Provincia carturarului

Un articol de C. STANESCU

Citesc târziu – e soarta mai tuturor lecturilor memorabile! – un portret memorabil pe care Adrian Dinu Rachieru i-l face în „Bucovina literara“ (nr.9-10/ 2012) dlui Constantin Calin, retras de multi ani în tara Bacovia ca un miner uitat într-o mina de aur parasita careia i s-au tras portile. si cea mai recenta carte a lui, din toamna lui 2012, „Provinciale“ (Editura Babel, Bacau) reflecta în definitiv tot o retragere lacustra. Nu scrie în „Provinciale“, cum si spune, „amintiri“, ci un „jurnal de redactie“, jurnalul „Ateneului“ bacauan dintre 1975-1989, dar si retras (refugiat?) în „jurnal“, notele lui par scrise de pe o banchiza de gheata: un „turn de fildes“ ce-l separa, îndepartându-l, de viermuiala „actualitatii“ si de foiala mediului în care-si duce traiul. Ca un Montaigne în foisorul Provinciei lui ori precum solitarul solidar cu sine însusi al lui Camus, în care s-a întrezarit si Octavian Paler, autorul acestor „Provinciale“ este, în esenta, un moralist pe stil vechi: „Adnotarile sale – scrie percutant Adrian Dinu Rachieru – apartin unui ins dezamagit, moralizator, persiflant … Omul, trecut prin functii administrative, tinut apoi în „bucataria“ revistei, acuza neputinta de a fi „caloric“ … Este scrupulos, „tabietliu“, meteosensibil; traieste cu teama de excese, vrea un trai sobru, linistit, în limitele decentei. Ramâne o fire dificila, analitica, cu oscilatii umorale, uneori „trist ca o monada“. Aplicat, sincer, afabil, impartial, rigid, se dovedeste un intelectual ineficient. În consecinta, într-o casa devenita depozit de carti, suporta „aria reprosurilor“… Cultivat, deferent, distant, interesat de problemele breslei, ciocnindu-se de insi agitati, veleitari, pasionali, polemici, megalomani, râvnind vizibilitatea, pledeaza pentru reeducarea prin lectura… Traieste în posibil (ar fi spus Noica), coboara în trecut, reconstituie migalos atmosfera unui târg de odinioara (Bacaul, evident), suporta provincia ingrata, lacoma de a culege zvonistica, rautatile. Acest localism bârfitor reverbereaza, îl afecteaza, negresit, dar Constantin Calin ramâne un aristocrat provincial. Un martor direct si, deopotriva, un raisonneur, un moralist interesat de „latura umana“, cercetând un bogat material „ofertat“, îmbibat cu vanitati, foiala „lacustelor literare“ denuntând hibele intelectualilor, plutind în „sosul epocii“ (cf. G. Balaita)“. Ceea ce este surprinzator si admirabil în acest portret consta în faptul ca pe vesmântul moral si stilistic al martorului de pe banchiza ori al solitarului ce a deprins „gustul vietii“ în miezul unui ev aprins, cum ar spune poetul primelor iubiri, nu s-a prins niciun scai din viermuiala actualitatii, el ramânând într-adevar un model de „intelectual ineficient“: imposibil, adica, de a fi încadrat în rama vreunui partid sau „partida“ a unei coterii sau „grupari“ sectare de care geme nu doar „provincia“, dar cu care e plina ochi o tara si o elita întreaga. Implicate într-o actualitate careia i-au fost martore si pe care le-au si inspirat, adnotarile martorului din aceste Provinciale par scrise direct din… Sirius! Din acest motiv cititorul lor subscrie fara ezitare la concluzia din articolul intitulat „Provincia carturarului“: „Bucovinean serios“, mentioneaza Adrian Dinu Rachieru, Constantin Calin, „urmarit de sateni“, dar si de „satenii“ din orasul vietuirii sale „este expus, vulnerabil. Iar «Provinciale»-le sale, în aceasta prima editie partiala, îl dezvaluie întocmai, înregistrând evenimente, contabilizând defaimator, exagerând „incidentele unei vieti mediocre“ (cum citim în Epilog)! Toate transcrise cu sufletul linistit (cu o vorba a lui Cehov) si cercetate acum, dupa scurgerea atâtor ani, cu o melancolie senina. O carte splendida, semnata de un carturar veritabil, deloc bolnav de elitita“. Într-adevar, acest „american linistit“ din Udestii Bacaului transcrie, bacovian, o neliniste mai lunga decât veacul. Printr-o stranie coincidenta, în acelasi numar din „Bucovina literara“ putem citi o alta marturie exceptionala despre retragerea în munti sau pe o banchiza de gheata, ceea ce-i totuna cu o scufundare în zonele lacustre a unui carturar, un învatator batrân din Vrancea. Povestea acestuia, impresionanta, e spusa de poetul Lucian Vasilescu într-un interviu luat de Alexandru-Ovidiu Vintila. Batrânul învatator se numeste Stefanita Lechea, pe care poetul l-a întâlnit (cunoscut) în 1992: „Putina lume a auzit de omul acesta, desi el a trait si a suferit în numele nostru … Pe culmea Roschila, la 8 kilometri de cel mai apropiat sat, în Muntii Vrancei, la 1.011 metri peste nivelul marii, acolo si-a dorit sa traiasca în pace si cumpatare Stefanita Lechea. Acolo îsi cladise singur casa, acolo agonisise o biblioteca de 40.000 de volume, acolo îsi urcase, ajutându-se de sanii la care trageau boi, doua piane cu coada. Acolo, învatatorul pensionar Stefanita Lechea a citit, a scris, a cântat la pian si la vioara si a suparat pe toata lumea. Acolo Stefanita Lechea a umblat descult, a mâncat urzici fierte si a pus ban peste ban ca sa-si cumpere de la oras carti, piane, viori si tot ce-i mai facea trebuinta în gospodaria sufletului sau. N-a fost lasat sa traiasca asa cum si-a dorit; i-au distrus casa, i-au ucis pianele si viorile, i-au necinstit cartile. Agoniseala de o viata a unui om a fost facuta una cu pamântul. Iar omul acela, ramas doar cu hainele de pe dânsul, a gasit înlauntru-i puterea de a o lua de la capat: Stefanita Lechea era, la 72 de ani, student în anul II la Teologie, la Bucuresti. Avea planuri de viitor: sa termine Institutul, sa se întoarca la Roschila si s-o ia de la capat“. În casa de pe culmea Roschilei avea 40.000 de carti – abecedare, carti de învatatura, carti rare, scrise în multe limbi „pe care stapânul si slujitorul lor le cunostea, singur învatându-se cu ele“: a învatat de unul singur franceza, germana, engleza, italiana, rusa, spaniola, latineste, greaca si oleaca de ebraica. „Tot cam cât ebraica am învatat si araba“. Poate citi în toate limbile astea, „dar nu mai am ce citi – mi-au rupt toate cartile.“ stie sa cânte la pian si la vioara, dar „mi-au distrus pianele, mi-au pus pe foc viorile.“ A scris, de-a lungul vietii, peste 1.000 de caiete – versuri si eseuri: „Mi le-au rupt si pe acestea. Mai tin însa minte ce-am scris“. si, urmeaza povestea cutremuratoare spusa de poetul Lucian Vasilescu: „Autorii acestui masacru sunt locuitorii satelor învecinate, tarani în ograda carora am fost învatati la scoala ca s-ar fi nascut vesnicia si care nu l-au putut îngadui în preajma pe «nebunul» care le fusese învatator, care îi deprinsese nefolositoarele îndeletniciri ale cititului si ale scrisului.“ Despre teribila actualitate, nu doar simbolica, a povestii zguduitoare narata cu furie retinuta de poet n-ar mai fi nimic de comentat, ea închide gura oricarui comentator. S-ar mai putea poate doar adauga faptul ca, pesemne, devastatorii tezaurului batrânului învatator-carturar vor fi fost, „sateni“ de la tara sau de la oras, urmasii ori contemporanii dispretului de-o vesnicie cuprins în întrebarea babei dintr-o amintire a lui G. Calinescu: „Tot mai citesti, maica?!“ Furia devastatorilor din povestea-parabola poetului nu-i decât ultima expresie, fanatica si violenta, a dispretului ignorant din întrebarea „babei“ universale si nemuritoare ca însasi vesnicia care, nu-i asa, s-a nascut si se naste întruna… Intelectualii lacustri, carturarii si poetii de pe banchiza sau de pe culmea Roschilei au de ce sa se teama si au la ce sa mediteze. În fine, dar nu fara legatura cu cele de mai sus, în acelasi numar excelent din „Bucovina literara“ mai citim un eseu de Irina Ciobotaru despre destinul paradoxal al lui Nicolae Steinhardt. Undeva în „Jurnalul fericirii“ acesta spune ca „Fascinatia pentru mine a început aproape dintotdeauna, adica din copilarie, în comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon“, pentru ca, în alta parte, rememorând o experienta londoneza din 1937, eseistul sa mediteze la ambivalenta destinului si fragilitatea pacii, a linistii interioare si, cum scrie Irina Ciobotaru, a unui „calm prevestitor de furtuni“ amintindu-i de „sentimentul dulce-dureros al vremelniciei din «Doktor Jivago» al lui Boris Pasternak: „Nu cumva în esenta ei viata asa si este: ca o padure salbatica bântuita de jivine, plina de hârtoape si capcane, scuturata de fulgere si rafale de ploaie si, la margine, o singura casuta luminata si calda, de unde locatarii vor trebui sa iasa cu totii înainte de implacabilii zori? Cât îmi doresc sa ma pot afunda în salvatorul confort, sa uit de vrajmasa padure care sta si asteapta si ne împresoara. Cine a sadit-o, Dumnezeu? Ori Dumnezeu e constructorul vilei de pe liziera?“ Asezat pe liziera, în vila, carturarul în provincia lui e mereu amenintat de padurea vrajmasa, plina de jivine: libertatea sa consta doar în alegerea, dificila, între padure si liziera. Sa distinga în Pantelimon numele sfântului de acela al tâlharului: misiune aproape imposibila.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper