Nicolae Manolescu, simplitatea in raspar

Un articol de ALEX GOLDIS

Nicolae Manolescu, Teme, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 600 p.

Miza „Temelor“ lui Nicolae Manolescu e de cautat in alta parte decât in lectura pe care titlurile capitolelor o propun. Mai degraba decât articole despre lectura (istorie, critica etc.), fragmentele adunate in cele sapte volume, concentrate nu demult intr-o singura carte, sunt simptomatice pentru o poetica manolesciana. Gradul inalt de autoreferentialitate constituie firul subteran ce reuneste fragmentele. E vorba, in prima instanta, de un set de texte marginale (adica in marginea sau deasupra teoriei), scrise in pauza exercitiului critic, dar care il mentin in relief. Multe dintre fragmente debuteaza cu formula „Mi-a cazut in mâna o carte/un articol….“, semn ca cronicarul se lasa, pentru o clipa, prada hazardului si ca actul sau critic nu mai functioneaza intr-un scenariu prestabilit, ci isi creeaza ocazii speciale de reflectie. Altfel spus, „Temele“ manolesciene se complac in ipostaza de efemeride.
Rezistenta la metoda
Articolele adunate aici reprezinta modalitati de a se deroga, pentru o clipa, de la critica responsabila. De aceea, ele sunt lecturi mai degraba scrieri, daca am lua de buna o distinctie manolesciana mai veche. „Eu care am citit ca un consumator, voi citi ca un initiat“, anunta criticul. Ceea ce inseamna ca tipul de scriere-lectura echivaleaza cu o rasturnare totala a modului de a interpreta. Una dintre caracteristicile centrale ale poeticii manolesciene mi se pare, de altfel, rezistenta la metoda. Pentru critic, teoria este un rau necesar, pe care e nevoit sa-l puna câteodata in miscare doar din placerea – uneori demonstrativa – de a-l depasi. Faptul e marturisit cât se poate de clar in „Taietorul de lemne“: „Când am scris eseul despre Odobescu am cochetat cu o tehnica structuralista: pe care insa nu numai am inventat-o ad hoc, dar am subminat-o dinauntru printr-o viziune hermeneutica…“. Apelul la o teorie minimala, care sa nu atenteze la originalitatea operei comentate, e simptomatic pentru toate cartile manolesciene.
E interesant de urmarit, in „Teme“, aceasta reticenta fata de hiperproblematizarile criticii. Strategiile retorice puse in miscare dau masura specificului manolescian. Astfel, subiectul critic (neaparat prezent in discurs, in formulele verbale sau pronominale) porneste de la un nivel foarte modest al teoriei, marturisindu-si, cu disimulata naivitate, nestiinta: „Ma aflu in fata problemei poeziei la fel de inocent ca in copilarie“. Dincolo de strategia implicarii cititorului obisnuit in firescul actului critic, aceste afirmatii au rolul de marturii, la nivelul discursului, ale cititorului naiv. Manolescianismul implica moftul superior al lectorului inocent.
Fragmentul „Greseala de ortografie“ e semnificativ pentru modul in care se construieste, in discurs, subiectul manolescian. Eul ce rasfoieste un volum (mimând, astfel, superficialitatea lecturii) da (prin pur joc al hazardului) peste un interviu in care Borges reabiliteaza valoarea onto-logica a cartii (cititul nu e o abstragere din lume, ci o intâmplare vie). Pornind de la aceasta consideratie, criticul nu face decât sa-si reciteasca, prin filtrul cartilor, evenimentele importante din adolescenta. Miza nemarturisita a fragmentului e regasirea, prin/ in discurs a paradisului, „un paradis pierdut, de care au fost inconjurate, ca de o aura misterioasa, atâtea din cartile citite de mine in adolescenta si in tinerete…“. Lectura retrospectiva nu serveste, in mod paradoxal, fictionalizarii, ci desprinderii de fictiune, regasirii eului inocent. Modul in care se construieste finalul fragmentului e semnificativ: elevul de gimnaziu face o greseala de ortografie, regasindu-se, astfel, in ipostaza lui Julien Sorel: „Citind, in vacanta de Craciun, scena greselii de ortografie din «Rosu si Negru», am izbucnit in râs si, la fel ca doamna de Renal in imprejurarea amintita, m-am simtit deodata eliberat moralmente“. Prin urmare, eliberarea subiectului din discursul constrângator se realizeaza odata cu râsul cathartic, cu revelarea, prin lectura, a identitatii pierdute. Criticul matur de azi repeta, la suprafata discursului, gestul eliberator al adolescentului din trecut.
Elogiul „erorii“
Cred ca jocul acesta, de recuperare prin scriere a firescului lecturii, e miza de substrat a fragmentelor grupate in „Teme“. In plus, elogiul „erorii“, al infidelitatii fata de sistem ramâne o constanta a scrierilor lui Manolescu. Adeseori, criticul ezita sa-si precizeze referintele sau le noteaza evaziv, plasându-le mereu in nedeterminat. In plus, formule ca „nu mai stiu care/ când“ sunt, dincolo de atmosfera degajata pe care o emana, prezentificari in discurs ale subiectului pierdut. Criticul face apel la referinte interne, pe care memoria sa culturala le-a macerat, pastrând doar vag numele autorilor. Alaturi de referintele voit imprecise, caci criticul uita intotdeauna cu program, exemplificarile empirice („cineva spunea“, „matusa mea ma intreaba“, „cartea citita de fiul meu“) fac parte din jocul retoricii. Subiectul e uituc pentru ca isi aminteste esentialul. Prin astfel de formule, simplitatea/ autenticitatea sunt ridicate la rang de strategii critice. Simplitatea manolesciana e rezultatul unei simplificari. Ea face parte din aceeasi categorie cu simptomul elipsei referintelor. Criticul pune in paranteza detaliile, faptele particulare, concentrându-se, dupa cum marturiseste, asupra „schemelor, tipurilor, categoriilor“. „Nu m-am priceput sa vorbesc mai simplu“, se noteaza in postfata volumului „Despre poezie“. Amplele teoretizari si taxinomii sunt percepute ca un esec al expresiei simple si concise.
Caci alta trasatura esentiala a poeticii manolesciene e claritatea. „A vorbi clar si raspicat“, a limpezi tarâmul prin excelenta ambiguu al literaturii, e misiunea criticului („Despre indoiala“). Discursul e un ceremonial in cadrul caruia criticul adopta, in mod necesar, masca autoritatii. Indoielile nu-i strapung suprafata, ci sunt proiectate intr-un plan secund, pe fundalul textului. Retorica manolesciana construieste imaginea unui cititor calm, care se bucura de firescul cartilor. Criticul de profesie isi propune sa nu uite nicio clipa ca in relieful lecturii sta o personalitate ingenua. In câteva capitole despre basm din „Teme“, Manolescu se copilareste si depune marturie din interiorul universului fictional. Intr-un fragment, el se lasa chiar in voia placerii de a argumenta ca Printul si Cenusareasa sunt personaje negative si ar trebui pedepsiti. Pozitia din care vorbeste Nicolae Manolescu in „Teme“ o contrazice pas cu pas pe cea a criticului care a oficiat saptamânal timp de patru decenii: esteticul e pus in umbra de etic, urgenta verdictului cedeaza teren in favoarea lentorii interpretarii, nevoia incadrarii intr-o tipologie e minata de placerea rasturnarii paradigmelor pornind de la o fraza. De aceea, cele mai personale carti ale lui Manolescu, acolo unde utopia de autor se afla la ea acasa, ramân „Temele“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper