Oglinda omului nou sau despre cum sa eliberam scheletul din sifonier

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Dorin Bitfoi, Asa s-a nascut omul nou. În Romania anilor ’50 (Editura Compania, Bucuresti, 2012

 

Cartile de istorie importante nu au nevoie de asa-zisa critica de întâmpinare pentru a se impune. Însa în fata cui? A publicului larg, obisnuit în mare masura sa functioneze potrivit unor clisee valorice si ideologice livrate de manipularea instrumentelor mediatice transformate în „artilerie“ propagandistica? A mediului academic, atât de eterogen si de partizan, blocat în idiosincrazii de casta? A „pietei“ intelectuale si jurnalistice, extrem de volatile, de superficiale si de încolonate politic? Raspunsul onest la aceste întrebari este, cred, urmatorul: înainte de orice altceva, o carte de istorie importanta are de-a face cu viitorul. Doar distanta temporala poate plasa o scriere istoriografica potrivit cu adevarata ei valoare. Numai ragazul scurs poate „îmblînzi“ subiectivitatea receptiei, conferind analizei si obiectivitate, si seninatate. Cartile despre trecutul recent sunt mai mereu dureroase…
Prin urmare, în România, tara situata astazi undeva pe la marginea unei uniuni politice muribunde, definita printr-o cultura mica si perfect provinciala, aparitia unei carti „mari“ are toate sansele sa treaca nebagata în seama. Nu, nu este vorba despre un accident, ci mai curând despre un obicei. Unul care, dupa „scandalul“ generat de volumul lui Sorin Adam Matei, „Boierii mintii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu si piata libera a ideilor“ (Editura Compania, Bucuresti, 2004), a functionat fara rateuri. La noi, în ultimii ani, cartile care provoaca rani narcisice sunt ocolite, „tacute“, ignorate. Nici macar nu mai merita efortul de a fi desfiintate. În fond, a des-fiinta înseamna, într-un sens, tocmai a atrage atentia, a dezvalui, a sublinia. Or, inconvenientul nu se cade discutat, dezbatut, analizat, „mediatizat“ prin toate acestea, ci doar bagat rapid sub presul uitarii. Ne facem ca nu observam. Mimam inexistenta factorului disturbator. Ceea ce deranjeaza doare, iar durerea trebuie evitata. La fel ca adevarul istoric…
Desigur, pornind de la toate aceste premize, sper corecte, cartea scrisa de Dorin Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor ’50“ (Editura Compania, Bucuresti, 2012) are toate „calitatile“ pentru a fi pusa între paranteze (nefenomenologice) de o anumita parte a criticii, presei si publicului de la noi. Dar asta conteaza prea putin. Ca cititorii români ai anului de gratie 2013 se entuziasmeaza (înca) în fata unor simpaticute acrobatii hermeneutice pe teme angelice sau vag-metafizice ori se inflameaza „viril“ când vine vorba despre condamnarea (din vârful buzelor) a comunismului la cinci eoni dupa Scriptura – cui ce-i pasa? Poate ca tocmai aceasta este esenta economiei de piata: fiecare carte cu publicul ei. Cititorul sa opteze, dupa putirinta. Ca unii prefera sa-si aleaga lectura conform unui elitism sablonard si nevrotic? Cu-atât mai bine! Nu este nici un motiv de disperare, caci mai exista si o alta tipologie de lectori, mai stabili mental si mai dispusi sa se înfrunte cu o imagine de sine netrucata, chiar daca dureroasa…
Ei bine, chiar asa este imaginea României anilor ’50 pictata de Dorin Bîtfoi cu o acribie neverosimila în cazul unui autor care nu este istoric de profesie. O imagine ce se bizuie pe 46 de pagini de bibliografie si pe 103 pagini de note. Iar toata aceasta munca de documentare, plus travaliul de redactare, stilizare, rescriere si finalizare, s-a întins pe nu mai putin de sapte (7) ani! În patria eseului spumos, efervescent ca un sprit vienez preamarit în „Dilema“ (veche, noua, cine sa mai stie?), pare de necrezut, nu-i asa, ca mai exista intelectuali tineri care se mai încumeta la o asemenea constructie… De unde si reflexul dispret al snobului sinecurist: „as, mon cher!, doar munca, însa fara stil“. Din pacate, iata o veste proasta pentru „intelighentia de dreapta“, dar si pentru închipuitii gauche-caviar –, Dorin Bîtfoi scrie afurisit de bine, stilul sau este unul aproape cinematografic, solid asezat întru construirea unor imagini evocatoare, retorica lui are ritm, fluenta, eleganta si dinamism, iar în plus, spre deosebire de pedanteria tâmpa a filfizonilor dilematici, gândirea sa este extrem de logica, de bine „înfipta“ în materia faptelor asupra carora s-a documentat asa cum literaturocentricii din oficiu nu vor fi capabili niciodata.
Apropo de stil… Spre pilda, cartea începe abrupt, cu o perspectiva panoramica, dinamizata de un îndemn verbal lipsit de echivoc: „Iata-i“. Pluralul indica multimea disperatilor, a plebei, a cioflingarilor, a marginasilor, a nefericitilor care, în cinicul an 1950, aflueaza, ca într-o scena din „Nasterea unui natiuni“, spre Bucuresti, adunându-se în garile patriei ca pe un ultim chei al sperantei înaintea „mântuirii“ metropolitane. Ideea de forfota, de migratie masiva, de exploziva maree umana este excelent subliniata. Bîtfoi stie sa lucreze cu ideea de „masa“, iar în plus are inspiratia de a proceda tolstoian, notând exact acele detalii care însufletesc trupul anonim al fluviului uman pornit catre un viitor incert, spre a lasa în urma un prezent nefast.
Nu voi zabovi asupra virtutilor stilistice ce fac gloria cartii „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor ’50“, dar nu ezit sa apreciez superlativ usurinta cu care avanseaza lectura, caci acest aspect deriva taman din excelenta unei scriituri ca si beletristice. Autorul nu descopera nici o America procedând astfel, însa el are inteligenta sa se revendice din mantaua (sau pana) unor Taine, Gibbon, Mommsen, Blond, Le Goff sau Duby, cu totii nu numai mari istorici, dar si talentati scriitori, care au stiut sa „împacheteze“ stiinta riguroasa într-un stil agreabil, fluent si memorabil. Din aceasta pricina, în ciuda masivitatii sale si a duritatii episoadelor evocate, uneori de-a dreptul îngrozitoare, studiul lui Dorin Bîtfoi se citeste cu mare placere, aidoma unui roman de buna calitate.
Spuneam ca aceasta carte demonstreaza cum ar trebui sa arate abordarea istorica a trecutului recent. Este înca unul dintre marile merite pe care le-am deslusit în cazul autorului, cu-atât mai mult cu cât acesta nu este istoric de meserie. Bîtfoi vine dinspre filosofie si psihanaliza, dar nu are motive sa se simta complexat în fata profesionistilor din domeniu. Ba dimpotriva. Rigoarea observatiilor si judecatilor, caracterul sistematic al constructiei textuale, excelenta strunire a informatiilor, gratia cu care parcurge secvente bibliografice ample, grija de a nu lasa subiectivitatea sa se infiltreze în privirea critica, forta morala cu care îsi tine sub control propria biografie (familiala si personala), toate aceste detalii definesc vocatia de istoric („nascut“, iar nu „facut“) pe care Dorin Bîtfoi o ilustreaza cu asupra de masura.
Fireste, pricini de cârtire vor fi câte în luna si în stele. Am auzit/citit ca „se simte un anume subiectivism în unele secvente, generat de parti-pris-ul apartenentei autorului la o familie de proletari“, ca „figura paterna nu e suficient de bine estompata“ etc. Sau ca „efortul de informare si constructia cartii sunt impresionante, putând sa-i faca pe istoricii de meserie invidiosi, dar titlul este nefericit ales, caci nu a existat cu-adevarat un «om nou comunist»“. Etc.
Ce sa raspunzi unor asemenea aberatii? Ca Dorin Bîtfoi a scris acest studiu plecând declarat de la propria lui istorie familiala, una exact circumscrisa epocii, evocând o perioada al carei trai cotidian a fost prea putin studiat, comentat si interpretat, de parca acest lucru ar fi fost derizoriu sau patologic, si nu un element al existentei noastre reale, cu cele bune si rele ale sale? Ca autorul nu a reconstituit doar o perioada istorica a României în dimensiunea sa zilnica, tipologica si concreta, dar si o sectiune, poate cea mai importanta, din propria lui biografie, caci „decretel“ fiind, Dorin Bîtfoi, la fel ca toti cei din generatia lui, a crescut în atmosfera creionata de fantasmele, nevrozele, obsesiile si sperantele dezamagite ale unor familii ce-au avut ghinionul sa traiasca în România construirii comunismului? Ca, la limita, o carte de un asemenea tip este, într-un fel, si o auto-psiho-biografie, o punere în ecuatie grafica a unor continuturi sufletesti altfel dificil de ridicat la lumina constiintei individuale? Un fel de tratament personal autogen pornind de la istoria comunitatii, de la datul empiric general?
Cât priveste al doilea repros, el ar fi sublim daca nu s-ar bizui pe un flagrant ilogism. Cum sa apreciezi bagajul de informatii si sa afirmi ca ti-ai fi dorit sa scrii o asemenea carte, dar sa dezavuezi titlul sub pretext ca acela al carui portret colectiv autorul l-a creionat n-a existat cu-adevarat nicicând? Pai tocmai ca existenta „omului nou“ este demonstrata pe parcursul celor 703 pagini cu vârf si îndesat, deci, pe cale de consecinta (cum spun prompteristele basiste!), titlul ilustreaza perfect demonstratia realizata la nivelul continutului!
Dar uite asa devin pedant, iar asta-mi displace profund… Mai bine sa las pedanteria în seama unor „mari“ critici de cinema disparuti. De mortuis nil nisi bene!
De fapt, lucrurile sunt foarte simple. „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor ’50“ de Dorin Bîtfoi este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai impozante, redutabile si necesare carti de istorie aparute dupa 1989 în spatiul nostru cultural. Când scriu „istorie“, nu reduc abordarea auctoriala la simpla dimensiune faptic-cronologica, ci înteleg prin aceasta sintagma o pluridimensiune, caci Bîtfoi aplica mai multe instrumente faptului istoric documentat: psihanaliza, sociologie, antropologie, analiza economica si politica, interpretare ideologica, hermeneutica mentalitatilor etc. De aici si tabloul ca si complet al unei societati deloc anomice, dinamice, de o frenezie aproape deliranta, construita pe o etica a respingerii diferitului, aflata în mars fortat pe drumul catre o modernizare anacronica, desi necesara: România anilor 1950. Acea Românie în care parintii si bunicii nostri, ba chiar si noi însine, prin acumularile generate în acel deceniu, am încercat sa rezistam, facându-ne viata suportabila, ba chiar fermecatoare – în ciuda tiraniei politice, prostiei sociale si invaziei prostului gust. Iar celor mai multi ne-a reusit acest proiect, chiar si celor care azi îsi scuipa în sân când vine vorba de acea perioada…
Daca doriti sa întelegeti acea epoca, atunci e musai sa cititi cartea lui Dorin Bîtfoi. Daca nu, nu… condamnati comunismul si gata!     n

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper