Odisee sau fuga?

Un articol de GIANINA DRUTA

Catalin Dorian Florescu, Jacob se hotaraste sa iubeasca, Editura Polirom, Iasi, 2012, 349 p.

 

„Ai rabdare, Jacob, nu poti s-o iei înaintea unei povesti, are si ea nevoie de timp“ – aceasta pare sa fie cheia noului roman al lui Catalin Dorian Florescu, „Jacob se hotaraste sa iubeasca“, reiterând aproape morometian parabola timpului care-si aroga dreptul de a avea sau nu rabdare cu oamenii. Pe un fundal temporal extins, care devine la fel de important ca personajele însele, povestile poarta pecetea bizara a cronicilor de tip saga, în care identitatea individuala, repetitiva si totusi unica, reia un traseu identitar colectiv. Protagonistul Jacob e un veritabil colportor al istoriilor care se afla în sine si care izbucnesc treptat în cursul relatarii, alternanta extrem de naturala a persoanei a treia cu persoana întâi nefiind decât marca inevitabila a unei dualitati existentiale. Dar, prins fara întoarcere pe fagasul istoriei, Jacob e în acelasi timp si posesorul unei sensibilitati care îl tine permanent conectat la sensurile profunde ale vietii. „Traumatismele“ morale si uneori fizice la care e supus, iubirea de adolescent pentru Katica sârboaica, povestile bunicului si ale tigancii Ramina, plecarea de acasa si ucenicia la preotul Pamfilie care îngroapa schelete gasite în munte, imaginea tatalui si a mamei, colegii si învatatorul, portretul lui Hitler atârnat în casa, ca si în sala de clasa, dar mai ales figurile estompate ale tuturor celor dinaintea lui construiesc o istorie-palimpsest, in care etajele temporale sunt tot atâtea etaje ale constiintei.
Babelul povestilor
Firul narativ al povestii anuleaza cronologia, într-un scenariu în care timpul pare sa-si permita un incredibil tur de forta în ceea ce priveste jongleriile regizorale. Debutând cu sosirea în Triebswetter a lui Jakob (tatal lui Jacob) si alternând vocea obiectiva cu cea subiectiva, romanul creeaza planuri de admirabila genealogie prin portretul lui Caspar Obertin si al lui Frederick Obertin, astfel ca ratacirile sunt reluate sistematic, fiind (pre)vizibila acribia modelului si o vina catastrofala, tragica a individului care alearga dupa propria identitate: „ei nici macar nu-si apartineau cu adevarat“. Mai mult, spatiul însusi sustine aceasta dilatare temporala, în care perspectiva fuge permanent catre Est, de la platourile Lorenei si de la amintirea Moselei, trecând, sistematic, prin Ulm, calatorind pe Dunare pâna la Viena, si apoi pâna în Banat, cu trenul spre o Siberie doar închipuita, ajungând, în fine, la „capatul lumii“, marcat istoric de momentul deportarii svabilor în Baragan.
În consecinta, avem de-a face cu un trecut nu doar inevitabil, ci si necesar, împlântat în carnea memoriei, unde fotografiile, povestile, obiectele, mormintele, casele, chipurile alcatuiesc o recuzita mobila si fragila, si tocmai de aceea de impact. Catalin Dorian Florescu nu face portrete imuabile de epoci si de oameni, ci mai degraba le umple de seva, mai mult decât sa le crediteze. Exactitatea detaliilor si omogenitatea stilului nu sunt decât pretexte, bizare artefacte care nu mentin iluzia, ci o înlatura. Jacob poseda el însusi o memorie fluida, în care povestea lui Caspar e o întâmplare relatata de bunicul, si nu o mostra de istorie rigida, iubirea pentru Katica se îmbina tragic cu episodul deportarii si cel al ascunderii într-un cavou, iar venirea tatalui sau în Triebswetter si originea Obertinilor au aerul unor identificari personale. E un fragmentarism identitar, o autonomie a discursului despre istorie în care individul se recunoaste prin prisma detaliilor, si nu ca efect al unui spatiu major. Chiar si erorile de recunoastere sunt puse pe seama unor atari personalizari, asa cum se întâmpla, de pilda, cu Caspar ajuns într-un loc crezut a fi „acasa“.
„Eu, Jacob, dar Jacob cu «c»“
Pâna la un anumit punct, Jacob e rezultanta aproape matematica a unor vremi tulburi, asa cum reclama si numele satului Triebswetter. Însa, odata întors din presupusa ratacire siberiana (în realitate initiere banateana), contactul cu noua realitate comunista, coroborata cu dezideratul aproape aberant al celorlalti svabi de a se reîntoarce la spatiul originar (Lorena) îi releva un alt sens al vietii si perspectiva unei noi mutatii, deopotriva spatiale, cât si identitare. De aceea, s-ar putea cu drept cuvânt spune ca titlul cartii evoca atât o decizie finala, cât si procesualitatea unui parcurs, fie el interior sau exterior. Recipient aproape magic al unui întreg sir de povestitori, protagonistul eponim devine, astfel, purtatorul aproape inconstient al mesajului reprezentat de putere, dominatie si proprietate, ca valori fundamentale într-o lume în care identitatea nu se exprima decât prin forta:  „Nu conteaza daca e proprietatea ta sau nu. Când vrei ceva, ai grija ca tu sa ai pusca.(…) Important e sa fii propriul stapân, nu si cât traiesti. Abia atunci esti cineva“.
De aceea, Jacob povesteste trecutul (al sau si al predecesorilor sai) ca forma a exorcismului, a de-legitimarii, sau cel putin a detasarii de norma exterioara exprimata prin conventia sociala si chiar etnica, pentru a conferi semnificatie propriilor valori, care nu au nimic de-a face cu legile pamântului si ale sângelui, ci cu cele ale sufletului: „Nu stiu nici pâna azi daca improviza,(…) pentru mine n-avea importanta. Generatii întregi de Obertini (…) intrasera în tesatura acestei povesti uriase, stravechi si o reinventasera de fiecare data“. Cu aerul unui somnambul, Jacob se lasa bântuit de moarte si de fantomele trecutului sau recent, ca si al celui foarte îndepartat, care devine dincolo de un simplu punct de reper în istoria individuala un indiscutabil modus vivendi derivat din imposibilitatea de a-si deslusi viitorul. De altfel, pâna si strania refugiere în catacombe sau dezgroparea scheletelor implica aceeasi obsesie latenta a trecutului imposibil de anihilat.
Fictiuni identitare
Exista în romanul lui Catalin Dorian Florescu o foarte subtila poetica a fictiunii, mai ales ca textul e marcat de pluri-focalizare, de un mixaj de voci, personaje si epoci în care oamenii dispun de propriile povesti, dar si de povestile altora. Povestea Obertinilor, atestarea lor „istorica“ în cronica satului, permanenta îndoiala si neputinta de a clarifica dinlauntru adevaruri care par totusi certe creeaza un punct sensibil, pretext al miilor de realitati imaginabile: „Nu sunt sigur ca acel Caspar chiar a existat, povestea lui s-a petrecut cu mult prea mult timp în urma. (…) A devenit o bucata din memoria noastra (…)E un fel de piatra de temelie a neamului Obertin, cladit pe cadavrul unor vremuri în care ciuma, foametea si Marele Razboi secerau oamenii“. Istoria desemnata clar prin plasarea (predominanta) în proximitatea celui de-al Doilea Razboi Mondial devine ea însasi un adevar instabil, marca a individualului. Invazia rusilor, imaginea „celui Mai Mare Comandant al Tuturor Timpurilor“, prezenta colonistilor svabi în Câmpia Banatului, aglomerarea de etnii si conflictele interculturale, aproape rasiste sunt vazute prin ochii unui eu hipersensibil, care trece dincolo de realitatea normata.
Pe de alta parte, scriitura lui Catalin Dorian Florescu nu e una a metaforelor liricizante, ci una orientata catre un realism senzorial cu impact psihologic, o scriitura tactila, cu tenta naturalista pe alocuri, a carei rezonanta are efect prelungit si categoric. De aceea, din legatura aproape patologica pe care toti o au cu trecutul, ca o manie a întoarcerii capului înapoi spre ceea ce a fost ca sa mai fie o data sau ca sa nu mai fie deloc, iau nastere întâmplari care, în sine, nu au nimic spectaculos, ceea ce le confera însa greutate fiind tocmai maniera vibranta de redare, aproape senzoriala si extrem de constienta de ceea ce exprima.
De altfel, modelul narativ propus în roman îsi asuma valente întemeietoare, prin repetitia extrem de sugestiva la nivel macro a câtorva elemente: emigratia, razboiul, experienta iubirii/casatoriei, conturarea unui cosmos, în sensul clasic de ordine, ca si evolutia tipica a personajelor. O furtuna l-a adus pe Jakob în Triebswetter, dupa cum o furtuna a adus razboiul si comunismul. De altfel, furtunile par sa nu fie la Catalin Dorian Florescu decât un nume miniatural si deformat al Fortunei, adica al sortii care i-a adus pe Obertini în „pamântul fagaduintei“, Banatul. Iata deci un roman al ratacirilor, dar nicidecum al incertitudinilor identitare, un roman al trecerilor, al frontierelor dar si al imposibilitatii de a parasi, pe dinlauntru, spatiul care te-a creat. Fara îndoiala povestea e încarcata de stranietatea unor personaje fie „fara loc“, fie în cautarea unui loc, mânate sa ia violent în posesie un teritoriu si umanitatea ce-l populeaza, fara intentia de a da socoteala. Nu e de mirare ca o asemenea libertate sperie prin nelegitimare, prin intensitate si bruschete. Mai mult, constiinta istorica a apartenentei si a dezradacinarii transforma personajele în exilati patologici, efemeri „spiritus loci“ care încearca sa însufleteasca locuri fara suflu. Iar Foamea care-i poarta, pe rând, pe toti Obertinii de la un loc la altul, poarta nu doar pecetea materialitatii, ci e si foamea unei identitati (in)complete, a unei puteri care creste independent de corpul fizic sau spiritual în care salasluieste.
Nu în cele din urma, romanul are efectul unui vis cu mostre de realitate, mai ales ca gestualitatea tensiona(n)ta creeaza un suspans care deriva nu atât din actiunea propriu-zisa, cât din constientizarea aproape corporala a Celuilalt. Rezonanta unui asemenea roman nu poate fi judecata dupa legi experimentale sau dupa ineditul continutului, ci dupa aderenta cititorului la un asemenea tip de discurs care acceseaza fibrele interne, cât mai intime ale acestuia, în ciuda pretextului aparent extern. Astfel, din jocul înselator si totusi usor de decelat al perspectivelor care se infiltreaza tacit prin fisurile constiintei anulând granitele identitatii, Catalin Dorian Florescu da în „Jacob se hotaraste sa iubeasca“ masura unui mod aparte de a întelege si a re-crea lumea, prin prisma malformatiilor ei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper