Primavara araba: cine profita azi?

Un articol de DUMITRU RADU POPA

Primavara araba, începuta acum doi ani, ne ofera astazi evenimente surprinzatoare. Ceea ce se întâmpla de câteva luni în Mali, în partea de nord a tarii, si în sudul Algeriei este consecinta unei serii de evenimente petrecute cu mai bine de 20 de ani în Algeria si, mai recent, în Libia. Batalia pentru Bengazi (martie 2011) si succesivul linsaj al lui Gaddafi (20 octombrie 2011) au lasat liberi o multime de soldati libieni, ca si mercenari si un numar de tuaregi. Fugiti catre Sahel, acestia au purtat cu ei o cantitate considerabila de armament si munitii. Iar în desert, s-au unit cu alti aventurieri, ca de exemplu algerienii din GIA (Grupul Islamic Armat) care participasera la razboiul civil ce a durat un deceniu, între 1991 si 2001, mauritani si magrebieni care au luptat în Afganistan si alti condotieri fara lege si credinta, proveniti din tarile din regiune, ba chiar si din Europa. Astfel, partea de nord din Mali a devenit punctul de întâlnire a unor banditi si asasini, gata sa combata pentru orice cauza, la ordinele unor capetenii oculte, oameni ascunsi si misteriosi, detinatori ai unor patrimonii considerabile, care folosesc Islamul doar ca  pretext pentru crimele lor.

Al-Qaeda, principalul element de referinta, i-a urmarit cu simpatie pe fondatorii a ceea ce se numeste AQMI (Al-Qaeda din magrebul islamic) si vede cu ochi buni proiectul unui Magreb guvernat de islamismul radical, adica salafist. Dar ceea ce conteaza mai presus de toate este banul. Pentru a-si procura fonduri, principala sursa este traficul de narcotice si luarea de ostatici. O alta sursa, mai putin productiva este traficul de emigranti clandestini, de provenienta africana. Cum se vede, astazi obiectivele criminale sunt mult mai evidente decât proiectele ideologice si politice. Condusi de personalitati carismatice, a se citi banditi faimosi, acesti teroristi, înarmati pâna în dinti si bine instruiti, ocupa un teritoriu imens, deasupra caruia flutura un steag negru cu inscriptia Alah este singurul Dumnezeu, iar Mohamed e mesagerul sau. Trebuie spus ca aceste grupuri nu sunt unite, ele actioneaza de multe ori independent, doar în favoarea propriilor interese.
Interventia franceza în Mali (care pentru unii comentatori ar fi avut scopul explicit de a proteja minele de uraniu de la granita cu Nigerul) a fost aplaudata de întreaga clasa politica din Franta, ba chiar si de catre populatia din Mali, amenintata de avansarea bandelor înarmate care, în nordul tarii, au aratate deja de ce sunt în stare. Pentru o data, nici macar nu e vorba de Islam, cu asta sunt toti de acord. Acesti asa-zisi jihadisti, care aplica sharia în modul cel mai barbar cu putinta, taind mâini si picioare si lapidând femeile, nu sunt nicidecum militantii unei cauze nobile, ba nici macar indivizi spalati pe creier; ei sunt, în primul rând, mari traficanti de narcotice; iar atunci când iau ostatici o fac pur si simplu pentru banii de rascumparare. Daca acestea sunt faptele reale, observa scriitorul si ziaristul marocan Tahar Ben Jelloun, ramân, totusi, o serie de întrebari care îsi asteapta raspunsul. Cine îi finanteaza pe acesti criminali? De la cine primesc ei tot armamentul si munitia? Cine se ascunde în spatele acestei barbarii care ia tot mai mult forme internationale? Ar trebui sa se stie numele acelor state care îi sprijina pe acesti pretinsi jihadisti fara nici un fel de scrupule, pentru a fi denuntate ca promotoare ale terorismului si dusmani ai pacii. Pentru ca, fara îndoiala, în spatele acestor grupuri nu sunt numai miliardari, ci si state care viseaza o dominatie a Islamului în întreaga lume.
Chiar de la începutul acestor evenimente Algeria s-a mentinut într-o prudenta tacere, decisa mai cu seama sa evite o interventie militara. Numai dupa ce Franta a hotarât sa intervina, Algeria a consimtit sa dea permisiunea avioanelor franceze sa-i survoleze spatiul aerian si, în acelasi timp, si-a închis granitele din partea de sud – lucru ce nu i-a împiedicat însa pe teroristi sa patrunda în tara si sa se razbune pe statul algerian pentru ajutorul dat francezilor. Astfel ca au luat 41 de ostatici de diverse nationalitati. Se stie de acum ca aceasta actiune de represalii contra Algeriei, sfidata pe propriul ei teritoriu, a aruncat tara într-o stare de razboi pe care încercase sa o evite prin toate mijloacele. Cum a fost însa posibil ca teroristii sa ocupe acea uzina de gaz de la Tigantourine si sa sechestreze un numar atât de mare de persoane? Cum se poate ca un obiectiv atât de important sa nu fie pazit cu strasnicie? Tahar Ben Jelloun sugereaza ca e foarte posibil ca teroristii sa fi fost ajutati din interior.
Daca e adevarat ca Mali avea tot interesul ca Franta si, eventual, alte tari africane sa intervina, pentru a-si recapata o parte din teritoriu, în schimb, Algeria era hotarâta sa nu se amestece deloc în acest conflict. Cu ranile razboiului civil înca deschise, rezistase cu succes Primaverii Arabe si, în consecinta, nu avea nici un interes sa fie prinsa într-un conflict armat care sa destabilizeze zona. Dar sechestrarea celor 41 de straini a obligat-o sa iasa din tacerea si neutralitatea pe care si-o autoimpusese. Cum bine se stie, Algeria a refuzat orice fel de tratative cu teroristii si, pe 17 ianuarie, fara sa avertizeze pe nimeni, trupele algeriene au pornit la atac pentru a recapata controlul asupra obiectivului ocupat de teroristi. Aceasta linie inflexibila, dura, a dus însa la un final tragic, sângeros, cu numerosi morti, multi dintre ei ostatici…
Iata cum, observa Tahar Ben Jelloun, profita astazi de Primavara Araba spre a-si îndeplini propriile scopuri imunde islamisti de toate felurile, pentru care haosul creat de revolutia din Libia a fost veritabila mana cereasca, acea Libie care este acum o tara fara un stat propriu-zis. Ca sa nu mai vorbim de tari precum Tunisia si Egiptul, în care statul exista, dar este în mâinile islamismului. Toate acestea îi permit lui Bashar Al-Assad sa îsi continue masacrul împotriva propriului popor în mod nestingherit. Caci Rusia si China, excluse din jocul libian, refuza astazi cu obstinatie sa-l abandoneze pe dictatorul sirian, dând sa se înteleaga ca un regim ca acela lui Assad ar fi totusi preferabil unei republici islamice în care salafitii sa taie mâini si picioare…
Iata, tot atâtea evenimente stârnite de Primavara Araba care nu pot sa nu ne dea de gândit!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper