Portrete cu rama

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Un text din volumul „Portrete fara rama“ al lui Nichita Danilov se intituleaza: „De la Shakespeare la Cartarescu. Si înapoi“. Numai „Si înapoi“ îi apartine autorului, prima parte este genericul unei expozitii de grafica. La vernisaj, relateaza Danilov, fusese prezent, fireste, Mircea Cartarescu. Dar si Horia-Roman Patapievici. Acesta, în calitatea sa de director al ICR, a rostit un cuvânt dupa cel de deschidere al Doamnei Ruxandra Dumitrescu, organizatoarea manifestarii, care „a adus înalte elogii celor doi autori“. Adica Shakespeare si Cartarescu. Primul, se întelege, nu a putut participa decât cu spiritul sau universal… Un titlu precum cel al amintitei expozitii este cum nu se poate mai acrosant, dar si foarte riscant. Adica, expus, ca tot e vorba de o expozitie, as zice livrat ironiei, fie aceasta si numai cordiala. „Citindu-l – comenteaza Danilov – chiar unii exegeti ar putea sa strâmbe din nas. În ce ma priveste, cred ca e cât se poate de inspirat. Cum ne putem propulsa valorile nationale, decât punându-le într-un context universal? Shakespeare si Cartarescu suna minunat. Din pacate, lumea noastra literara e meschina si nu poate întelege nici strategia, nici maretia unui astfel de eveniment. De ce nu Shakespeare si Eminescu, de ce Shakespeare si Cartarescu? se vor întreba multi dintre cei ce nu reusesc sa vada lumea decât prin prisma propriului orgoliu: Eminescu se afla «sub zodia cliseului», el nu mai e «poetul nepereche», «Luceafarul poeziei românesti», ci un cadavru ascuns în debara, de care ar trebui sa ne lepadam pentru a putea intra cu fruntea sus în Europa“. În fine, „La brat cu Shakespeare, Mircea Cartarescu poate trece mult mai usor peste hotare. Eminescu la ce i-ar folosi?!“. La urma urmei, Eminescu însusi, as reaminti eu, scria, cu recunostinta si sfiala, adresându-i-se marelui Will: „Prieten blând al sufletului meu,/ Isvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând si le repet mereu“, exprimându-si totodata si o nobila aspiratie:
„S-aduc cu tine îmi este toata fala“.
De tot hazul, însa unul cam amar, e o repede trecere în revista a unor titluri, asertiuni, declaratii din doua cotidiane ce l-au sustinut si îl sustin pâna în pânzele albe pe „nemuritorul de la Obor“, ele facându-si din Mircea Cartarescu un idol de neatins, egalat poate din acest punct de vedere, daca nu cumva chiar întrecut, nu în ultimul rând si prin frenetica prestatie jurnalistica a lui Cartarescu însusi, doar de Traian Basescu. Retin doar câteva dintre cele ce m-au frapat, ca unul care fac gazetarie culturala de o viata. Dan C. Mihailescu dixit: „Cartarescu ne-a transformat pe toti în simpli glosari“. Chiar pe toti? Dar probabil ca acesta e stilul preferat al unei lesne recognoscibile familii spirituale, de a vorbi în numele tuturor, caci si idolul de la Cotroceni, caruia unii îi mai spun si Nasul, are obiceiul de a ne atribui noua, zi de zi, aberatiile pe care le „gloseaza“ el, cliseistic si violând sintaxa limbii române, în numele nostru, fara sa ne întrebe. Ba, era sa uit, românii pe care îi invoca el la fiecare fraza cu topica (si logica) facuta tandari au fost nu demult consultati dupa toate regulile democratice si n-am avut impresia ca l-au legitimat sa „gloseze“ în numele lor, ba chiar l-au trimis acasa. Dar sa nu ne ocupam de cai morti si sa citam, asa cum am promis, niste titluri. Iata unul: „Cartarescu a primit premiul Nobel de la cititorii «Cotidianului»“. Mai, sa fie! Academia suedeza a ramas fara obiectul muncii. Sau poate i-a mai ramas totusi ceva: sa ratifice ceea ce hotarasc cititorii pomenitului ziar. „Bataia pe coliva mortului“ e si mai tare. Ca si „Jos labele de pe Mircea Cartarescu“. Va dati seama ce grozavii se întâmpla în România?! Sa stai cu labele pe autorul „Levantului“?! Nu citesc nici macar sporadic ziarele din paginile carora reproduce Nichita Danilov. De aceea îi multumesc scriitorului pentru ca astfel ma pun si eu cât de cât la curent cu ce se întâmpla în viata noastra culturala. Unde mai pui ca-mi este dat sa citesc înca un titlu de-a dreptul zguduitor: „Hotii trag în Cartarescu“. Acum, lasând gluma la o parte, care nu e chiar gluma, e de mirare ca un intelectual si, nu ezit sa spun, un mare scriitor ca Mircea Cartarescu se complace, accepta sa fie compromis în acest mod de niste gazetari care „gloseaza“, cel putin în titluri, despre el ca despre manelistul Salam.
As vrea sa închei acest serial cu ceva mai relaxant, mai tonifiant, din spectacolul tragicomic al vietii noastre literare asa cum apare el în cartea lui Nichita Danilov. Ce sa aleg? Iata-ne „La Dinescu. Asteptându-l pe Evgheni“. Evgheni Evtusenko. Danilov venise de la Iasi pentru a-i lua un interviu celui care spusese odata ca un adevarat poet rus trebuie sa fie un poet la patrat. El tocmai trebuia sa soseasca. Îl asteptau „Proprietarul de poduri“, Masa, Doamna Loghinovski, Domnul Covaci si Danilov în chip de reporter. Între timp, în încaperea „îmbibata de un aer chagallian“, îsi fac aparitia personaje si scriitori celebri ai literaturii, de la Cervantes la Lermontov, de la Dostoievski la Marquez sau Sorescu. Mircea Dinescu îsi ia în serios, cu imaginatie si arta poetica fireste, rolul de bucatar, pregatind un festin gustos si estetic pentru ilustrul oaspete, dar parca si pentru istoria literara. Evocarea e de o fermecatoare ambiguitate suprarealista: „Gatitul pentru Mircea deschidea si apetitul pentru poezie. În timp ce agita pe foc tingirile, Mircea Dinescu îsi depana în minte gândurile. Bucataria reprezenta laboratorul sau alchimic, unde poetul îsi distila pâna la esenta versurile. Mirosurile îl inspirau, facând sa-i palpite narile. Metaforele se derulau în fata sa, amestecându-se cu fumul si cu aburii grosi ce se ridicau spre tavan. Poetul le prindea din zbor si le baga în insectarul sau imaginar, populat de fluturi si de demoni meschini. Aflat mereu în criza de timp, nu avea rabdare sa se aseze la masa de lucru pentru a-si scrie poeziile sau pamfletele. Biroul sau de lucru era fie bucataria, fie masina ce-l purta de la Bucuresti la conacul sau de la Cetate sau în alte locuri. Aflat la volan, poetul nu avea astâmpar. Conducea atent, dar se si gândea la ale lui. În timp ce sofa, Dinescu conversa cu invitatii, raspundea la telefon sau îi dicta Masei tabletele pentru ziar. Masa le scria într-un carnetel, apoi i le citea. Mircea revenea asupra lor, schimbând anumite cuvinte si expresii, pâna când textul prindea irizari de diamant. Am asistat la o astfel de calatorie si mi-am dat seama de neastâmparul sau creativ. Apropiindu-ma acum de Mircea, am vrut sa-l întreb ceva, dar poetul, ducându-si aratatorul la buze, îmi facu semn sa tac. În sfârsit, dupa ce agita tigaia în aerul plin de miresme, spuse: «Când se calesc ciupercile sau ceapa, e nevoie de tacere, altfel gustul iese amarui… La fel se întâmpla si cu poezia…». «Genial, de-a dreptul genial!», rosti Evtusenko, rasarind ca din pamânt în fata noastra, balabanind o balalaica“.
Unul dintre personajele pitoresti ale cartii lui Nichita Danilov este poetul Mihai Galatanu. Aflat în Vietnam, într-o delegatie a Uniunii Scriitorilor, din care facea parte si Danilov, nouazecistul voia sa perfecteze cu gazdele, nu e clar daca nu cumva chiar cu reprezentantii scriitorilor vietnamezi, nici mai mult, nici mai putin decât „un pod comercial“ pentru a exporta din România traverse de cale ferata, în sistem barter, noi urmând sa primim în schimb… perle si piper. Problema transportului era, în proiectul sau, care îl obseda, ca si rezolvata: pe apa sau pe calea aerului, dar nu cu avioanele, ci cu… dirijabilul spintecând vazduhul cu voluminoasa si pretioasa încarcatura. Solutie de poet si înca unul cu betia spatiilor si a departarilor, data fiind si ascendenta sa slava, Galatanu fiind nepot de ofiter în Garda Alba. Curat realism magic, altminteri într-o perfecta coerenta cu alte scene si momente traite de confratii nostri în Vietnam. De pilda, dupa o noapte întreaga de petrecere cu ambasadorul român la Hanoi, în superba cladire a misiunii noastre de acolo (am avut prilejul s-o cunosc la fata locului) si într-o ambianta ce îl duce pe Nichita Danilov cu gândul la palatul prezidential din „Toamna patriarhului“, poetul afacerist, vizitat în camera sa de la hotel de cel care acum îl evoca, pare a fi descins, si el, din lumea romanelor lui Márquez: „Galatanu stând pe jos, în pozitie de lotus, si dirijând cu telecomanda un trenulet cu o multime de vagoane, pe care îl achizitionase, pentru a se deconecta, de la supermarketul de-alaturi. Câteva sopârle coborâsera de pe peretii tapetati cu flori de lotus, unde statusera lipite toata ziua, si acum se apropiau de micutele traverse confectionate din bucatele negre de plastic, rotindu-si ochii dupa locomotiva care, urcând o curba-n panta abrupta, începu sa scoata rotocoale de fum pe cele doua cosuri, umplând camera cu un puternic miros de vanilie. «Ai vazut minunea?», exclama poetul cu o mina fericita. «Am vazut», am zis, destupând o sticla de sampanie…“
Ma alatur, fie si post festum, celor doi poeti la un pahar de sampanie. Mi se pare cea mai buna încheiere a acestor însemnari, în patru episoade, despre incitanta carte de eseuri si portrete literare a lui Nichita Danilov.     n se intituleaza: „De la Shakespeare la Cartarescu. Si înapoi“. Numai „Si înapoi“ îi apartine autorului, prima parte este genericul unei expozitii de grafica. La vernisaj, relateaza Danilov, fusese prezent, fireste, Mircea Cartarescu. Dar si Horia-Roman Patapievici. Acesta, în calitatea sa de director al ICR, a rostit un cuvânt dupa cel de deschidere al Doamnei Ruxandra Dumitrescu, organizatoarea manifestarii, care „a adus înalte elogii celor doi autori“. Adica Shakespeare si Cartarescu. Primul, se întelege, nu a putut participa decât cu spiritul sau universal… Un titlu precum cel al amintitei expozitii este cum nu se poate mai acrosant, dar si foarte riscant. Adica, expus, ca tot e vorba de o expozitie, as zice livrat ironiei, fie aceasta si numai cordiala. „Citindu-l – comenteaza Danilov – chiar unii exegeti ar putea sa strâmbe din nas. În ce ma priveste, cred ca e cât se poate de inspirat. Cum ne putem propulsa valorile nationale, decât punându-le într-un context universal? Shakespeare si Cartarescu suna minunat. Din pacate, lumea noastra literara e meschina si nu poate întelege nici strategia, nici maretia unui astfel de eveniment. De ce nu Shakespeare si Eminescu, de ce Shakespeare si Cartarescu? se vor întreba multi dintre cei ce nu reusesc sa vada lumea decât prin prisma propriului orgoliu: Eminescu se afla «sub zodia cliseului», el nu mai e «poetul nepereche», «Luceafarul poeziei românesti», ci un cadavru ascuns în debara, de care ar trebui sa ne lepadam pentru a putea intra cu fruntea sus în Europa“. În fine, „La brat cu Shakespeare, Mircea Cartarescu poate trece mult mai usor peste hotare. Eminescu la ce i-ar folosi?!“. La urma urmei, Eminescu însusi, as reaminti eu, scria, cu recunostinta si sfiala, adresându-i-se marelui Will: „Prieten blând al sufletului meu,/ Isvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând si le repet mereu“, exprimându-si totodata si o nobila aspiratie:
„S-aduc cu tine îmi este toata fala“.
De tot hazul, însa unul cam amar, e o repede trecere în revista a unor titluri, asertiuni, declaratii din doua cotidiane ce l-au sustinut si îl sustin pâna în pânzele albe pe „nemuritorul de la Obor“, ele facându-si din Mircea Cartarescu un idol de neatins, egalat poate din acest punct de vedere, daca nu cumva chiar întrecut, nu în ultimul rând si prin frenetica prestatie jurnalistica a lui Cartarescu însusi, doar de Traian Basescu. Retin doar câteva dintre cele ce m-au frapat, ca unul care fac gazetarie culturala de o viata. Dan C. Mihailescu dixit: „Cartarescu ne-a transformat pe toti în simpli glosari“. Chiar pe toti? Dar probabil ca acesta e stilul preferat al unei lesne recognoscibile familii spirituale, de a vorbi în numele tuturor, caci si idolul de la Cotroceni, caruia unii îi mai spun si Nasul, are obiceiul de a ne atribui noua, zi de zi, aberatiile pe care le „gloseaza“ el, cliseistic si violând sintaxa limbii române, în numele nostru, fara sa ne întrebe. Ba, era sa uit, românii pe care îi invoca el la fiecare fraza cu topica (si logica) facuta tandari au fost nu demult consultati dupa toate regulile democratice si n-am avut impresia ca l-au legitimat sa „gloseze“ în numele lor, ba chiar l-au trimis acasa. Dar sa nu ne ocupam de cai morti si sa citam, asa cum am promis, niste titluri. Iata unul: „Cartarescu a primit premiul Nobel de la cititorii «Cotidianului»“. Mai, sa fie! Academia suedeza a ramas fara obiectul muncii. Sau poate i-a mai ramas totusi ceva: sa ratifice ceea ce hotarasc cititorii pomenitului ziar. „Bataia pe coliva mortului“ e si mai tare. Ca si „Jos labele de pe Mircea Cartarescu“. Va dati seama ce grozavii se întâmpla în România?! Sa stai cu labele pe autorul „Levantului“?! Nu citesc nici macar sporadic ziarele din paginile carora reproduce Nichita Danilov. De aceea îi multumesc scriitorului pentru ca astfel ma pun si eu cât de cât la curent cu ce se întâmpla în viata noastra culturala. Unde mai pui ca-mi este dat sa citesc înca un titlu de-a dreptul zguduitor: „Hotii trag în Cartarescu“. Acum, lasând gluma la o parte, care nu e chiar gluma, e de mirare ca un intelectual si, nu ezit sa spun, un mare scriitor ca Mircea Cartarescu se complace, accepta sa fie compromis în acest mod de niste gazetari care „gloseaza“, cel putin în titluri, despre el ca despre manelistul Salam.
As vrea sa închei acest serial cu ceva mai relaxant, mai tonifiant, din spectacolul tragicomic al vietii noastre literare asa cum apare el în cartea lui Nichita Danilov. Ce sa aleg? Iata-ne „La Dinescu. Asteptându-l pe Evgheni“. Evgheni Evtusenko. Danilov venise de la Iasi pentru a-i lua un interviu celui care spusese odata ca un adevarat poet rus trebuie sa fie un poet la patrat. El tocmai trebuia sa soseasca. Îl asteptau „Proprietarul de poduri“, Masa, Doamna Loghinovski, Domnul Covaci si Danilov în chip de reporter. Între timp, în încaperea „îmbibata de un aer chagallian“, îsi fac aparitia personaje si scriitori celebri ai literaturii, de la Cervantes la Lermontov, de la Dostoievski la Marquez sau Sorescu. Mircea Dinescu îsi ia în serios, cu imaginatie si arta poetica fireste, rolul de bucatar, pregatind un festin gustos si estetic pentru ilustrul oaspete, dar parca si pentru istoria literara. Evocarea e de o fermecatoare ambiguitate suprarealista: „Gatitul pentru Mircea deschidea si apetitul pentru poezie. În timp ce agita pe foc tingirile, Mircea Dinescu îsi depana în minte gândurile. Bucataria reprezenta laboratorul sau alchimic, unde poetul îsi distila pâna la esenta versurile. Mirosurile îl inspirau, facând sa-i palpite narile. Metaforele se derulau în fata sa, amestecându-se cu fumul si cu aburii grosi ce se ridicau spre tavan. Poetul le prindea din zbor si le baga în insectarul sau imaginar, populat de fluturi si de demoni meschini. Aflat mereu în criza de timp, nu avea rabdare sa se aseze la masa de lucru pentru a-si scrie poeziile sau pamfletele. Biroul sau de lucru era fie bucataria, fie masina ce-l purta de la Bucuresti la conacul sau de la Cetate sau în alte locuri. Aflat la volan, poetul nu avea astâmpar. Conducea atent, dar se si gândea la ale lui. În timp ce sofa, Dinescu conversa cu invitatii, raspundea la telefon sau îi dicta Masei tabletele pentru ziar. Masa le scria într-un carnetel, apoi i le citea. Mircea revenea asupra lor, schimbând anumite cuvinte si expresii, pâna când textul prindea irizari de diamant. Am asistat la o astfel de calatorie si mi-am dat seama de neastâmparul sau creativ. Apropiindu-ma acum de Mircea, am vrut sa-l întreb ceva, dar poetul, ducându-si aratatorul la buze, îmi facu semn sa tac. În sfârsit, dupa ce agita tigaia în aerul plin de miresme, spuse: «Când se calesc ciupercile sau ceapa, e nevoie de tacere, altfel gustul iese amarui… La fel se întâmpla si cu poezia…». «Genial, de-a dreptul genial!», rosti Evtusenko, rasarind ca din pamânt în fata noastra, balabanind o balalaica“.
Unul dintre personajele pitoresti ale cartii lui Nichita Danilov este poetul Mihai Galatanu. Aflat în Vietnam, într-o delegatie a Uniunii Scriitorilor, din care facea parte si Danilov, nouazecistul voia sa perfecteze cu gazdele, nu e clar daca nu cumva chiar cu reprezentantii scriitorilor vietnamezi, nici mai mult, nici mai putin decât „un pod comercial“ pentru a exporta din România traverse de cale ferata, în sistem barter, noi urmând sa primim în schimb… perle si piper. Problema transportului era, în proiectul sau, care îl obseda, ca si rezolvata: pe apa sau pe calea aerului, dar nu cu avioanele, ci cu… dirijabilul spintecând vazduhul cu voluminoasa si pretioasa încarcatura. Solutie de poet si înca unul cu betia spatiilor si a departarilor, data fiind si ascendenta sa slava, Galatanu fiind nepot de ofiter în Garda Alba. Curat realism magic, altminteri într-o perfecta coerenta cu alte scene si momente traite de confratii nostri în Vietnam. De pilda, dupa o noapte întreaga de petrecere cu ambasadorul român la Hanoi, în superba cladire a misiunii noastre de acolo (am avut prilejul s-o cunosc la fata locului) si într-o ambianta ce îl duce pe Nichita Danilov cu gândul la palatul prezidential din „Toamna patriarhului“, poetul afacerist, vizitat în camera sa de la hotel de cel care acum îl evoca, pare a fi descins, si el, din lumea romanelor lui Márquez: „Galatanu stând pe jos, în pozitie de lotus, si dirijând cu telecomanda un trenulet cu o multime de vagoane, pe care îl achizitionase, pentru a se deconecta, de la supermarketul de-alaturi. Câteva sopârle coborâsera de pe peretii tapetati cu flori de lotus, unde statusera lipite toata ziua, si acum se apropiau de micutele traverse confectionate din bucatele negre de plastic, rotindu-si ochii dupa locomotiva care, urcând o curba-n panta abrupta, începu sa scoata rotocoale de fum pe cele doua cosuri, umplând camera cu un puternic miros de vanilie. «Ai vazut minunea?», exclama poetul cu o mina fericita. «Am vazut», am zis, destupând o sticla de sampanie…“
Ma alatur, fie si post festum, celor doi poeti la un pahar de sampanie. Mi se pare cea mai buna încheiere a acestor însemnari, în patru episoade, despre incitanta carte de eseuri si portrete literare a lui Nichita Danilov.

Un comentariu pentru “Portrete cu rama”

  1. februarie 2, 2014 la 5:34 pm

    Stimate domn (deşi ar fi fost mai aproape de adevăr „tovarăşe”), am aflat că eşti anti-Băsescu, dar ăsta nu este un titlu de glorie. Ca dumneata mai sunt vreo 5 milioane de proşti în România. Pe mine mă interesează câte şi ce fel de premii ai primit pentru uriaşul dumitale talent literar. Atât! În rest, ce bine ar fi să fie tăcere. Căci dacă tăceai, filosof rămâneai.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper