Nichita Danilov si tragicomedia vietii literare

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cu ani în urma, într-un comentariu la volumul sau de eseuri si portrete literare „Capete de rând“, spuneam ca Nichita Danilov are fibra sau, cu vorba lui Gabriel García Márquez, glanda de scriitor total. Când faceam aceasta afirmatie, nu aveam, desigur, în vedere doar multitudinea genurilor abordate de el, ci mai degraba polivalenta ca atare a talentului care se poate vadi fie chiar si în unul si acelasi text. Mai observam ca totale sunt si daruirea si optiunea sa pentru literatura. Marturisind ca traieste „la un mod sublim, paroxistic, realitatea si irealitatea literaturii“, Danilov se autodefineste deloc emfatic asa cum s-ar parea. Defineste-te singur si vei fi crezut, postula Calinescu. si el o face cu barbateasca sinceritate. Tocmai fiindca literatura înseamna pentru Nichita totul, existential, moral etc., adevarul ca ea „nu poate schimba lumea“, cum cu luciditate e nevoit sa constate, ar putea fi resimtit ca o frustrare. Nu e nici pe departe singurul care ar suporta-o. De pilda, unul dintre cei mai mari si mai eruditi scriitori ai secolului trecut, Alejo Carpentier (mort în 1980), constata si el, împacat cu sine si cu propria-i menire, ca lumea nu o pot schimba nici marile romane, nici marile poeme sau piese de teatru. Singurele carti care schimba lumea, zicea el, sunt „Biblia“ si „Capitalul“. Au trecut câteva decenii de când Carpentier iesea poate dintr-o dulce iluzie. Tot pe atunci sau poate chiar mai devreme, un scriitor român, Radu Stanca, observa îngrijorat si revoltat: „Literatura a trecut cu desavârsire pe planul al doilea. Dar asta nu pentru ca pe planul întâi s-ar afla altceva. Tocmai aici e mizeria: pe planul întâi nu e nimic“. Ce ar mai spune astazi un Radu Stanca sau un Carpentier?! Recent, într-un interviu televizat, un alt cunoscut scriitor, Pascal Bruckner, pronostica: s-ar putea ca peste zece ani sa nu mai existe carti. Se referea la o posibila disparitie a cartii ca obiect, în conditiile proliferarii altor suporturi. Ceea ce, ne place sa speram, nu va însemna si disparitia literaturii. Dar mai stii?! Oricum, viitorul literaturii îi preocupa nu numai pe scriitori, însa mai ales pe ei. Pentru Nichita Danilov, asemeni personajelor din operele marilor rusi, cele cehoviene în orice caz, viitorul, înainte de a fi, cum e si firesc, o problema a celor ce ne vor urma si, asa-zicând, vor vietui în el, e una a celor de azi. Referirea la rusi si, în fond, la sufletul lor imens, nu o fac întâmplator. Mi-o motiveaza Danilov însusi: „Sunt experiente si imagini pe care le mostenim din mosi stramosi, pe cale genetica“. Iar el le mosteneste cu prisosinta. Încât mi se pare firesc faptul ca Nichita se întreaba: ce se va întâmpla cu literatura, cu limbile si culturile nationale si, în legatura directa cu asemenea interogatii, ce se va întâmpla cu sufletul omului ca urmare a globalizarii uniformizante, alienante?! Ce va fi nu mai departe decât peste 50 sau o suta de ani?! În 1987, Emil Cioran îi scria prietenului sau, europeanul pur-sânge Wolfgang Kraus: „Îmi îngaduiti sa fac o profetie? Peste cincizeci de ani, Notre-Dame va fi o moschee“. Sunt întrebari si previziuni care nelinistesc profund.
Volumul „Portrete fara rama“ (un titlu ce sugereaza imaginea unei lumi în continua miscare), aparut la Editura Tracus Arte, e într-o deplina unitate de viziune, de stil, de spirit, de lirism si reflexivitate, ca si de obsesii, cu precedentele carti de eseuri, portrete si pamflete literare ale lui Nichita Danilov: „Urechea de cârpa“ (titlu inspirat parca din universul macondian al lui Márquez, unul dintre scriitorii sai preferati, se pare, la care trimite de câteva ori) si „Capete de rând“.
Este o carte ce reconfirma vocatia multipla si talentul polivalent al autorului; un roman al literaturii si vietii noastre literare din ultimele decenii, cu multe povesti reale, dar din care nici fictiunea bine temperata ce potenteaza deopotriva epic si liric discursul nu lipseste. Prozatorul, eseistul, portretistul cu o remarcabila putere de observatie si fina intuitie psihologica se însotesc fecund cu jurnalistul cultural si criticul literar pe care l-ar putea invidia multi dintre profesionistii genului, îndeosebi privind analiza textului poetic. Sensibilitatea si sagacitatea lui Danilov sunt ilustrate în comentariile despre poezia lui Aurel Pantea, Gabriel Stanescu, Caius Dobrescu, Emil Stratan si altii, dar si despre cea a unor poeti de pe un raft situat mai sus ca: Emil Brumaru, Cezar Ivanescu, Ioanid Romanescu sau Mihai Ursachi. Nichita, prenume norocos în literatura româna postbelica, ni se confeseaza: „Prin geamul aburit de litere, am aruncat o privire în camera obscura ce adaposteste viata noastra literara. Am putut vedea înlauntrul ei atât cât mi-a permis constientul si, desigur, subconstientul. Am vazut o parte din «infernul discutabil», dar si din paradisul indubitabil al creatorului aplecat asupra cuvântului ce urma sa fie rostit public. M-am straduit, desigur, sa deslusesc si personajele ce anima scena noastra culturala. Am cautat sa întrevad în spatele autorului nu fantose, ci omul. Câteodata l-am descoperit, câteodata acesta mi-a alunecat printre degete. Decojind autorii de hainele lor festive, am încercat sa descopar câte ceva din psihologia lor si din taina actului creatiei. Am vazut si tragedia, dar si «comedia literaturii»“.
Înainte de a comenta mai pe larg aceasta captivanta carte, pe parcursul careia am avut nu o data sentimentul ca viata literara si figurile, unele fabuloase, care o populeaza si o anima „bat“ literatura, as fi vrut sa-i schitez un profil în tuse cât mai relevante, mai expresive lui Nichita Danilov, unul care sa se ridice cât de cât la nivelul admirabilelor sale „portrete fara rama“. Nu ma hazardez, dintr-o lesne de înteles prudenta. Dar, tulburat si, as zice, oarecum contaminat de spiritul spovedaniei cu care el îsi încheie cartea nu-mi pot reprima o scurta evocare. L-am cunoscut pe Nichita demult, când lucram la Radio Iasi ca redactor realizator de emisiuni literare. Nu mi-a facut o impresie deosebita nici ca om, nici ca poet, desi parea sa aiba ceva din personajele marilor scriitori rusi, idolii mei, iar în fizionomie, în privire o fermitate si o candoare ce m-au dus cu gândul la Nicolae Labis. Daca memoria nu ma înseala, l-am programat totusi atunci cu niste versuri dintre cele cu care a venit la redactie si pe care le-am înregistrat cu vocea sa. Prin modul de a se prezenta si de a aborda interlocutorul, frust, abrupt, parea sa te tina mai mult la distanta decât sa te apropie, sa te „câstige“. Ca poet, aveam sa-l cunosc mai bine gratie prietenului meu, criticul Daniel Dimitriu, care îi aprecia scrisul si cu care Nichita a fost coleg în redactia revistei „Convorbiri literare“, din pacate doar pe post de corector, si înca numai cu o jumatate de norma, alaturi de Emil Brumaru, ocupantul celeilalte jumatati! Timpul a trecut peste noi si prin noi, el s-a afirmat si ca prozator, ca romancier, ca redutabil jurnalist si a detinut mai multe functii si demnitati în spatiul cultural si în diplomatie pe care le-a onorat printr-un comportament intelectual si moral ireprosabil.
As risca sa alunec în patetism, daca as povesti cum au evoluat, de-a lungul câtorva zeci de ani, sentimentele mele fata de scriitorul si omul Nichita Danilov. Voi marturisi doar ceea ce simt dupa lectura „confesiunii autorului despre modul sau de a fi, sau granita fluida“, asezata în chip de postfata a volumului „Portrete fara rama“. Nascut si petrecându-si copilaria „parca pe o alta planeta, desprinsa din «Rubliov»-ul lui Tarkovski“, într-un sat bucovinean de pe „fluida granita“ de la Rasarit, aceasta, granita, i-a marcat personalitatea si destinul în mod fundamental: „Granita m-a urmarit pretutindeni. A fost o prezenta constanta în viata mea. M-a urmarit si în anii de scoala, si în perioada facultatii, m-a urmarit si în viata literara si în viata sociala. Între mine si ceilalti s-a aflat întotdeauna o fâsie arata peste care nu puteam trece“.
Da, iata, abia acum îmi explic oarecum incapacitatea mea de a nu-l fi înteles si de a nu-l fi îndragit pe Nichita Danilov înca de la acel îndepartat început… radiofonic. Se vede ca nici eu nu puteam trece peste o fâsie, una pe cât de invizibila, pe atât de nedreapta. (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper