Orizontul presei şi „cultura uşoară“

Un articol de ANGELA MARTIN

„Ambitia de a domina spiritele este cea mai puternica dintre pasiuni.“  Aceasta viziune belicoasa asupra unei înclinatii omenesti, inspirata fara doar si poate si de o anume predispozitie temperamentala, apartine unui învingator: Napoleon Bonaparte.  Daca n-ar fi fost înarmat cu ea, probabil ca generalul  nu ajungea împarat, în ciuda cuceririlor sale militare. Caci ce  putea sa-i dea mai mult îndemn în trudnica-i ascensiune decât încrederea în sine, în
puterea spiritului sau?  

Numai ca o pasiune, indiferent de obiectul ei, când nu este destul de motivata si de avântata ca sa aprinda vapaia unei aspiratii, arde în noi desarta. Iar mai devreme sau mai târziu ne si rapune, fiind de felul ei coplesitoare, mistuitoare, distructiva. Ne amageste, însa, mai întâi cu un orizont îndepartat care exercita asupra noastra o cruda  fascinatie. El nu poate fi în niciun fel atins, apropiat, clintit din locul lui imaginar ori îmbunat. De la distanta, pare a fi chiar tinta. Dar nu este. Tinta este izbânda, care trebuie sa fie palpabila, caci noi la concretetea ei jinduim, chiar daca jindul acesta ne roade, ne arde, ne seaca, ne incita si ne înfrigureaza pâna ne trec toate apele nerabdarii. A bate pasul pe loc  este o suferinta, o exasperare la fel de chinuitoare ca oricare alta venita dintr-o judecata tulburata. Se si spune, bunaoara, despre ambitie ca este prosteasca. Sau ca este ca furia, oarba, îti întuneca mintile. Sau, mai rau, ca este nebunie curata. Fiindca, orice s-ar întâmpla si oricine s-ar gasi sa li se puna în cale, ambitiosii nu dau înapoi: le-ar fi peste poate devreme ce asa i-a croit pe ei firea.
Asa stând lucrurile, când esti ambitios trebuie sa ai forta si diplomatie si tact ca sa-ti strunesti propriul spirit – altfel cum l-ai putea domina pe al altora? Iar, pe deasupra, sa fii prevazator ca Napoleon: sa-ti masori orice miscare „cu compasul ratiunii“. Depinde, ce-i drept, cum si în interesul cui o masori. Pentru ca, desi ratiunea compasului este una – si întotdeauna aceeasi – , ratiunile mânuitorului au fost dintotdeauna mai multe; dintre care unele, josnice:  minciuna, înselaciunea, lacomia de bani, dorinta de parvenire, carierismul, setea de putere etc. Dar astfel de ratiuni perfide stau mai întâi ascunse dupa aparente si dupa cuvinte. Pâna când lumea descopera ca interesul unora dauneaza prea mult altora si începe sa se revolte.
Fapt este ca, o ambitie egoista, oricât ar fi de bine calculata si disimulata,  rareori reuseste sa-si pastreze intacte aerul benign si aura glorioasa fiindca lasa în jurul ei victime: în toate împrejurarile si pe toate fronturile, de la cel mai ferit, al literaturii si al artelor, pâna la cel exploziv si ofensiv al politicii si jurnalismului. Dar daca un scriitor sau un artist, sa spunem, se poate rata în liniste, fara a le tulbura semenilor sai viata,  cu  politicienii vom  muri de gât pentru ca ei gestioneaza astazi destinul nostru de cetateni deficitari. Deficitari, mai nou, în toate sensurile posibile: economic si financiar, moral, cultural, democratic etc. Si asta, ca sa nu mai vorbim de finantisti, care opereaza direct si efectiv în contul si în conturile noastre taindu-ne, fiecaruia, veniturile – prezente si viitoare –, cu seninatatea cu care ne-ar taia greata: sub cuvânt ca le-am dat si continuam sa le dam chiar noi cecuri în alb pe garantia politicienilor.
Între timp, opinia publica parca se resoarbe ori se rarefiaza, iar ici, colo, dincolo, cultura mai pierde câte un scut. Asa a pierdut si presa. Mai precis, mitul libertatii ei si cel al vocatiei de contra-putere s-au naruit. Presa a depus armele. S-a dat de partea lumii afacerilor veroase, lasându-se „manageriata“, jucata politic si antrenata în  diversiuni aranjate în culise. A devenit ea însasi o prospera fabricanta de scenarii având ambitia sa tina sub control orice perspectiva capabila sa produca o alternativa plauzibila.
Dar cum s-ar putea ivi o asemenea alternativa, câta vreme, rând pe rând,  publicatiile  închina steagurile, asaltate de mercenari? Fireste, asemenea asalturi s-au dat mai în toate timpurile. Sa ne amintim, bunaoara –  daca tot l-am pomenit – ca Napoleon însusi  a înteles, la vremea sa, sa întretina astfel de trupe de comando. „Reprimati putin ziarele“, spunea într-o „Scrisoare catre Fouché“. Nu voi suporta niciodata ca ziarele sa spuna ori sa faca ceva împotriva intereselor mele“.  Si ziaristii, obedienti, i-au înteles aceasta ambitie. S-au grabit, asadar, sa-l glorifice  si sa-i consolideze puterea  dând uitarii pretul istoricelor sale  victorii: milioane de vieti omenesti.
În zilele noastre, asemenea practici autoritariste, retrograde au erodat  nu doar constiinta profesionala a jurnalistilor, ci si temeiurile solidaritatii lor de breasla. Altfel cum ar fi putut o curie de mercenari sa disloce gazetari profesionisti, ocupând liniile de bataie ale mediei patronate de  trusturi? Conduse adesea de afaceristi cu uriase ambitii politice si cu legaturi în sfera bancara locala si/sau mondiala, trusturile au, la rândul lor, o tinta concreta: sa scoata profit.  Unul cât mai mare si indiferent cu ce sacrificii. Ingineriile lor sunt arhicunoscute. Si nu toti ziaristii sunt dispusi sa treaca peste subiect la nesfârsit.
„El País, – victima a ambitiei managerilor“ – titra Presseurop  în decembrie trecut. Victima fiind principalul cotidian national si global de centru stânga din Spania, care,  nu mai departe de 2011, obtinea invidiabilul profit de 12 milioane de euro. Dupa un an, însa, o „ proasta gestiune“  l-a adus la  pierderi, si tot el a fost „sanctionat“: i s-au amputat 4 editii locale; mai mult de un sfert  din cei 466 de angajati, adica 129 de jurnalisti, au fost concediati;  s-au redus salariile  cu 15% .
De altfel,  un  raport al Asociatiei madrilene de presa (APM), dat publicitatii chiar de El País, ne arata ca, în Spania, reducerile în sectorul media au început din 2008. De atunci pâna în 2012 s-au desfiintat 6400 de locuri de munca si 200 de instrumente  de comunicare:  132 de publicatii, 22 de ziare cu distributie contra-cost si 10 gratuite.
În 2009, Washington Post si Baltimore Sun, ambele detinute de Washington Post Company, încercau peste Ocean o strategie de salvare convenind sa utilizeze în comun informatii sportive sau locale si articole nationale si internationale.
În 2010, Compania însa a fost nevoita sa vânda Newsweek, publicatia cea mai populara pe care o avea în proprietate de peste 50 de ani. Desi cumparata – cu pretul simbolic de 1$ – de miliardarul Sidney Harman, publicatia avea sa  se izbeasca de o data funesta. La 31 decembrie 2012, la numai doi ani de la tranzactie si la 80 de ani de la aparitie, Newsweek, ocupanta locului doi în SUA, ca audienta, îsi publica ultima editie tiparita. Actuala versiune digitala, Newsweek Global, care îi perpetueaza numele si gestioneaza mai multe versiuni internationale, are însa, fel ca predecesoarea ei de hârtie, milioane de cititori.
Dar sa ne oprim  la 2012 care a fost un an dificil pentru media americana si europeana, deopotriva. Analistii vorbesc despre o criza  care a avut efecte dramatice în planul credibilitatii produselor ei, al calitatii lor si al resurselor financiare. Generala sau specifica, aceasta criza a generat mai multe episoade critice. Printre acestea, de pilda,  scandalul si  demisiile de la BBC. În noiembrie, Frankfurter Rundschau intra în insolventa; în decembrie, Financial Times Deutschland îsi înceta aparitia. Mai multe ziare parasisera piata, dintre care unele aveau sa-si continue aparitia numai online.
Într-o situatie incomparabil mai buna se afla cotidianul Svenska Dagbladet. El marca o simpla schimbare de viziune editoriala cedând pagini de literatura în favoarea altora de lifestyle. Dar simpla, cum era, schimbarea avea sa fie urmata de o stafeta semnificativa: plecau colaboratorii literari si veneau noii experti – în „cultura usoara“.
Fireste, nu vorbim aici despre un fenomen suedez, ci despre consecinta unuia de amploare, generat de industria mare a presei care a dezvoltat si impus specialitatea Lifestyle. În ideea, fireste, de a da mai multa lejeritate producatorilor si editorilor în abordarea subiectelor si o proaspata satisfactie consumatorilor. O noua hrana „spirituala“  pâna la urma – fast culture – care  se infuleca rapid si se vinde  mai bine.
În schimb, libertatea presei se dovedeste ca s-a îngustat. În aceeasi perioada, în The Observer, bunaoara, un  articol – „Grecia: mai multa austeritate, mai putina libertate“ –  ne sugera înca din titlu cât de discreta poate fi astazi o presa locala atunci când i-o cer interesele. Autorul se întreba de ce cazurile de coruptie sunt insuficient comentate de jurnalistii greci. Pentru ca – ne dadea tot el explicatia  – în Grecia, statul si plutocratii care detin majoritatea ziarelor si canalelor de televiziune prefera sa mentina discretia într-o chestiune nationala foarte… personala.
Spre deosebire de Grecia, în România avem cazuri de coruptie care ajung aproape zilnic pe micul ecran. Cu prioritate fata de altele si într-o chinuita transparenta. Dar dosarul, ancheta, dezvaluirile sunt menite sa impresioneze parca mai mult privirile diplomatilor acreditati la Bucuresti  decât constiinta telespectatorilor români. În timp ce vocile executorilor au un ecou puternic, fireste, pâna la Bruxelles. Acolo, unde, în fine, presa noastra ar fi demna de toata lauda. Macar pentru libertatea ei de manipulare – o marturie, pâna una-alta,  a deplinei libertati de exprimare.
Dar chiar si asa, trebuie sa recunoastem ca presa, inclusiv cea româneasca, în ciuda manifestarilor  ei vindicative si a tendintelor de tabloidizare, a senzationalismului care sufoca deseori obiectivitatea si umple realitatea de fals, are, în cotidian, un rol fundamental: ne confrunta, cum-necum, cu lumea în care traim. Sa ne amintim, asadar, înainte de a o condamna, macar câteva dintre  temele care figureaza pe agenda ei aproape obsesiv: coruptia, particulara si generala, politicianismul, mediocritatea si adversitatile liderilor nationali si mondiali, intrigile, conflictele si atentatele, disfunctiile guvernamentale si parlamentare, proiectele educationale, diferentele de viteza – si de sanse – în UE, viciile globalizarii, sistemul îndatorarii si executarea datornicilor, democratizarea prin forta, fraudele bancare,  tripla alianta si mezalianta – politica-afaceri-presa, tehnologia propulsarii la putere a cuplurilor electorale, evaziunea fiscala si afacerismul, extremismul, talibanismul, comunismul, anticomunismul si liberalismul, exploatarea resurselor vitale, comertul cu organe,  cu oameni, cu arme, cu droguri, cu ostatici, discriminarile, interventiile militare, abuzurile asupra naturii si asupra memoriei si asupra culturii, si crimele de razboi, si fundamentalismul, si colonialismul, si terorismul…
O suma de ambitii reprezinta toate acestea.  Iar Huxley avea dreptate sa spuna ca „în societatea în care traim, oamenii sunt paranoic de ambitiosi, pentru ca ambitia paranoica este admirata ca o virtute, iar cei care se catara si ajung la succes sunt adorati ca niste zei“. Tot el observa ca „s-au scris mai multe carti despre Napoleon decât despre oricare alta faptura omeneasca. Un fapt pe care îl considera semnificativ – „alarmant de semnificativ“.
Si, totusi, cum ne-am putea apara societatea – si pe noi însine – de dominatia ambitiosilor care adeseori ne conduc gresit sub impulsurile irepresibile ale pasiunii?  Si apoi, cum ne-am putea apara de proliferarea înfocatilor discipoli si adoratori ai acestora ?  Solutia este, dupa parerea scriitorului american, educatia. Dar pâna când va da ea roade „vom fi nevoiti pur si simplu sa ne multumim cu a pune obstacole legale si administrative în calea ambitiilor lor. Este mult mai bine decât sa nu facem nimic, chiar daca acestea nu vor putea fi niciodata total eficiente.“
Este cu siguranta mult mai bine. Dar câte astfel de obstacole vom fi nevoiti sa punem, oare? Cam câti ambitiosi vom fi având de înfruntat, mai mari si mai mici, cunoscuti si necunoscuti, care pândesc momentul sa-si exercite, în vreun fel, asupra noastra puterea?     n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper