Oastea nu-i alcatuita doar din generali

Un articol de NICULAE GHERAN

A mai murit un scriitor. Unul dintre multii ostasi ai cartii ce dispar fara zgomot, oameni alesi, cu suflet maret, trecuti Dincolo pe neobservate, cu jena de a nu tulbura viata gazetareasca – ocupata peste poate cu certuri politice, fraude financiare, procese de coruptie, furturi la drumul mare, rafuieli în afaceri, soldate adesea cu crime comandate – dominata excesiv de buzunarul unor pauperi intelectuali, obsedati de morbul puterii. De prea bine si de inima rea, dispar din ce în ce mai multi, moartea fiind suprema lege dreapta, de care nu scapa nici bogatul, nici saracul, soldatul sau împaratul, cum zice Biblia. Odata cu ei mor si istoriile plasmuite în timp, schimbate dupa vrerea orânduirilor, ca si panoramele din domeniul artei si culturii, unele îndoliate înca de la aparitie, datorita efemerei selectii a valorilor, inevitabil subiectiva. Nimic mai provizoriu decât cuvântul „definitiv“, selectia urmând s-o cearna timpul.
„Scriitorii se cearta si-n cimitir, numai ca sfada lor se numeste polemica“, spunea cândva Rebreanu, citat din memorie. Asa încât sa mi se ierte si mie opinia potrivit careia nu putini confrati din provincia românilor au fost si sunt peste înaltimea unora din Capitala, urbea mea natala, cu posibili si imposibili candidati la Nobel, stabiliti la cârciuma si, din pacate, nu doar. Desigur, nu eu sunt îndreptatit sa fac corectarile de rigoare, ci doar sa regret ca, la vremea lor, un Arghezi sau Blaga, Rebreanu sau Camil Petrescu, de-ar fi singurii, n-au avut parte de-o asemenea onoare, desi o meritau cu prisosinta, fara sa beneficieze de papainoagele câtorva contemporani împinsi de la spate.
De ce sa ma mir ca disparitia unui confrate mai putin important decât cei amintiti nu se ridica macar la nivelul micii publicitati? Au murit ei membri ai Academiei Române fara ca stirea sa-si afle loc pe sticla televizoarelor, asa cum se petrece cu nuntile unor fiice de bani-gata, ori cu înmormântarile unor romi opulenti, cu turnulete deasupra palatelor croite asiatic, în amintirea tarii de obârsie. Lasa ca si scaunele unor Balaci, Zoe Busulenga, Ciopraga, Doinas, Geo Dumitrescu, Fanus Neagu, Marin Sorescu si alti literati din Cupola Nemuritorilor au ramas neocupate, ceea ce n-ar fi deranjant, atâta timp cât, la vremea lor, nici Caragiale sau Eminescu nu si-au gasit loc. Înca o data: semn de subiectivitate suprema în discernerea valorilor.
Dar, de morti – multi dintre ei mai vii decât cei care-i contesta sau uita – nil nisi bene.
De curând, un raposat mai raposat decât alti raposati – socotit ca atare dupa averile adunate într-un oras moldovenesc dupa Marea Revolutie din Decembrie, dar si dupa atentia acordata pe sticla televizoarelor si pe hârtia câtorva ziare, bune la multe chiar si tiparita – cerea cu umor, avant de mourir, sa fie îngropat în picioare, cu mâinile lasate în afara, sa vada toata lumea c-a plecat fara sa ia nimic dupa el. De gresit nu gresea; într-adevar, nu lua cu el nimic. Dar lasa dupa dânsul multe bogatii, pe care nu ma grabesc sa le calific. În incultura lui – care nu l-a împiedicat defel în afaceri – dimpotriva, nu i-a creat nicio problema de moralitate –, ar fi trebuit sa stie ca ridicatul mâinilor mai înseamna si neputinta împotrivirii, a te preda. De data asta nu ca pe front, ci în fata Judecatii de Apoi. Spre slava averii si iertarii pacatelor sale, aflam din repetatele relatari TV si din presa ca l-ar fi condus la groapa 30 de preoti (altii ar fi numarat mai putini), slujba lor fiind urmata de-o pomana pe masura raposatului, o pomana mai pomana decât alte pomeni, începuta în cimitir si terminata la Hotelul-restaurant Decebal. „Sa fie primit“ – cum se spune, doar Cerul urmând sa-i judece faptele.
Cu scriitorii e mai dificil. Majoritatea sunt saraci. Mai toti se lauda în sinea lor ca au un costum mai aratos, o camasa alba si-o cravata de matase, cu care sa iasa în lume si, la nevoie, sa calatoreasca si Dincolo, fiindu-le jena sa se jeleasca de greutatile ce-i apasa. Ma refer îndeosebi la cei vârstnici, apropiati de bilantul final.
Ca slujitor în solda domnului Gutenberg, am ramas solidar cu cei lasati la vatra. Expresie nepotrivita, atâta timp cât, pâna la ultima suflare, niciunul nu uita de nevoia scrisului, adevarata bucurie si rostul existentei lor. Greu sa gasesti pe vreunul împacat cu sine, fara sa aiba convingerea ca mai are ceva de spus. Pe frunzisul asternut cresc stejarii falnici, beneficiind de rostul arborilor din jur, fie si arbusti.
Un respect deosebit impune generozitatea unora dintre ei fata de confrati, multi tineri, ignorati de presa centrala, ca si de publicatiile locale, mai tentate sa capteze colaborarea unor notabilitati. În zile aspre, când viata însasi e coltoasa, adesea dusa de la o zi la alta, cui îi da mâna sa se gândeasca la sustinerea unei reviste culturale? Când si cele centrale se straduie sa reziste, mai-mai sa-si dea sufletul sub pragul unor tiraje normale. A devenit o mândrie pentru multi carturari din provincie sa aiba o publicatie de literatura si arta, pe lânga ziarele latratoare din jurul unor tarabe politice, în goana dupa electorat. Desigur, nu toate sunt la fel, cum nici reporterii lor nu-s o apa si-un pamânt, dar, de când lumea, literatura si arta ramân în ochii cârmuitorilor o tichie de margaritar. Traieste cine poate. În rest, Dumnezeu cu mila.
Si, totusi, în aceste conditii de cersetorie ambulanta: „Dati-ne macar bani pentru hârtie si tipar“ – muncitorii trebuind sa fie platiti, nu si cei care scriu – apar publicatii în multe orase ale tarii, nu doar în marile ei centre culturale, periodice precum „Acolada“ (Satu Mare), „Baaadul literar“ (Bârlad), „Plumb“ (Bacau), „Bucovina literara“ (Suceava), „Caiete silvane“ (Zalau), „Litere“ (Târgoviste), „Miscarea literara“ si „Mesagerul literar“ (din Bistrita)‚ „Nord literar“ (Baia Mare), „Vatra“, „Vatra veche“ (din Târgu-Mures). Este drept ca în paginile lor se mai gaseste si talas literar – altminteri, ca si în alte organe cu staif cultural –; numai ca la fel de adevarat e ca se întâlnesc si creatii notabile ale unor confrati de seama si, poate mai important, lucrari de autentic talent scriitoricesc ale unor autori putin cunoscuti. Nu stii niciodata de unde sare iepurele, dupa cum debuturile nesemnificative ale unor mari poeti si romancieri din istoria literaturii române ne invita la prudenta si rabdarea în sustinerea sperantelor.
Meritul acestor promovari revine unor împatimiti ai scrisului, care, sacrificându-si viata pentru afirmarea unor valori culturale, au izbutit sa contribuie la prestigiul urbei, sa ridice nivelul publicatiilor locale în asa fel încât, pe nesimtite, sa le introduca în circuit mai larg. O astfel de revista, „Pro Saeculum“, s-a dezvoltat cu timpul la Focsani, mai întâi sub supravegherea lui Alexandru Desliu, apoi, din 2008, a profesorului Mircea Dinutz, respectat deopotriva pentru eminenta sa cariera pedagogica, dar si pentru creatia sa, care avea sa-i confere calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. Multa vreme l-am urmarit de la distanta, fara sa-l cunosc personal. Precum multi predecesori ilustri, facea critica de întâmpinare. Cu un cap peste alti colaboratori locali, se distingea printr-o acribie de toata lauda în formularea unor verdicte, care-l obliga în prealabil sa consulte si cartile anterioare ale confratilor sai, pentru a le marca evolutia si evidentia particularitatile. Multa vreme a facut-o cu scrisul vrâncenilor, pâna când, fara sfieli si spirit de gasca, a trecut la cartile scriitorilor consacrati, nu toate fiind de primul raft. A facut-o fara nicio partinire, departe de orice cafenea literara, precum o facea cândva tânarul Manolescu la Câmpina, trimitându-si cronicile saptamânale la Bucuresti, publicate în „Contemporanul“ de George Ivascu, fericit sa-l stie pe autor cât mai departe de Bucuresti, „orasul prabusirilor“, numit ca atare de Octav Dessila. Dinutz l-a avut ca model pe Pompiliu Constantinescu, profesor ca si el de liceu, care scria degajat despre carti si scriitori, lipsit de orice constrângere, fara sa-i pese de cota, mereu fluctuanta, fixata la bursa. Desigur, nu fac imprudenta sa-i asez pe acelasi taler, dar balanta judecatilor de valoare le ramâne comuna, cel putin în privinta perenitatii operelor. A publicat peste 500 de articole de critica literara, cronici de întâmpinare, eseuri, recenzii, foiletoane de opinie, pamflete în presa centrala si din întreaga tara
A semnat prefete si postfete, a alcatuit patru editii critice, a elaborat monografiile „Virgil Huzum“ si „Ioan Laurian Postolache“ – în colaborare cu Al. Desliu, precum si lucrarea „Textul literar. Orizonturi de lectura“. A publicat volumele: „Marin Preda – Patosul interogatiei“ (1997), „Popasuri critice“ (2001), „Florin Dascalu (2007), „Tablete de duminica“ (2008), „Ioan Dumitru Danciu“ (2009). „Scriitori vrânceni de ieri si de azi“ (2011), „D’ale democratiei“ (2012) si „Anamneze necesare“ (2012). Avea în pregatire o „carte a poetilor“, dusa pâna la jumatate, si un volum de interviuri – ce urmeaza sa apara cât de curând prin grija colaboratorilor.
Sechestrat în casa, din cauza unei capacitati respiratorii reduse, îsi facuse din citit si scris singura bucurie de a trai. Iesea greu din locuinta cocotata la etaj si putinii prieteni îi sarbatoreau prezenta. Avea sa moara atunci când ambii plamâni s-au atrofiat total. Ca unul ce greu parasesc casa, înlocuind toiagul cu masa de scris, conversam cu el zilnic pe net si pe mobil. Ciudat: tema mortii aparuse frecvent în discutiile noastre, în urma decesului recent al unui alt prieten, coleg de editura, Dan Banica, mult mai tânar decât mine, de care în tinerete ma legase nu doar grija zilei de mâine, ci si ani sublimi de dulce boema. „E timp de plecare, Mircea“ – îi spuneam, cu gândul la anii mei –, întrebându-l retoric si raspunzând tot eu: „Cine naiba a venit cu imaginea funebra a babornitei sprijinita-n coasa? Eu cred mai curând ca arata mai bine decât Gina Lolobrigida, mai ceva decât nudurile cu care ne onoreaza zilnic amicul din Iasi. Nu se poate, Mircea, sa-ti zâmbeasca, sa-ti faca un semn din ochi sau degetel, s-o poti urma! Cum s-o refuzi, când, cine stie ce minune face de te iei dupa dânsa, uitând de toate si de toti.“
Constient ca el prin moarte s-a eliberat si ca acum regretele apartin doar celor ramasi în viata, îmi îngadui sa reproduc de pe net câteva din ultimele noastre mesaje, aflate în memoria ambelor calculatoare:

From: niculae gheran <niculaegheran@yahoo.com>
To: Dinutz Mircea <mdinutz48@yahoo.com>
Sent: Sunday, February 10, 2013 6:51 PM
Subject: Re: IMAGINI SI MUZICA DE CALITATE – v. Slideshow – jos!

Mircea,
De azi, s-a mutat baiatul la mine. Când a revenit de la iubita din Hunedoara, a poposit mai mult la maica-sa. Cu alte cuvinte, îmi pot permite sa închid ochii si noaptea. O spun senin, nu (înca) si senil, ca de ce ne e frica nu scapa nimeni. (Pe tema asta, as vrea sa si scriu.) Mai-mai sa ma si imprim, sa nu las popii întreaga slujba, s-apuc sa zic macar: „La revedere, prieteni, sa ne vedem cu bine; contati pe baiatu’: o iau înainte s-aranjez lucrurile, când veniti sa n-o luati iarasi de la capat, ca-i aglomeratie mare la receptie; nu faceti imprudenta sa va dati jos din copârseu la prima halta, unde e zgomot mare; mergeti înainte si, unde auziti o muzica discreta, trageti de haturi, intrati in gradina, asezati-va la masa si comandati pe saturate; este de ajuns sa rostiti, în loc de parola, numele meu. Arhisuficient! Veti fi serviti impecabil, mai ceva decât la Arnoteni. Înca o data: la revedere!“
Pâna una, alta, noapte buna, boier dumneavoastra!
Niculae

From: Dinutz Mircea <mdinutz48@yahoo.com>
To: niculae gheran <niculaegheran@yahoo.com>
Sent: Monday, February 11, 2013 9:44 AM
Subject: Re: IMAGINI SI MUZICA DE CALITATE – v. Slideshow – jos!

Niculae, drag prieten,
Nu stiu daca sa ma amuz, ori sa ma las prada unei cernite întristari – uvrier, vrajitor de cuvinte, înviate si zvapaiate de spiritul ludic al Domniei Tale. Boier Dumneavoastra, reusesti sa (te) amuzi si sa te aperi prin puterile omului obisnuit sa stea la aceeasi masa cu ‘mneaei Nenumita, neaparat având înfatisarea unei femei apetisante si farmecul unei sticle de Cabernet de cea mai buna calitate! Mai c-as veni la aceeasi masa pentru a o ironiza si a o face sa se simta de prisos, ori – cel putin – jenata! Eu unul nu mi-as face griji ca te va cuprinde uitarea sau ca vei fi abandonat acesteia… NU AI MOTIVE; DIMPOTRIVA! Te îmbratisez,
Mircea

A doua zi, revenind la mesajul anterior, îi scriam, îngrijorat sa nu-mi uite rugamintea:
„Tu retine cuvintele si asaza-le la locul potrivit, când va veni vremea. Nu ma lasa sa tac. Deocamdata mergem mai departe, pe fondul muzical al unui duet de harpa si trompeta.
Azi merg la stomatolog sa fac un pas înainte.
Sanatate si bafta!
Niculae“

Recitesc misivele cu ochii împaienjeniti în lacrimi si cred ca ambii prieteni – unul editor, altul scriitor – mult mai tineri, au murit în locul meu. Degeaba speram ca unul dintre ei sa spuna si sa scrie ce le-am zis, mai devreme sau mai târziu, când voi fi obligat sa tac. Si, totusi, poate, se va gasi vreun altul sa spuna si sa scrie ce-as mai avea de zis, sa fluture o batista la plecarea pe un alt tarâm. Peronul e acelasi. Difera doar zilele când îl parasim.
Mai habotnic, socotind mereu zilele de post si de dulce, Dan a plecat într-o joi. Mircea, într-o zi de marti, când se spune ca-s trei ceasuri rele. S-a grabit sa nu le piarda.
La vârsta mea de-acum, bietul tata, credincios nevoie mare, ramasese singur în cercul fostilor amici, suparat pe cei care-l parasisera. În mintea lui, prietenii îl tradasera, continuând sa existe, sa bea si sa manânce, sa cânte si sa joace în Împaratia Cerului – ca doar muncise destul si nu mersese degeaba, în fiecare duminica, la biserica, iar bine, slava Domnului, facuse destul în viata.
Am ajuns sa-l invidiez!
Poate si de aici speranta ca mai avem o sansa! Altminteri ce?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper