Reconcilierea franco-germana. Istoria ca roman politic

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Decenii la rând europenilor li s-a servit lectia franco-germana a reconcilierii ca model de întelegere si împacare. Si tot decenii de-a rândul, cu o insistenta pedagogie politica eram îndemnati sa privim numai partea luminoasa a acelui act cu adevarat istoric pe care Europa îl datoreaza presedintelui Frantei Charles de Gaulle si cancelarului Germaniei Konrad Adenauer. La 22 ianuarie 1963 ei au semnat la Palatul Elysée Tratatul de prietenie franco-german care, în absenta unui Tratat general de pace cu Germania învinsa si divizata, va aseza de jure pacea pe continent. El devenea, ipso facto, complementul cel mai important al sistemului de tratate încheiate la  Paris, la 10 februarie 1947, cu fostele state aliate ale Germaniei: Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda si România. Daca aceste tratate fusesera deja încheiate în 1947, atunci pentru cine se mai impunea ca model reconcilierea franco-germana? Întrebarea este fireasca. Raspunsul nu este usor de dat pentru ca se ajunge fortamente la chestiunea unor posibile  revendicari teritoriale. Or, daca exista un merit al celor doi mari politicieni, de Gaulle si Adenauer, acesta este ca prin reconciliere ei au dorit sa spuna generatiilor viitoare sa gândeasca altfel frontierele si istoria.
Limitele modelului
Ratiunea Tratatului de la Elysée a fost îngradirea tentatiilor vindicative în spatele carora se acumulasera de-a lungul secolelor resentimente nationale hranite de cuceririle teritoriale si de interesele hegemonice. Stoparea disputelor devenite ereditare nu putea veni decât de la spirite cu adevarat înalte, asa cum s-au dovedit de Gaulle si Adenauer. Scopul reconcilierii de acum 50 de ani a fost  constructia pacii în Europa pe forta novatoare a ideilor politice ale Frantei si pe rigoarea organizatorica si puterea economica ale Germaniei. Din aceasta cauza, modelul îsi are viabilitate în interior si mai putin în afara binomului care l-a consacrat. Putine state din Europa îsi gasesc îndreptatirea sa-l propovaduiasca. Încercarile nu au lipsit însa, tentatia cea mai evidenta s-a manifestat la statele mici dispuse sa dea lectii de democratie.
Astazi, autoritatile de la Berlin si Paris au tinut ca reconcilierea de acum o jumatate de veac sa-si aiba ecoul potrivit în contemporaneitate. Se cuvenea. Nici Uniunea Europeana si nici relatiile franco-germane nu traverseaza momentul lor cel mai fast. Astfel încât, insistenta cu care era cultivat pentru altii cultul reconcilierii poate sa aduca servicii chiar Uniunii Europene. Progres sau declin în constructia europeana? Criza impune raspunsuri diferite nu numai la Paris si Berlin. La Londra, David Cameron conduce cel mai antieuropean guvern de la aderarea Marii Britanii pâna astazi. La Atena, orice coalitie guvernamentala face fata cu dificultate valului de proteste din care sentimentul antieuropean nu lipseste. La Madrid, Roma si Lisabona protestele de strada nu sunt lipsite de nemultumiri adresate Bruxelles-ului. Puseurile extremei drepte din Ungaria stânjenesc tot mai mult instantele paneuropene care au protejat Ungaria cu o toleranta împinsa prea mult în timp. Framântarile depasesc granitele Uniunii Europene. Sa reamintim, fie si în treacat, ca în Rusia renaste „complexul încercuirii strategice“. Nu-i aici locul sa fie motivata ratiunea acestuia. Ceea ce merita sa fie retinut în contextul reconcilierii este posibila revenire la ostilitatile din timpul razboiului rece despre care începe sa se vorbeasca fara ocolisuri. Traim un episod al  strategiilor politice care pot schimba din nou cursul istoriei.
Ceremoniile de la Berlin
La 22 ianuarie, cancelarul Angela Merkel si presedintele François Hollande s-au revazut din nou în ambianta reuniunilor comune ale guvernelor si parlamentelor celor doua state gazduite în Bundestag. O adevarata demonstratie de vointa politica într-un moment nu scutit de dificultati în relatiile dintre Germania si Franta. Aniversarea se cerea respectata chiar daca reconcilierea gândita de Charles de Gaulle si Adenauer trebuie luata ca act politic, nu ca o profetie. Înca de anul trecut ziarele au vorbit de „2013, anul franco-german“. Ceremoniile au început în Catedrala din Reims, în iunie 2012, în amintirea celebrului discurs tinut la Castelul Ludwigsburg de generalul de Gaulle în timpul primei lui vizite oficiale în Germania federala. Atunci, în putine si bine cântarite cuvinte Charles de Gaulle a facut elogiul poporului german fara nici o aluzie la trecut. „Va felicit ca sunteti tineri germani, fii ai unui mare popor. Da, ai unui mare popor“. Eludând trecutul razboinic, generalul fixa inteligent axul în jurul caruia gândise componentele viitoarei reconcilieri: educatia tinerei generatii în spiritul întelegerii si schimbarea radicala a mentalitatilor politice. O jumatate de secol mai târziu, cancelarul Angela Merkel recunostea ca acest grandios proiect înca mai trebuie sustinut prin eforturi comune. „Viitorul Europei este în mâinile noastre… Oricare ar fi dificultatile economice, este si va ramâne un adevar ca noi, europenii, trebuie sa ramânem uniti pentru fericirea noastra“. „Noi suntem inima Europei“ a replicat presedintele François Hollande exprimând astfel responsabilitatea pe care o au cele doua state pentru constructia europeana.
Ceremonia de la Berlin, fireasca si salutara pentru memoria istorica, obliga la reflectii atente privind noua vârsta a Europei. Înainte de a prezenta succint câteva opinii deloc încurajatoare, as vrea sa ma folosesc de împrejurarea ca, printr-o minune, am înca ziarul Le Monde din 15 martie 1969 care relata despre vizita la Paris a cancelarului german de atunci, Kurt Georg Kiesinger (1966-1969) si despre discutiile acestuia cu presedintele de Gaulle. Recurg la trecut pentru a se întelege ca vanitatea hegemonica nu se vindeca usor. În timpul vizitei cancelarului, ministrul vest-german de  Finante, Franz Josef Strauss, da un interviu saptamânalului italian Espresso în care tinea sa precizeze: „Germania trebuie sa conduca întreaga Europa occidentala“. Gafa? În nici un caz. Strauss nu era un politician oarecare ci unul dintre cei mai puternici reprezentanti ai dreptei vest-germane de atunci. Mai degraba poate fi socotita o izbucnire de orgoliu a unui german care înca mai suferea din cauza înfrângerii tarii sale în razboi. În sase ani de la încheiere, Tratatul de la Elysée nu-si produsese  efectele majore.
Dar astazi? Depinde ce sens dorim sa dam conceptului „mai multa Europa“ lansat la sfârsitul anului trecut de dreapta „populara“ în Parlamentul European. Presedintele de azi al Frantei a tinut sa spuna, la 22 ianuarie, în sedinta comuna din Bundestag: „Drumul lung al prieteniei franco-germane nu este unul linistit… Împartim aceasta prietenie si trebuie sa o facem sa traiasca, adica sa o intensificam… ea este indisolubila constructiei europene“.  Doamna Merkel a gasit un raspuns „german“ temperat. Ea  a vorbit despre responsabilitatile comune ale Germaniei si Frantei „pentru ameliorarea situatiei din Uniunea Europeana, depasirii crizei din zona euro, reluarii cresterii economice si apararii valorilor modelului european, cel al competitivitatii si  puterii economice, care sa asigure în acelasi timp coeziunea sociala“. Declaratii frumoase. Sa vedem si alte opinii. Hervé Gattegno, redactor sef la revista Le Point, este rezervat fata de soliditatea cuplului franco-german si de perspectivele proiectului european. „Cincizeci de ani de la Tratatul de la Elysée nu pacalesc pe nimeni, sustine el… realitatea este ca Franta si Germania formeaza un cuplu fara suflet, ca actuala criza le-a divizat în loc sa le apropie. În timp ce America sarbatoreste vitalitatea democratiei sale demonstrata de învestitura lui Obama, Franta si Germania  celebreaza o reverie, cea a constructiei europene, adica o uniune… din ce în ce mai dezunita“. Un alt ziarist francez a scris pentru Süddeutsche Zeitung un comentariu în care vorbeste despre hegemonismul german. „Este ispititor sa maturam dintr-un condei reprosul (pentru tentatia hegemonismului, n.n.) dar spre deosebire de germani, francezii nu au facut reformele de competitivitate care se impuneau: ei invoca fara încetare cresterea economica pentru însanatosirea finantelor publice; si pentru a ascunde extraordinarul succes al Germaniei în privinta locurilor de munca produs prin adoptarea legii Hartz; insista pe serviciile mai prost platite  dincolo de Rhin si pe cresterea inegalitatilor: «noi nu servim o astfel de pâine» repeta ei plictisitor confundând esentialul cu accesoriul si sfârsind prin a nega extraordinarul succes al vecinilor“. Ar fi nepotrivit sa închei acest sumar comentariu cu aceste opinii. De aceea, voi face apel la judecata unui fost ministru de Externe francez, Hubert Védrin, care aprecia ponderat ceremoniile de la Berlin si relatiile franco-germane. „Ceea ce este important în legatura cu Tratatul din 1963, fruct al unui context strategic si diplomatic cu totul particular, atât de diferit de cel actual, nu este comemorarea în sine, ci metoda: întâlniri regulate ale responsabililor francezi si germani, ale guvernantilor, parlamentarilor si societatii asa cum se întâmpla astazi la Berlin. Nu este nici problema «pasiunii», «prieteniei» termeni foarte specializati de psihologie, nici chiar cea a «cuplului», termen foarte sentimental si introvertit, care a avut, totusi, mari momente pe care le celebram (de Gaulle/Adenauer, Giscard/Schmidy, Kohl/Mitterrand). De la reunificarea Germaniei avem altceva de facut. Sa gândim viitorul în functie de noua situatie“.
Istoria ca roman politic ne îndeamna sa credem ca a fi european este o stare si nu o optiune. Aceasta este lectia reconcilierii pe care ne-au lasat-o mostenire Charles de Gaulle si Adenauer.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper