Redescoperirea lui B.P. Hasdeu

Un articol de I. OPRISAN

Destinul oricarui scriitor (si creator in genere) este imprevizibil in posteritate.
Sunt personalitati inaltate pe cele mai de sus trepte ale aprecierii de catre contemporani, de care urmasii nu-si mai amintesc; dupa cum sunt figuri relativ sterse in scurta lor existenta, care se bucura, dupa disparitia pamanteasca, de neasteptate elogii.
Dar sunt si creatori a caror stea luminoasa in timpul vietii devine din ce in ce mai stralucitoare dupa trecerea la cele vesnice. Avem in vedere pe marii scriitori care fac gloria culturii universale – Homer, Dante, Shakespeare, Goethe… Eminescu, Caragiale, Creanga…
B.P. Hasdeu ocupa un loc atipic in aceasta privinta.
Negat, in genere, ca scriitor, de directia Convorbirista, apreciat ca istoric si mai ales ca filolog de catre contemporani, nu se poate spune ca B.P. Hasdeu a trecut in timpul vietii neobservat. Dovada, intre altele, puternica scoala pe care a creat-o, cu toate incercarile sale de a se rupe de ea.
Dar, dupa 1897-1898, el intra intr-un pronuntat con de umbra, fiind satirizat si chiar ridiculizat, datorita aplecarilor, neintelese de opinia vremii, catre spiritism, singura cale gasita de el de a intra in comuniune cu fiica, prematur disparuta.
Daca un Victor Hugo, care a tatonat inaintea lui necunoscutul de dincolo de moarte, nu a avut nimic de suferit in aprecierile timpului si mai ales ale urmasilor, pentru acesta, faptul respectiv a avut un impact cu totul negativ asupra pastrarii vii a amintirii lui B.P. Hasdeu dupa 1907.
E adevarat ca el figura in cartile didactice – uneori cu capitole mari –, dar lucrarile sale nu s-au reeditat decat fragmentar si cu totul selectiv.
In plus, figura si existenta sa erau inconjurate, dupa cum bine observa Mircea Eliade, de nimbul unei legende „de doua parale“, stereotipe, generate de pierderea fiicei geniale, a carei stralucire ajunsese s-o epateze pe aceea a tatalui.
Savantul devenea din ce in ce mai neinteles in titanismul sau, desi exista o oarecare ritmicitate in editarea operelor (de obicei de mici dimensiuni), cate un volumas la 2 ani, uneori repetandu-se acelasi titlu.
Pe de alta parte, Iuliu Dragomirescu – „stapan“ pe manuscrisele savantului –, nu numai ca nu reimprospata memoria lui B.P. Hasdeu prin texte noi, inedite, decat cu totul sporadic, dar interzicea si altora accesul la ele, desi le pastra depozitate in fonduri publice.
A mai intervenit si catastrofa Primului Razboi Mondial, care a aruncat lintoliul tacerii nu numai asupra mostenirii hasdeene, ci asupra intregii literaturi, arte si culturi.
Dupa sfarsitul lui, noile generatii s-au desteptat ca dintr-un somn nesfarsit, cu „Doina“ si creatia lui Eminescu, totusi, pe buze.
A inceput, cu graba, si intr-o cu totul alta viziune, aruncarea puntilor peste golul memoriei, catre radacinile secolului trecut.
Dar lui Hasdeu i-a venit – cum bine noteaza acelasi congener intru spirit, Mircea Eliade – tarziu randul sa fie descoperit – ultimul dintre cei mari.
Motivele mentionate sunt suficiente pentru a justifica intarzierea redescoperirii. Primul lui editor, in sensul modern si stiintific al cuvantului, invoca insa si o „mafie a tacerii“, date fiind – intelegem – antimaiorescianismul si anticosmopolitismul sau, care, prin discipolii marelui critic, au continuat, daca nu sa impiedice cunoasterea propriu-zisa a operei lui B.P. Hasdeu, macar sa imprastie o anume suspiciune in legatura cu ea.
Incat, gandul lui Nae Ionescu – realizat partial prin vointa si munca asidua a lui Mircea Eliade – s-a infaptuit cu dificultate abia la implinirea unui secol de la nasterea lui B.P. Hasdeu.
Spunem partial, deoarece editia in doua volume din 1937 reprezenta, in vederile editorului, o simpla antologie de familiarizare cu cateva din directiile creatiei hasdeene, un preambul al marii editii conceputa in 20 de volume, iar „Introducerea“ o simpla schita a monografiei ce ar fi trebuit sa se numeasca „Hasdeu si contemporanii sai“.
Chiar si asa, cele doua volume de cca. o mie de pagini au avut un ecou extraordinar in epoca – s-au scris cca. 40 de cronici pro si contra –, aducand dupa 30 de ani de tacere, o figura pe care nici contemporanii lui n-o intelesesera in toata splendoarea si profunzimea ei.
Practic, Mircea Eliade propunea un alt Hasdeu, fara asemanare in ramele spatiului romanesc, egaland si intrecand semenii de pretutindeni, care nu s-au sfiit sa-l cheme alaturi de ei, ca membru de onoare in academiile lumii.
Personalitatea savantului nu mai era judecata, ca mai inainte, pe felii, ca scriitor, istoric, lingvist, folclorist etc., ci in integralitatea manifestarilor sale, in interconditionarea sferelor, in plinatatea gandurilor si simtirilor sale de inaltare a culturii nationale si a patriei cat mai sus, in sfortarea sa de dincolo de fire, inegalata de altcineva – cel putin in secolul al XIX-lea, dar si mai tarziu – de a proiecta gigantesc fenomenul romanesc, in absolut, si de a se confrunta de la egal la egal cu invatatii umanisti de oriunde, cu constiinta superioritatii, in sfarsit cu credinta ca poporul din care facea parte are o misiune istorica de indeplinit.
Toate aspiratiile romantice, abisale, prindeau contur – credea Mircea Eliade si credem si noi – in personalitatea plapanda a marelui carturar.
Din pacate, multe, daca nu chiar cele mai multe, dintre comentariile editiei din 1937 au fost negative, nevazand, din cauze usor de descifrat, nici proiectia gigantesca a lui B.P. Hasdeu, nici adevarata descoperire a lui si nici meritul de exceptie al intreprinderii editoriale a lui Mircea Eliade, judecata, de pilda, de D. Murarasu intr-un volumas de sine statator, la punct si virgula, fara a distinge ceva dincolo de amanunte.
Comentand asupra participarii cu totul insignifiante a „personalitatilor“ vremii la mormantul savantului, cu prilejul aniversarii a 100 de ani de la nastere – doar vreo zece, dintre care sase „obligati“ sa vina, datorita functiilor pe care le indeplineau –, dar raspunzand si criticilor nedrepte aduse editiei, Mircea Eliade considera ca romanii nu erau inca pregatiti sa-l recepteze la adevaratele lui dimensiuni pe B.P. Hasdeu.
Nesustinut mai departe – financiar in primul rand –, neavand acces la manuscrise, furat de ademenirea istoriei religiilor, Mircea Eliade a abandonat proiectul marii editii si al monografiei.
El a fost reluat, dupa o alta catastrofa mondiala si dupa o perioada de cumplita cenzura, in care domenii intregi din activitatea ilustrului inaintas nu aveau nici o sansa sa fie publicate neciuntit.
Si totusi, catre sfarsitul ei, au aparut – nu ca pietre ale unei mari constructii, ci ca publicatii de sine statatoare –, corespondenta savantului cu fiica sa (un volum) si corespondenta intretinuta de el cu marile personalitati ale timpului (trei volume).
Separat de aceste demersuri, s-a infiripat ideea monografiei „B.P. Hasdeu sau setea de absolut“ (care a vazut lumina tiparului chiar in momentul revolutiei din 1989) si a editiei integrale. Primul volum, „Poezia“, cu tot ce trebuia cuprins in el, ingrijita de d. Stancu Ilin, s-a tiparit in 1986.
Iar de atunci, am tot publicat, impreuna sau separat –, dar in ramele viziunii de ansamblu trasate in comun – volume dupa volume, culminand cu definitivarea (impreuna cu domnii Grigore Brancus si Gh. Mihaila) a editiei in 16 volume de la Chisinau.
E un pas important, dar nu finalul, caci au mai ramas inca neincluse intr-un tot unic destule scrieri propriu-zise ale savantului, corespondenta, documente si, mai ales, – cum am mai spus-o – marea opera a raspunsurilor la cele doua chestionare (juridic si lingvistic), constituita la initiativa si in virtutea dorintelor sale, cu foarte multe interventii personale pe parcursul desfasurarii anchetelor, opera singulara prin sferele abordarii in spatiul culturii romane (evaluata la aproximativ 30-35 volume).
In perspectiva publicarii aproape tuturor manuscriselor si articolelor din periodicele vremii, alaturi de operele de sine statatoare – editate critic, cu note, comentarii si variante, nu o data revelatorii –, personalitatea lui B.P. Hasdeu poate fi mai usor perceputa decat in urma cu 75 de ani, cand Mircea Eliade ii contura, intr-o oarecare masura dupa intuitii, crochiul titanic.
Cu toate acestea, indepartat de cultul marilor personalitati si al trecutului in genere – atat de important pentru pastrarea si apararea fiintei nationale –, omul de rand si chiar intelectualul rasat sunt departe de a-l intelege pe B.P. Hasdeu la adevaratele lui dimensiuni si nu-i percep inca importanta pe care opera si personalitatea sa o capata prin modelul oferit.
E necesara, de aceea, de o noua – am spune de o continua – descoperire si redescoperire (atat la nivel national, cat mai ales la nivel individual) a lui B.P. Hasdeu.    n

P.S.
Masura departarii inca de el (cel putin in hotarele statale ale Romaniei) ne-o dau, cel putin noua, doua fapte concrete.
La comemorarea a 100 de ani de la moartea lui Hasdeu, au venit in pelerinaj, oficial, la mormantul sau, nu zece persoane, ci doar sapte (eu cu d-na Ecaterina Oprisan, parintele Mihai Hau, consilierul cultural al Patriarhiei, un preot calugar de la manastirea Caldarusani si trei studenti de la Facultatea de Teologie.
La sarbatorirea a 175 de ani de la nasterea savantului organizata de Muzeul National al Literaturii Romane, au participat, pe langa vorbitori (cinci), doar zece persoane.
In schimb, la Chisinau, numai la Biblioteca municipala „B.P. Hasdeu“ au participat sute de admiratori ai savantului.
E un prilej de meditatie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper