O fata pierduta

Un articol de AL. CISTELECAN

(Augusta Dragomir; schita provizorie)

 

Daca Ecaterina Pitis nu si-ar fi donat propria biblioteca Bibliotecii „George Baritiu“ din Brasov, „Pagini“-le „din ziarul meu“ ale Augustei Dragomir (1) s-ar mai putea gasi doar la Biblioteca Nationala a Ungariei (si si acolo într-un singur exemplar). Asta cel putin dupa câte ma pricep eu sa caut prin cataloagele de pe internet; sper ca Augusta e doar victima incompetentei mele, nu si a dezinteresului biblioteconomic si bibliotecologic general. Caci din memoria criticii si lexicografiei literare nici macar n-avea cum sa dispara, întrucât nici n-a intrat vreodata pe agenda lor. Si chiar nu vad de ce, caci Augusta nu scria, în ziarul ei, mai rau decât, sa zicem, pe vremea aceea, Dragos Vrânceanu – un fel de vedeta de-al treilea rând, dar rând onorabil. Singura care o lauda (cu putine cuvinte si ea, totusi) e tot Ecaterina Pitis, care-i remarca „scrisul feminin curat si mladios“ si se mira ca „timbrul precis, plin de vigoare tinereasca, se împleteste în mod bizar si totusi placut cu nota de tristete ce se strecoara în aproape fiecare strofa“; altfel, zice Ecaterina, versificatia e „corecta, lipsita de dibuiri suparatoare“ (2). Enciclopedia „Cugetarea“ o înregistreaza, totusi, ca nascuta în 1909, în Lupoaica, jud. Salaj, si ca absolventa a Literelor clujene. Daca dam credit biografic poemelor, s-ar parea fie ca a fost eleva a Liceului „Regina Maria“ din Cluj, fie ca a predat acolo nu doar literele, ci si pianul. Muzica pe care o cânta acolo noaptea e aidoma poeziei sale (mai precis, cam cum credea ea ca e propria poezie), amestec de duioase si patetice, cu clape dureroase de sensibilitate si sentiment: „Si strunele batrâne, ragusite,/ Vibrau duios si dulce în surdina…/ Scoteam din ele lina adiere…/…Stârneam suspine-adânci si-nabusite,/ Cu-nvolburari de patimase vânturi…/ …Si toata odaita era plina/ Cu flori de bucurii si de durere,/ Tot sufletu-mi se revarsa în cânturi…“ etc. („XVII“ (3); profesoara trebuie sa fi fost, caci de unde asa muzica la o eleva începatoare?!). Altminteri, Augusta îsi începuse frumos viata, traindu-si copilaria ca pe o reverie continua. O spune singura în confesiunea (în proza; poemele sunt încadrate între proze; cea din final e o feerie de somn, o „Poveste pentru Sangutu… Mos Ene“, Sangutu si dragostea pentru el fiind temele câtorva efuziuni de calda maternitate) ce deschide volumul: „Copilaria mea!… Idila câmpeneasca, jucata pe scena unui teatru de capitala. Nu-i lipsea nici un element pentru a fi desavârsita: conac batrânesc, gradini, acareturi, batrâni servitori devotati…“ (4). Dar si Augusta corespundea întru totul decorului, fiind atât de sensibila încât se bucura si se întrista (în functie de starea vremii) cu iarba si florile, având nu doar „un suflet sensibil, obscur si naiv“, ci de-a dreptul „un suflet vegetal“ (5), în totul identificat celui floral. A si deprins, zice ea, de la flori un fel de „cugetare obscura si senzitiva“, facuta doar din presimtiri pre-verbale (6). Empatia vegetala e atât de profunda, încât Augusta „în fiecare dimineata“ facea acelasi ritual de sensibilitate si inocenta, luând florile la rând si întrebându-le „cum au dormit“ si „sarutându-le“ (7) pe toate, ca sa nu fie suparare. Dar ce fericire dureaza? Niciuna cât ar trebui, fireste, iar a Augustei s-a ispravit repede. Peste ani, când se-ntoarce la casa batrâneasca, pateste, fatalmente, ca toti samanatoristii: e o înstrainata, o straina si nu mai regaseste nimic din mirifiantele copilariei: „unde sunteti ochi ai copilariei mele prin cari teii pareau giganti, dealurile munti, casa noastra de tara un labirint, iar gradina o-mparatie?!?“ (8). Ba mai rau, ca la Goga si Iosif, lumea i-a detracat sufletul ultra-sensibil, caci, constata ea, „valurile lumii au vestezit sufletul meu nascut între flori“ (9) (ce-i drept, parea excesiv sensibil, deci usor de ranit). Si de-ar fi fost doar atât, dar, de fapt, e grav de tot, întrucât „de când m-am îndepartat de ele (de flori si gradina, n.n.), viata mea n-a fost decât o agonie prelunga“ (10). Poate (sper) ca Augusta exagereaza spre a se încadra în cliseul tare al înstrainarii samanatoriste (desi unele poezii traduc direct ceva drama, alta decât cea scoasa din „de ce m-ati dat de lânga voi“), dar fapt e ca de când a plecat de-acasa si din copilarie „un suflet vagabond si hain s-a cuibarit“ în ea, iar în vremea asta „sufletul copilariei“, retras în colt, „plânge amar, scuturând încet crengile înflorite ale trecutului“ (11). Ziarul Augustei chiar asta face: scutura, pe cât posibil pillatian, „crengile înflorite ale trecutului“.
O asemenea ocupatie nu poate da decât poezie romantioasa (sunt câteva romante, fireste) si deceptiva, elegie continua, caci prezentul nu poate face niciodata fata trecutului. Mai cu seama când acesta e desenat de memorie ca miraj paradisiac. Normal ca prezentul n-are nici o sansa. Si normal ca Augusta, folosind mecanismul pillatian de scufundare în trecut si de trezire în prezent, va cânta tristeti si melancolii si va lasa memoria sa dea ocoluri nostalgice. Dar când reuseste sa se scufunde cu totul în trecut sau când acesta e atât de acut încât acopera toata suprafata prezentului, Augusta poeta de reverii se dovedeste (e drept, cu sintaxa de eufemisme, cu descriptii înduiosate samanatorist, dar nu fara valente de topire în gratia clipei; dar scrisul e excesiv „delicat si frumos“): „Un greier umple linistea gradinii/ Cu picaturi sonore, ce presara/ Potirul florilor cu somn si vis…/ Corola cerului sfios s-a-nchis./ O boare lina face sa tresara/ Usor, – fantome de argint – maslinii.// Si în argint si fire de vapaie/ începe luna sa-si brodeze crinii./ O pasare în somn a gângurit…/ Pe bolta stelele-au înmugurit,/ înalta negre obeliscuri pinii,/ Si umbre joaca pe paraie“ etc. („I“). De natura are, evident, un sentiment sacral si o trateaza în pietate, ca pe o biserica cosmica: „Atunci când noaptea e altar/ Si luna e potirul,/ Eu sunt preot si-al noptii vânt/ îmi este patrafirul.//…// Natura-ntreaga mi-e amvon/ Si credinciosii dealuri!/ Osama, celuia de sus,/ Cânt(a)-ale apei valuri…“ („II“). Nu-i chiar solemnitatea bisericeasca de la Pillat, dar tot de un sentiment al sacramentului e vorba. Si când parcurge extaze, Augusta tot în ritm cu natura le parcurge, ca si cum ar fi în totala dependenta (ceea ce n-o scuteste de a da în imagini cam trase de par si în naivitati prompte): „În meri sbenguiesc rândunele/ Si teiul batrân e în floare…/ Ce bine-i s-adulmeci viata/ Pamântul când e-n sarbatoare!…// Si pasari se-ngâna nebune…/ Vazduhul e greu de dulceata,/ Caci florile-asuda miresme/ Iar fluturii-s beti de viata.// Frunzisul buiac din padure/ Si iarba din lunci, din gradina,/ Palpita de seva-mbuibate/ Sub soarele beat de lumina…“ etc. Secventele au, cu siguranta, un aranjament (fie si involuntar), caci prima parte e dominata de reverii, dar pe parcurs tonul coboara în partituri tot mai elegiace.
Nici formula nu e peste tot aceeasi, lânga dominanta samanatorista ivindu-se note simboliste (dar în general poetele samanatoriste au un fel de presentiment simbolist, numai ca aplicat altei materii imaginative), ba chiar – incidental doar – si un ritm semi-blagian: „A înserat;/ Pierduta-n umbra e odaia,/ Visez culcat;/ în soba cânta-ncet vapaia.// Cum zac uitat,/ – Ca-n pesteri umede-nfundate,/ Un zeu sculptat/ Din vremuri sure-ndepartate,// E-atât de fin/ Talazul linistei tacute,/ Cu gest felin/ Când vine-ncet sa ma sarute…“. Inhibata, timida, Augusta are, totusi, un senzualism „alimentar“ de genul celui al lui Emil Brumaru (numai ca nu-l exploateaza): „Era o toamna tocmai ca si-acum;/ în vânt cu vag miros de bulion/ Si de magiun ce fierbe în caldari“ (o ia apoi spre elegia de idila expirata). Ca orice sensibilitate dependenta de calendar, si a Augustei ajunge sa fie în contratimp cu cea a naturii, relevând nu contopirea de ritmuri, ci fragilitatea, trecerea, disonanta vitala: „De ce, de ce sa simt batrâna/ în fiecare primavara,/ Când fruntea alba mi-e senina/ De cute nebrazdata înca?…/…// De ce, când înverzeste iarba,/ Când reînvie-ntreaga fire,/ Port sufletul meu sovaielnic/ în mâna ca pe-o lumânare,/ A carei flacara-n bataia/ De vânt, înclina sa se stinga?…“. Iar de-aici încolo, tine-te elegie, caci Augusta se simte tot mai exclusa: „Mi-e sufletul pustiu cetate moarta/ Si zavorâta pentru vesnicie,/ Nici un drumet nu i-a batut în poarta,/ Doar iedera pe ziduri mai e vie“ etc. Peisajul de reverie devine peisaj glacial, de chilie si închidere în sine, de mortificare lenta: „S-a asternut uitarea ca o bura/ Pe-a sufletului geamuri lucitoare./ în glastra visurilor nici o floare…/ Doar gerul zugravi un crin de gheata./ Lipsit e de-a parfumului caldura,/ Nu licareste-n el un strop de viata“ etc. Iar de-aici înainte poeta ramâne de tot singura, doar cu caierul amintirilor: „Ma-ntreb de nu-s si eu o nalucire/ – Privind încremenirea-mi statuara, –/ Caci port în ochi cetoasa lor lucire…// în suflet simt plutind o jale-amara/ Stând singur viu cu lumi de amintire,/ Iar ploaia curge ritmic, des afara…“ (e finalul unui sonet pluvialo-simbolist). Tristetile, suferintele par a se aduna stog, caci poeta e tentata, un moment, de o revolta contra destinului, dar renunta stiind ca viata e trecatoare si ca moartea, oricum, le relativizeaza si anuleaza pe toate: „Acel ce mi-a facut viata dar,/ Acela ce mi-a însemnat cararea/ – S-o urc, cum Christ urcat-a spre Calvar, –/ De-a fost vreun zeu, ori de-a fost întâmplarea// Tot una e, caci nu-mi vor ajuta./ O, razvratiri cât sunteti de desarte!…/ Al vostru urlet mari de-ar framânta,/ Culege-ar bezna doar din unde sparte.// …Si … e-n rabdarea voastra ceva sfânt…/ Taceti dar patimi, chinuri si durere,/ Voi n-aveti alinare pe pamânt/ Si-n ceasul mortii
fi-veti doar parere…“. Ca epica a sentimentului, pare o fiinta ce se întuneca – de nu planificat, oricum metodic.
Drumul spre aceasta poezie de posomorâre existentiala e destul de liniar, desi câteva note discordante nu lipsesc. în primul rând, cântecele pentru Sangut, duioase absolut; dar si câteva poezii de stare mai destinsa, mai cu umor pe fondul domestic: „În soba se rasfat(a)-un foc/ Sporovaind alene,/ Iar lampa lumineaza-n jur/ Clipind încet din gene./ Stau motaind lânga cuptor,/ Ca un motan apatic,/ Ce toarce-n coltu-i favorit/ Ursuz si singuratic“ etc.; sau ceva adiere topîrceana: „Vai pe vestedele straturi, / – Trista jerba funerara –/ Pica frunza rar, ca lacrimi/ Dintr-o inima avara.// Si-o castana plictisita/ A sarit de la etaj./ O gânganie-nlemnita/ O admira: – ce curaj!“ etc. Ar putea abate firul posacelii tot mai accentuate si cele câteva erotice (putine de tot), dar Augusta nu-i o îndragostita (si nici n-a fost, decât în vreo doua-trei aluzii), ci mai degraba o mica Medee razbunatoare (s-o fi întâmplat ceva, cu siguranta) ce viseaza o scena de cinism sentimental: „Un ceas doar vreau sa fiu fermecatoare/ Si sa desgrop sireaguri de ispite/ Din tainitele-adânci a fiintei mele,/ Ca tu, orbit de strania lor vraje,/ Sa ma-ndragesti cu patima nebuna…/ Sa-ti torturez si sufletul si carnea,/ Atât, ca dragostea-ti neputincioasa/ Sa-mi cada-n mâini, supusa ca o minge…/ S-atunci… s-o zvârl cu nepasarea calma/ Cu care-arunci în lac o pietricica,/ C-apoi sa bati în palmi copilareste/ Vazând cum apa se destrama-n cercuri“. Cinism si candoare, cum s-ar zice, dupa reteta optzecistelor ce vor veni. Nu stiu daca Augusta si-a razbunat ori ba, caci dupa „Pagini din ziarul meu“ i se pierde urma cu totul (în mod ciudat, reapare cu câteva imagini într-un clasor de citate întocmit, de-a lungul vremii, de Florentin Smarandache si aparut la Editura CuArt din Slatina, în 2010: „Helluo librorum“; dar cum va fi ajuns Augusta între miile de autori prezenti acolo e greu de priceput).

 

NOTE:
(1)    Augusta Dragomir, „Pagini din ziarul meu. Versuri si proza“, editia autorului, Cluj, 1933 (si multumiri Dinei Hrenciuc pentru ajutorul bibliografic).
(2)    Ecaterina Pitis, în „Tata Bârsei“, nr. 1, ian.-febr. 1934 (dar numarul apare în 21 dec. 1933, înainte de Craciun).
(3)    Augusta nu foloseste titluri, doar numeroteaza secventele, oarecum „tematic“. Bine face, caci de o confesiune unica e vorba, într-un fel – de un singur poem secvential.
(4)    „Pagini…“, p. 3.
(5)    Ibidem, p. 4.
(6)    Ibidem.
(7)    Ibidem, p. 6.
(8)    Ibidem, p. 8.
(9)    Ibidem.
(10)    Ibidem.
(11)    Ibidem, p. 11.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper