Punct ochit, punct lovit?

Un articol de ALEX CIOROGAR

Ana Puscasu, te astept ca pe un glonte, casa de pariuri literare, 2012

Intotdeauna vor exista dezbateri la moda. Avem, nu-i asa, si noi parte de tot soiul de dezbateri mai mult sau mai putin culturale in aceste zile de gratie. Ideea e alta: au existat, si inca exista, o serie extrem de numeroasa de forme ce vizeaza modul in care definim si felul in care putem vorbi despre „literatura angajata“. Dezbaterile din jurul acestui subiect au fost, in mod recurent, dezbateri la moda si, cu siguranta, vor continua sa fie. Fie ca vorbim despre literatura propagandistica, fie ca vorbim despre literatura patriotica ori despre o poezie ce reflecta in mod direct si acut o anumita criza a epocii, literatura angajata poate lua, in functie de necesitatile teoreticianului, diverse forme. Bref, conceptul e unul extrem de maleabil, se muleaza cu usurinta pe structurile avute in vizor.
Intrebarea suna in felul urmator: de ce (n-)ar putea fi citit volumul Anei Puscasu, „te astept ca pe un glonte“, ca un exemplu de literatura angajata? In fond, dupa cum vom vedea, mecanismul poetic are, la Puscasu, un scop concret. Sartrian, volumul pare a fi un reportaj (chiar daca nu in direct) ce descrie cu fidelitate si acribie un tip de ancorare in interiorul unui stil de viata ce merita, crede autoarea, inregistrat si, mai mult, vociferat. Sa vedem despre ce e vorba.
Reconstructii
Un imaginar ruginit reconstruit din tot soiul de forme si miscari mai mult sau mai putin simetrice ori cadentate („ai alerga de la un capat la altul al/ acoperisului intr-o singura noapte si acolo“, „pot sa raman asa ore in sir/ in apartamentul asta neaerisit/ pana sa ma ia de-a dreptul frica“), o geografie colturoasa reconstituita (parca) din elementele decorative ale unei recuzite militare („o data pe luna poti sa te simti/ chiar curat printre sacii/ imensi cu cearsafuri in/ mirosul de clor al femeilor“, „controlul osc-ului o sa ne scoata/ din nou de la dus numaratori peste numaratori/ in dormitoare pe plutoane efective si ghete“, „ai ajuns la capat/ acolo unde nu mai ai voie sa schimbi/ placutele de ceramica din vestele antiglont“, „cazematele lor sunt pline de cutii/ de amigo in care ascundem/ bucatile de carbid“) iata fundalul (totusi biografic) din spatele caruia Ana Puscasu incearca sa-si negocieze (intr-un mod pasiv-agresiv) propria identitate. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o forma dialectala de auto-cunoastere ce oscileaza undeva intre negare, regret si acceptare. Fie ca vorbim (ca Moni Stanila) de un „spatiu disciplinar, depresiv“ ori despre „discursul «pedagogic»“ (Cristina Ispas), cert e ca se intrezaresc, in volumul debutantei, anumite voci narative ce spun povesti despre cum e in „primele zile“, despre „noptile interzise“ sau despre ce se intampla „dupa ora stingerii“ dincolo de portile L.M.-ului, povesti ce proiecteaza, in ultima instanta, un profil psihologic. Zen, autoarea (te) „asteapta ca pe un glonte“, cu o oarecare teama ori disperare. Poezia Anei Puscasu reda o metoda (aproape terapeutica) de mediere intre propria-i autenticitate si experienta (aproape) violenta a unui Liceu Militar. Fragilitate? Da, doar ca problema reala, drama consta in modul in care poeta transcrie aceasta experienta, plasand-o (probabil involuntar) sub semnul contingentei. E limpede, in aceste circumstante, motivul pentru care, pe coperta a patra, Cristina Ispas vorbeste despre o poezie a „ratarii“, o „lectie pe care o invata atat de bine si o preda, iata, mai departe, fara greseala, fosta eleva a L(iceului) M(ilitar)“. In sfarsit, placheta pare a fi o transpunere lucida a unei constiinte seci, a unei vieti sau „identitati furate“. Paradoxal, limbajul prin care Puscasu alege sa trimita mai departe acest mesaj (de avertizare) contine atat coordonatele severe ale acelei adolescente „cicatrizate“, cat si recuperarea, resemantizarea unui documentar (imprimat initial pe o pelicula alb-negru) si transformarea lui intr-un jurnal viu, chiar daca – pentru a mentine metafora – din punct de vedere cromatic, „nuantele“ folosite sunt doar cateva: albastru, negru, cenusiu. Memoria, anxietatea, angoasa si (auto)analiza se impletesc in volumul debutantei cu un limbaj metalic si cu o sintaxa ce segmenteaza mecanic. Tonurile aproape monocrome redau, prin insasi ambiguitatea lor, melanjul, cel mult original, de (auto)fictiune si (auto)biografie.
Astfel, la Puscasu, individul se transforma, sau, mai bine zis, se topeste in ceilalti indivizi, in comunitate – intr-un colectiv. Mai simplu, autoarea risca si arata modul in care un „eu“ poate deveni nu un altul, ci un tot. Suferinta, bucuria, groaza – toate – vin la pachet. Liceul Militar nu e doar unul, e al tuturor „camasilor albastre cu epoleti“ care viseaza, traiesc, executa si indraznesc in liniste si, totusi, in singuratate. De aici si titlurile poemelor din prima parte (LM): LM 1., LM 2., LM 3. etc.. Grafia copertei (o tabla veche cu urme de impuscaturi) si subtitlul partii mijlocii („dare de benzina“) trimit la una din cele doua axe principale ale volumului, cele doua pozitii existentiale din interiorul carora Puscasu isi compune poemele, si anume cea a unui timp trecut, violent resimtit inca in prezent, iar, de cealalata parte, reprezentative sunt chiar titlul volumului („te astept ca pe un glonte“) si subtitlul ultimei parti („a cincea camera“): evident, e vorba despre un alt tip de atitudine, o atitudine nu pozitiva, dar volitiv-anticipativa, ce tradeaza, nu o data, dorintele, sperantele si, in acelasi timp, iluziile cuprinse intre peretii poemelor-cazarma.
L.M. – liceul si tigarile
Impactul pe care ar fi putut sa le aiba poemele (cel putin cele din prima parte) e instantaneu diminuat de micile lor subtituluri: „LM 1. – primele zile –“, „LM 2. – alergi – „ etc. Puscasu face, din pacate, prea des jocuri de cuvinte si jongleaza militareste cu polisemia acestora, astfel incat „asteptarea“ capata la ea doua sensuri usor descifrabile: perioada intre evenimente, pe de o parte, si expectante, pe de alta. Incorsetarea, inregimentarea frusta resimtita de cei din interiorul L.M.-ului percoleaza si razbate prin diverse supape si mecanisme escapiste, compensatorii: vise, dorinte, asteptari, iluzii si reverii: „pe vremea cand inca dormeai cu/ bocancii in picioare si cu vestonul/ nedescheiat in jurul tau se intamplau/ doar lucruri bune holurile … in jurul tau oamenii visau sa piloteze miguri/ sa curete perfect tevile/ ca si cum asta le-ar asigura tot timpul/ de care au nevoie.“, „la sfarsitul aplicatiilor cu masca/ de gaze inima ta poate lua forma/ unui reactor nuclear a unei zone/ de desert ascunse undeva la periferia/ proiectiilor topografice/ atat de precise“, „dupa trei ore de consiliere psihologica/ la 32 de grade si ceva in pantaloni/ cu vipusca si cravata cu nod/ mic lucios totul incepe sa se dizolve inauntru/ ca intr-un film fetite grasute si/ pusti pletosi care nu stiu sa cante la chitara“, „cateva ore petrecute in oras ne/ transforma de obicei in zepeline“, „te treci in permisie intr-un alt oras/ si de fapt nu pleci niciunde“ si „in secret fiecare isi imagineaza nopti/ cu vodca si tigari ieftine libertatea ta“.
Ne-am astepta ca exercitiul fizic, ritmul exterior sa ajute (à la Ioana Em. Petrescu), prin rigurozitatea lui, la cristalizarea unor ganduri sau sentimente ale spiritului. Nu. Ana Puscasu iti arata cum poti deconstrui o geometrie a gandurilor chiar atunci cand „alergi“ – gandurile nu doar ca se dizolva, ci se si desprind: „alergi pe baza sportiva in jurul/ poligonului gandurile/ ti se desfac in timp ce te straduiesti sa/ calci exact pe urmele lor“. Individul, in poemele Anei Puscasu, este trecut printr-un program de contabilitate si face parte, la propriu, din ceea ce se numesc resurse (umane). Nu e nicio diferenta intre „noi“ si numarul de gloante, totul e un mare inventar: „pe noi ne numarau dupa gloante/ si apoi ne trimiteau la dus„, „noi doi nu avem nimic in comun/ in afara de ecusoane“. Nu e, astfel, de mirare  ca „povestile“ sunt populate de diferite figuri sterse, mai degraba functionale, fara insusiri si, de regula, colective, precum „sergentii“, „femeile care sterg mesele“, „plutonul“, „formatii“, „soldatii“, „compania“, „cativa pusti obositi“, „cazermatele“, „prietenii despre care nu mai stii nimic“, „trei barbati cu burtile ingrosate“, „colegele de la lucru“ etc.
Influente si idiosincrazii
Vag, se fac simtite cateva elemente de suprarealism (romanesc, respectiv de cel de-al doilea val – Gh. Luca-Naum) care, oricat de sugestive, nu isi gasesc locul in cadrul volumului privit ca un intreg: „o sa platim candva pentru/ superficialitatea cu care ne zgariem/ pielea si ne aprindem hainele/ din dezgust sau ura“, „suntem toate in corpul unui detinut/ am inceput sa-i curatam oasele de miere“. Inedite sunt urmatoarele imagini construite, cu o oarecare regularitate, pe comparatii sau apropieri, trebuie s-o recunoastem, surprinzatoare, mai ales daca avem in vedere elementele cu care opereaza: „te strecori neobservat/ in formatie asa cum aluneca/ apa calduta in calorifere“, „inimile noastre de absint/ nu imbatranesc deloc in afara orasului“, „limba noastra se invata cu fruntea/ lipita de linistea asfaltului“ si, exemplul preferat: „raman cu tine pe scarile companiei/ mult dupa ora stingerii am putea/ sa facem paine prajita cu/ fierul de calcat“. Naivitatea („gesturile sunt contururi/ dintr-o carte armeana de geografie“, „ea povesteste ceva despre un/ concert pe care l-ai ratat/ pentru ca nu ai avut curajul sa sari/ impreuna cu ceilalti“, „stii tu esti chiar misto si totul/ a trecut mult prea repede“, „simona crede ca istoria/ universala e mai importanta“), visceralitatea („greutatea unui barbat bolnav/ care mananca maceste“, „asa cum ar trebui frica nu trece/ cand din stomac iti ies paie si/ stii cat de aproape esti“, „cat va dura pana frigul o sa construiasca/ adevarate tunele prin burtile noastre/ in serile sticloase de iarna“) sau micile tabieturi („doar atat iti mai datorez/ sa ma intorc si sa te vad din nou/ jucand carti cu picioarele ridicate pe bord“, „simona poarta uniforma alb-negru/ peste cativa ani/ o sa bea si ea ceai aici/ o sa joace si ea biliard/ si rusii aia din colt/ o sa-i urmareasca atent mainile“, „scrumam impreuna in cutii/ de zykllon B gazul cadou/ si asta ne face fericiti si moi// incet incet invat sa impart/ apropierea in doua tigari si o/ lanterna chinezeasca“) sunt acele lucruri ce vin sa completeze, sa nuanteze intrucatva raceala universului: „dupa ce toate se linistesc si apa/ calda se opreste raman aprinse/ doar becurile de control“. Calitativ, ultimele doua parti sunt cele mai semnificative, interesante fiind urmatoarele poeme: „sunt pariul pe care nu aveai cum sa-l pierzi“, „a cincea camera“, „stau in fata ta si tac“ si „marile filme ale indiferentei“. In final, viata pare a fi cea traita la modul „angajat“, pe cand literatura Anei Puscasu imprima senzatia unei prelungiri si prelucrari ale acelei vieti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper