Orfanii democratiei

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În România, cum ne apropiem de 15 martie încep agitatiile maghiarilor. Dintr-o întelegere gresita a rostului integrarii noastre euro-atlantice, excesele maghiarilor din România au fost si, se vede, vor mai fi tratate cu spaima de guvernele mereu descumpanite de la Bucuresti. Spaima sa nu suparam Europa. Un rol nefericit pentru hranirea acestei spaime îl au mass-media, care, fie se inflameaza, fie bate moneda: „sa fim seriosi, nu iau ungurii în cârca Ardealul si îl muta în Ungaria“. Problema nu este ce atitudine sa luam fata de insistenta cu care maghiarii din România fac gesturi reprobabile de contestare a autoritatii statului român în Transilvania. Ei tin cu orice pret sa impuna institutii regionale cu atribute de stat:  tinuturi autonome cu însemne de stat, universitati de stat, învatamânt de stat etc. Daca am avea o guvernare stapâna pe destinele statului român acestor tentative li s-ar putea fixa usor limitele legale prin aplicarea Constitutiei fara tocmeala. Problema nu trebuie pusa sub umbrela manevrelor din campaniile electorale, în România pentru maghiari, în Ungaria pentru unguri. Nu este nici de competenta nu stiu carui for european care are la dispozitie norme, reglementari, mecanisme. Problema este politica: Ungaria, de la Horthy pâna astazi, nu a recunoscut Tratatul de la Trianon. si nu stiu daca va fi capabila sa-l recunoasca vreodata. Nu l-a acceptat sub Horthy, nici când era  stat captiv în lagarul sovietic, nici în conditia de membru al Uniunii Europene sau al Aliantei Atlantice. Spiritul vindicativ – ca sa vorbesc în termeni moderati despre iredentism – se rostogoleste de la o generatie la alta si nu exista lege sau norma europeana careia ungurii din Ungaria si maghiarii din România sa nu-i caute vulnerabilitati pe unde sa faca bresa si sa strecoare permanenta lor nemultumire. Nimeni nu a pus deschis problema nemultumirilor maghiarilor si Ungariei în termenii corecti: ce doriti? Nu azi, nu mâine. Ce doriti pe fond ca sa întelegem unde vreti sa ajungeti? Faceti o lista completa a pretentiilor, a nemultumirilor, a revendicarilor. Anticipez: facuta cu buna-credinta, cu sinceritate, aceasta lista nu s-ar opri, cum cred unii, la autonomia teritoriala, ci la revendicarea teritoriilor „rapite“ Ungariei prin Tratatul de la Trianon. Acesta este punctul ultim al revendicarilor Budapestei lui Horthy, lui Nagy, lui Kadar, lui Victor Orban.
Exista teoria ca, odata intrata în Uniunea Europeana, Ungaria nu mai poate contesta granitele. Fals. Le va contesta folosindu-se chiar de aceasta conditie. Urmariti reglementarile, legile, interventiile în instantele pan-europene si veti gasi o permanenta preocupare pentru a folosi chiar aceste institutii pentru a clama permanent revendicarile lor. Ce poate fi mai elocvent în acest sens decât cutezanta cu care pastorul Tökes a afirmat în Parlamentul European ca autoritatile române sunt responsabile de evenimentele sângeroase de la Tg. Mures, din martie 1990. Si pentru ca nu gaseste cu cale sa se împace cu statutul de cetatean maghiar sustinut de presedintele României în demnitatea de la Strasburg, îi voi oferi ocazia sa reflecteze înainte de a vorbi. Nu înainte de a-i reaminti ca s-a dovedit cu acte ca a fost spion al Budapestei înca din vremea comunismului si nu capul revolutiei de la Timisoara.  Vezi Alex Mihai Stoenescu „Istoria loviturilor de stat în România“, vol. 4 (1), pag. 327-352. Iata ce vreau sa-i spun. Nu numai lui. Experienta mea diplomatica îmi îngaduie sa prezint amatorilor de adevar o dovada ca acel episod de la Tg. Mures a fost precedat de un demers al Budapestei care poate echivala cu scânteia declansarii disputelor tragice dintre români si maghiari. Sper ca accesul la arhivele Ministerelor de Externe ale celor doua tari, România si Ungaria, sa le permita în curând istoricilor sa puna diagnosticul corect al evenimentelor si sa nu mai lase loc la ambiguitati de care sa se foloseasca pastorul Tökes. Într-o reuniune ungaro-româna tinuta la Budapesta, la 18 ianuarie 1990, oficiali unguri au cerut delegatiei interguvernamentale române, în termeni ultimativi, ca pâna la 15-20 februarie, începutul lui martie cel mai târziu, sa deschida consulatul de la Cluj, sa redeschida Universitatea maghiara de stat Bolyai, învatamântul din scolile maghiare din Ardeal sa se faca dupa manuale editate la Budapesta, tot de aici sa fie asigurate emisiunile radioului si televiziunii, presa si publicatiile unguresti sa fie distribuite fara restrictii de nici un fel, posta, transporturile rutiere si feroviare sa asigure legatura directa între Tg. Mures si Budapesta. Toate pe cheltuiala statului ungar. Cererile în cascada – despre ton nu voi vorbi – ale unui director din Ministerul ungar de Externe au descumpanit pe seful delegatiei române, altfel un negociator rodat în interminabilele batalii duse de diplomatia româna în cadrul CAER si al Tratatului de la Varsovia. Spun numai ca directorul ungur îsi consuma vizibil satisfactia de gazda care da porunci pe masura ce trimisul Bucurestiului se marginea sa spuna: luam nota, vom examina. Salvarea cursului dezastruos pe care îl luasera discutiile a venit de la interventia neasteptata a ultimului delegat român – erau chestionati pe rând delegatii ministerelor implicate în relatiile cu Ungaria – care, în esenta, poate fi rezumata astfel: am venit la consultari cu dorinta de a coopera; sunt lucruri pe care le putem analiza, chiar rezolva; dar nu fortati tânara democratie din România sa rezolve probleme pentru care istoria ne obliga sa discutam în alti termeni. Negocierile s-au întrerupt brusc. Directorul gazda, nemaiputând sa-si controleze maxilarul pentru a articula cuvintele, l-a luat pe seful delegatiei române pentru o conversatie la un superior. Pentru conformitate am textul interventiei delegatului român în original. Ceea ce ar fi de adaugat, verificabil ca si autenticitatea textului interventiei evocate, este ca, peste o luna si jumatate, adica dupa ce se împlineau termenele ultimative ale gazdei noastre, la Tg. Mures s-au produs evenimentele cunoscute. si ca, nu chiar întâmplator, ele  au fost filmate de la fereastra hotelului de ziaristi dintr-o tara cu state vechi de membra a Uniunii Europene veniti cu câteva zile înainte si pregatiti sa nu scape momentul. Îi îndemn pe cititorii acestor rânduri sa astepte încrezatori deschiderea arhivelor si vor avea confirmarea afirmatiilor mele. Vreau sa completez tabloul de mai sus cu o informatie pe care o am pe cai ocolite, este drept. Cum unul dintre eroii întâmplarii traieste, poate sa o confirme sau sa o infirme. Pentru istorie. Se spune ca, întrebat de persoana în cauza, crispata de evenimentele de la Tg. Mures, ce atitudine sa ia în relatiile cu maghiarii, acad. David Prodan i-ar fi raspuns: una singura, domnule… Arma la picior! Adica nu trebuie sa te certi toata ziua ci sa dovedesti ca esti oricând capabil ca tii ordine în tara. Pentru cei care se sperie citind aceste rânduri îmi îngadui o mica explicatie lingvistica, nu militara, pentru ca, în materie, nu am nici cea mai mica introducere: arma la picior este pozitie de veghe, nu de razboi, impusa de cel care tine sa-ti arate, mereu si din senin, ca îti este sau vrea sa-ti fie adversar. Militarii poate au o alta definitie.
Nimeni nu-i cere presei sa nu se hraneasca din evenimente. Sunt însa situatii esentiale în care chiar presa ar trebui sa-si puna la timp întrebarea daca este îndreptatita sa creeze evenimente. Una dintre aceste situatii este cea a contenciosului istoric. Între România si Ungaria cineva, nu noi, întretine permanent ideea ca exista un contencios istoric. Acesta este un adevar care trebuie relevat înainte de a ne da cu parerea daca un gest de ostilitate trebuie ignorat sau luat în serios. Da, repet, Budapesta, de la Horthy pâna astazi, nu a recunoscut Tratatul de la Trianon. Da, la Budapesta acest Tratat este evocat oficial si astazi. Da, nerecunoasterea acestui Tratat este materie în doctrinele politice ale unor partide. Da, aceasta nemultumire a fost strecurata, în diferite forme, si în Constitutia Ungariei adoptata de când. Partidul de guvernamânt si-a luat ca asistent, desi nu avea nevoie, un partid extremist de dreapta, iredentist, xenofob, antisemit si antieuropean încât a trebuit sa se intervina de la Bruxelles si Strasburg pentru rescrierea unor prevederi. si, în plus, Budapesta exploateaza si astazi, fara sa admita public, gestul surprinzator al Washington-ului de a fi semnat, nu si ratificat Tratatul de la Trianon.
Într-o cronica anterioara am aratat ca presedintelui De Gaulle si cancelarului Adenauer nu le-a fost usor sa impuna reconcilierea între francezi si germani. Ca au putut sa semneze Tratatul de la Elysée abia în 1963, la aproape doua decenii de la terminarea razboiului. si erau doi mari politicieni ai Europei, cei mai mari pe care i-a avut continentul în vremuri de pace. Astfel încât, când este vorba de gesturi care par nevinovate – un steag al Ungariei pe o primarie din Ardeal, o lectie de istorie cu executarea lui Avram Iancu în fata elevilor, o poarta de intrare în „tinutul secuiesc“, difuzarea hartii Ungariei mari pe la târguri internationale etc. – lucrurile trebuie tratate diferentiat, e drept, dar cu fermitate, este obligatoriu, si întotdeauna în litera si spiritul Constitutiei.  Europa nu este în perioada ei cea mai linistita si sa nu credem ca pericolele nu merita sa fie examinate. Reproduc din „Magyar Narancs“ un scurt paragraf referitor la un gest al scriitorul american Elie Wiesel, care  releva un astfel de pericol. Presedintele Parlamentului Ungariei, Laszlo Kover, membru al Partidului de guvernamânt al lui Victor Orban, FIDESZ, a  participat la o ceremonie de repatriere a osemintelor scriitorului pronazist ungur Jozsef Nyiro, în satul lui natal din România. Readucerea osemintelor lui Nyiro în România a fost sustinuta ca o actiune fireasca de catre maghiarii din UDMR. Acestia nu si-au mai pus problema ca Nyiro este implicat direct în exterminarea evreilor. Elie Weisel s-a simtit nu ofensat, ci ranit.  „Din cauza reabilitarii unui fost nazist, scriitorul american Elie Wiesel, unul dintre supravietuitorii Holocaustului si laureat al Premiului Nobel pentru Pace, de origine româno-ungara, a restituit decoratia primita de la guvernul ungar. Elie Wiesel si familia lui au fost deportati de catre nazisti si fascisti unguri în 1944 în lagarul de exterminare de la Auschwitz, din Polonia, unde tatal lui, mama lui si una dintre cele trei surori au fost asasinati“.
În litera, în spirit, nimic antimaghiar în afirmatiile mele. Atâta doar ca vreau sa spun ca nu pot fi trecute cu vederea dificultatile vecinilor unguri si ale concetatenilor nostri maghiari de a depasi complexele Trianonului. Îsi impun singuri conditia de orfani ai democratiei. Dupa aproape 100 de ani, le recomand sa (re)citeasca ceea ce scria secretarul de stat britanic Harmsworth, participant la Conferinta de Pace, în legatura cu Tratatul: Ungaria „n-a fost decât un conglomerat artificial de neamuri diferite si uneori ostile“ care „s-a descompus înainte de începerea Conferintei de Pace si nu datorita Conferintei“ (apud. Titu Georgescu „România în istoria Europei“, 1997, pag 94).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper