Popcorn Hitch

Un articol de CATALIN OLARU

Simtul comun si marketingul artistic conspira uneori, cu rezultate din cele mai surprinzatoare, iar aceasta este o astfel de situatie. Cei care au intrat in sala de cinema la un film intitulat „Hitchcock“ asteptându-se la o biografie a marelui regizor britanic s-au inselat amarnic. Nu este un film despre Hitchcock pur si simplu, din zilele cinema-ului mut pâna la „Family Plot“, dupa cum nu este nici macar despre Hitchcock lucrând la „Psycho“. E despre un Hitchcock imaginar, lucrând la filmul pe care se prea poate sa-l fi vazut la un moment dat, sau sa fi auzit de el, daca nu cumva ne gândim la cu totul altceva si habar n-avem de nicio psihoza. Publicul ideal al acestei pelicule cunoaste cât mai putine lucruri despre Sir Alfred si, desi poate numi si trezit din somn macar trei filme semnate de el, nu a vazut nici macar unul (sau, daca a vazut, asta s-a intâmplat atât de demult, incât titlul e singura dâra pe care, in goana lui, filmul i-a lasat-o in memorie). Acest spectator-model i-ar putea explica oricui ca, dincolo de orice dubiu, „Psycho“ e o capodopera, iar Hitch un geniu cinematografic, atâta doar ca n-ar sti sa precizeze de ce. Asa se face ca in filmul lui Sacha Gervasi, acest Hitchcock e o varianta de sitcom a originalului, redus la câteva trasaturi caricaturale, autor ocazional de citate numai bune de incarcat pe Facebook, si cam atât. Intâmplator, asta cade foarte bine, dat fiind ca Anthony Hopkins nu reuseste sa-l imite din cale afara de convingator pe adevaratul Hitchcock: nici nu trebuie.
„Exista un proiect acolo, undeva, care numai pe tine te asteapta, Hitch. Ti-o promit.“ Asa vorbeste Alma, sotia sa, cu el, ca si cum ar avea in fata un copil neastâmparat, dar cu fond bun. Lui Hitch nu i se mai ofera nici un scenariu mai acatarii, iata o problema deloc serioasa. Chiar daca nu l-am vazut, stim din capul locului ca „Psycho“ a fost in cele din urma facut si ca a avut succes, asa ca, in drumul spre acest happy end anuntat, se impune un nou obstacol: o posibila idila intre Alma (Helen Mirren) si scenaristul Whitfield Cook (Danny Huston).
Aceasta este prefigurata cu grija inca din debutul filmului si, desi nu se transforma niciodata in ceva mai serios, e tratata cu cea mai mare seriozitate. Nu e deloc ortodox, ba chiar incalca o regula de baza a montajului clasic, dar Gervasi ii filmeaza pe Alma si Cook asezati pe un pled pe plaja, când din stânga, când din dreapta, când din fata, când din spate; intr-un cadru, Alma e mai aproape de mare si Cook mai aproape de plaja, in urmatorul e invers, desi cei doi sunt asezati in continuare pe acelasi pled, fara sa se fi miscat. Pe scurt, ii filmeaza dupa cum ii vine lui mai bine. Totul trebuie sa intre in cadru, totul trebuie aratat, din toate unghiurile, si filmul tocmai asta face cu Hitchcock: il arata, dar fara a spune absolut nimic (nimic nou, cel putin) despre el. In consecinta, se cere vazut la fel cum vedem o statuie intr-un muzeu al figurilor de ceara. Scena dusului isi gaseste, in talmacirea scenaristului John McLaughlin, o explicatie: Janet Leigh e atât de convingatoare deoarece, cuprins de dreapta mânie, Hitchcock insusi a mânuit cutitul, inchipuindu-si ca-i are in fata pe Alma si pe Cook. Daca ar fi stiut ca urmeaza sa ajunga personaj de soap opera intr-un manifest feminist si l-ar fi putut avea in fata pe faptas, genialul regizor ar fi avut destula indreptatire sa puna mâna pe cutit. „Behind every psycho is a great woman“, sub acest slogan se vinde filmul. Daca asa stau lucrurile, e de regretat ca in spatele lui Gervasi n-a stat o femeie mai destoinica.
Peste toate, coloana sonora a lui Danny Elfman, mai dulceaga decât un borcan de gem zaharisit, care teoretic n-ar avea ce sa caute intr-un biopic serios despre Hitchcock, dar care aici se potriveste de minune. De altfel, s-ar potrivi la fel de bine in orice film pentru intreaga familie, cu copii cu zulufi blonzi care trec prin placute peripetii alaturi de câinele lor dragalas, genul pe care televiziunile se bat sa le redifuzeze in diminetile târzii de weekend. In calitatea lui de pelicula-digestiv, fata de aceste productii, „Hichcock“ nu-i deloc departe.
Una peste alta, filmul biografic al lui Sacha Gervasi vulgarizeaza mai mult decât umanizeaza, furnizând dovada faptului ca este cu putinta sa te dedici unui maestru al suspansului, iar rezultatul sa fie cu desavârsire lipsit de tensiune.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper