O panorama a literaturii romane de azi

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Critic, istoric literar si publicist cu o bogata fisa bibliografica, Ioan Holban a trecut, în timp, de la studii si eseuri monografice (Ion Creanga, Hortensia Papadat-Bengescu), incluzând si o istorie a literaturii române subiective de la origini pâna la 1900, la panorame ale literaturii române contemporane. Holban nu (mai) scrie carti pe o tema anume (precum „Proza criticilor“, aparuta în 1983), pe o idee sau despre un autor; el are ambitia sa cuprinda tot tabloul literaturii noastre din ultimele aproape sapte decenii, unde, în viziunea sa, geniile sau marile talente „convietuiesc“ armonios cu caracuda, în sensul junimist al acestei vocabule. Dintre criticii din generatia lui, poate doar Alex Stefanescu mai este atât de „democratic“, cu deosebirea ca Ioan Holban nu face munca de sanitar, ci îi trateaza pe toti cu aceeasi întelegere, cu aceeasi seriozitate si, uneori, cu nemeritata atentie. Critica lui Holban ramâne una eminamente afirmativa, ca sa nu spun admirativa. Un critic se autodefineste însa nu numai prin ceea ce admira, ci si prin ceea ce neaga. În ce ma priveste, mi-ar plãcea – si astept – sa-l vad excelând si în negatie, nu numai în admiratie. Cu atât mai mult în glorioasa noastra epoca postrevolutionara când spiritul critic se afla într-o mare si cronicizata suferinta. Recent, într-un anumit context, Mihai Iovanel cita, cu fina ironie, câteva nume de „scriitori“, ba chiar membri ai US. Cu exceptia unuia singur, pe care l-am cunoscut prin niste împrejurari tinând de modesta-mi biografie, n-am citit, n-am auzit si nu stiu cine ar fi putut auzi de ei cu tot pitorescul lor onomastic: Bostan, Ciorbagiu, Usurelu, Nesfântu etc. E drept, dupa stiinta mea, acestia si altii ca ei, afirmati în epoca postdecembrista de mare – nu-i asa?! – efervescenta creatoare în toate domeniile, nu au ajuns înca sa figureze în istorii, sinteze si panorame. Dar timpul nu e pierdut, lumea nu s-a sfârsit; apocalipsa, din fericire sau, mai stii, din nefericire, s-a amânat… Deocamdata, e de observat ca în panorama lui Holban nu au intrat nici ei, nici nouazecistii si douamiistii, probabil considerati de critic cu o opera înca nu îndeajuns de concludenta, de consolidata.
În „Literatura româna de azi. Poezia. Proza“ a lui Holban, aparuta acum la Editura Tipo Moldova din Iasi (1.500 de pagini, format mare) sunt, totusi, cum probabil s-a înteles deja, autori de toata mâna, dar, dincolo de inerentele diferente de valoare, unele ametitoare, toti fac parte, asa-zicând, din acelasi film: cel al literaturii noastre de dupa finele anilor ’40. În fond, fiecare dintre ei si toti la un loc reprezinta un întreg si complex fenomen în evolutia sa, întrucât, fara a fi o istorie în acceptia clasica a termenului, lucrarea lui Ioan Holban ofera si o imagine diacronica, criteriul de baza fiind cel al debutului si, deci, implicit cel al generatiilor. În opinia lui Holban, scriitorii consacrati în epoca antebelica, dar care si-au continuat activitatea si dupa razboi, apartin prin biografia operei (cea care conteaza cu adevarat) literaturii române moderne si nu celei contemporane. Apoi, chiar în spatiul acesteia au avut loc mutatii importante, unii autori, ca Ana Blandiana, de pilda, abordând cu acelasi aplomb si succes si alte genuri decât cel/cele în care se afirmasera. Într-un eseu intitulat „B, D, P“ – initialele de la Barbu Eugen, Dumitriu Petru si Preda Marin – criticul explica si nuanteaza. Pe scurt, ideea e ca proza contemporana ar începe cu Petru Dumitriu, Marin Preda si Eugen Barbu, „unul dintre argumentele cele mai solide“ în sprijinul acestei observatii oferindu-i-l însusi primul dintre cei trei mari prozatori, care, în „convorbirile“ cu Eugen Simion marturisea: „Stiu ca noi trei eram cei mai buni pe vremea aceea… Eu sunt mândru ca am facut parte din „sfânta treime“, scuzati-mi expresia nelegiuita, Barbu, Preda si cu mine“. Începutul prozei contemporane, unul fast, ar fi marcat, din punctul de vedere al lui Ioan Holban, de volumul „Euridice. 8 proze“ (1947) si romanul „Cronica de familie (1956) ale lui Petru Dumitriu, „Întâlnirea din Pamânturi“ (1948) si „Morometii“ (1955) de Marin Preda si „Groapa“ lui Eugen Barbu. Criticul retine ca foarte interesanta aprecierea lui Petru Dumitriu conform careia momentul de început al noii etape a literaturii române este „momentul Preda“, „Întâlnirea din Pamânturi“ fiind considerata de Petru Dumitriu, „prima capodopera“ a creatorului „Morometilor“. Extinzând analiza, Holban constata ca acel început „sta sub semnul realismului“, de vreme ce însisi Marin Preda si Petru Dumitriu au marturisit ca refuza fictiunea. Dar asta, cred, naste o întrebare grea: sa excluda oare realismul fictiunea si, invers, fictiunea sa nu aiba nici o legatura cu realismul?! Oricum, teza lui Holban potrivit careia „modelul realist va fi specific întregii noastre proze contemporane…“ comporta multe nuantari. Dupa cum si concluzia ca „Dupa 1960 (adica dupa «obsedantul deceniu» cu al sau sterilizant «realism socialist» – nota mea), peisajul s-a animat, valorile s-au construit singure, în afara «criticii de directie», a curentelor, scolilor, gruparilor…“.
Daca întelegem „critica de directie“ mai mult în litera decât în spiritul ei, poate ca lucrurile au stat astfel. Altminteri, e un truism a mai spune ca sunt de neimaginat atât proza, cât si poezia de dupa 1960 în afara criticii literare, o critica de incontestabil nivel european. Proza si poezia, si nu numai ele, datoreaza enorm criticii si publicisticii literare. Ba ma tem ca unele opere nici n-ar fi fost posibile fara o mare critica, fara o mare constiinta critica, ce a fixat literaturii o directie estetica ferma.
Structurata simplu, daca se poate vorbi de o structura, fara eventuale titluri, subtitluri, capitole, subcapitole, aceasta lucrare a lui Ioan Holban a fost precedata de alte doua aparitii pe care le-am comentat, la momentul producerii lor, în „Adevarul literar si artistic“ si în „Cultura“. În 2003, el publica un volum de 600 de pagini, în acelasi format, intitulat cel putin inadecvat „Istoria literaturii române. Portrete contemporane“, de fapt o suita de 89 de profiluri. Era vorba, atunci, ne informa autorul, de o prima etapa a unei „Istorii“. În 2007, aparea la aceeasi editura, Tipo Moldova, o lucrare mai ampla în trei volume: „Poezia“; „Proza“; „Critica, eseu, memorialistica“, ce cuprindea 137 de profiluri. Acum, criticul ne propune 195 (108 poeti si 87 de prozatori, printre acestia din urma Ovidiu Genaru, un autor intrat de mult în primul rând ca poet în istoria literara contemporana). Pare ca, între timp, sita lui Holban s-a mai rarit. Si impresia este data nu numai de numarul celor cuprinsi, mai ales poeti, în opul sau atât de greu, la propriu si la figurat. E drept ca într-o panorama îsi poate gasi locul, la rigoare, tot natul scriitoricesc, inclusiv „autorii de dictionar“, cu sintagma, as numi-o tombala, sub care Nicolae Manolescu i-a grupat în „Istoria“ sa pe nu putini scriitori si, poate, nu în toate cazurile justificat. Am însa, aparent paradoxal, si impresia ca sita, dimpotriva, uneori s-a îndesit, de vreme ce de la „Poezie“ lipseste Adrian Paunescu, iar în lungul sir al prozatorilor, si acestia, repet, de toata mâna, nu si-a gasit locul, de exemplu, un Octavian Paler (romanele „Viata pe un peron“, 1981, si „Un om norocos“, 1984, care au facut obiectul unor puternice campanii ideologice de condamnare, organizate în cel mai pur stil proletcultist).
Daca la proza începutul este, cum am vazut, marcat de Petru Dumitriu, în opinia lui Holban, sau de Marin Preda, în cea a autorului „Cronicii de familie“, la poezie, începutul se numeste Nicolae Labis, urmat, în dispunerea nu întâmplatoare a criticului, de Nichita Stanescu, al carui rol Ioan Holban îl defineste nu foarte clar: „O mare forta de iradiere asupra câmpului literar românesc a avut si înca (sic!) o mai are, cel putin în teritoriul poeziei, opera si personalitatea lui Nichita Stanescu; cu el se împlinea visul retezat al tinerilor scriitori interbelici care marturiseau efortul multiplicarii, al expansiunii eului în real, în planul estetic, adica, dar si în cel social, al lumii acesteia“. În treacat, as nota ca Ioan Holban are, cum se spune, organ pentru poezie. Dar, în acelasi timp, as face o observatie mai generala, si anume ca poezia lui Nichita Stanescu, acest poet „atins de muzica sferelor“, cum îl caracteriza un alt mare poet, Emil Brumaru, este o piatra de încercare tot mai grea pentru critici. Ca si în cazul lui Eminescu, al lui Bacovia, putini sunt cei capabili de trecerea acestei probe.
Conturate strict pe baza operei, fara alte trasaturi ce ar privi, eventual, însusirile fizice, morale sau umorale, fara a fi evocate fapte, incidente sau accidente biografice mai mult sau mai putin semnificative, mai mult ori mai putin spectaculoase, profilurile autorilor din panorama lui Holban sunt ceea ce as numi figuri de hârtie. Nu avem nici suflul epic, nici portretistica si nici percutanta definitiilor critice memorabile din, de pilda, cele patru volume – „Scriitori români de azi“ ale lui Eugen Simion sau din „Istoria critica…“ a lui Nicolae Manolescu. Avem însa analize aplicate, bine scrise, contextualizari, raportari relevante si situari pertinente care fac din Ioan Holban un comentator si un ghid de încredere în spatiul literaturii române de ieri si de azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper