cât se poate de naturala si nicidecum exagerata – mai ales ca si injuraturile numeroase creeaza acest efect de exagerare. In fond, unitatea de masura a acelui strigat de disperare este simtirea, dar si modalitatea pe care actorul o foloseste in vederea crearii personajului imaginat de scenarist.
In ceea ce priveste raportul dintre „Rocker“ si estetica filmelor Noului Val, se poate observa un soi de distantare, dar, in acelasi timp, si un proces de hibridizare a imaginii. E notabila trecerea de la culorile reci la o imagine mai stilizata si care isi indeplineste rolul de infrumusetare a imaginii realitatii românesti, per ansamblu. Pe de alta parte, trebuie remarcata si o adaptare a cadrului lung, pe care Marian Crisan il foloseste in câteva scene. Spre exemplu, episodul in care Victor este nevoit sa ia autobuzul si sa parcurga traseul pâna la locul de munca pe jos este redat prin intermediul câtorva cadre lungi care il urmaresc pe protagonist pâna când acesta ajunge la destinatie. Totusi, in acest context, folosirea cadrului lung nu e justificata, precum e, spre exemplu, in „Aurora“ sau in „Politist, adjectiv“ – rolul sau e, altfel spus, acela de a observa personajul principal, si nu de a inregistra, pur si simplu, actiunile pe care le savârseste. Echilibrul temporal nu ar fi fost tulburat daca regizorul ar fi renuntat la acele cadre lungi care aratau, de fapt, ca in ziua respectiva protagonistul nu dispunea de masina personala.
Dorinta regizorului – aceea de a nu folosi tot felul de tertipuri dramatice care sa impresioneze – se intoarce, intr-un fel sau altul, impotriva sa. Intr-adevar, „Rocker“ nu avea nevoie de astfel de artificii prin care sa-si revendice statutul de drama si nici de o structura narativa conventionala care sa impresioneze spectatorul prin tot felul de rasturnari de situatie si de surprize de tipul soap opera. Dar avea nevoie de un nucleu mai compact si mai binevoitor, care sa ne arate, chiar si prin intermediul introspectiei, o suferinta tratata cu naturalete, si de ceea ce insusi creatorul lui numeste o identitate a lumii in care cele doua personaje principale traiesc.

Un comentariu pentru “„Rocker“ – strigatul pe care nu-l auzim”

  1. iunie 8, 2014 la 7:21 pm

    Buna. Incerc sa vizionez filmu’ asta de cateva luni. Nu-l gasesc nicaieri. Am luat legatura inclusiv cu cei de la Mandragora care au facut gestul frumos de a-mi trimite un screener, doar ca DVDu’ nu-i bun. Daca il are cineva si e dispus sa mi-l imprumute (sau sa faca un torrent, sa-l dau jos si sa-l stearga dupa aia… sau alte variante) i-as ramane indatorat. Multumesc.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper