Muzeul, homosexualii si societatea civilizata (III)

S-a vorbit, in aceste saptamâni, despre ethos-ul fiintei românesti, despre credinta stramoseasca si despre „Biblie“. Tipul acesta de dialog imi aduce pregnant aminte de lectiile de invatamânt politic, la care eram invatati ca a fi un bun român inseamna a fi un bun comunist, adica o persoana devotata partidului si lui Ceausescu, personal. Acum aflam ca a fi un bun român inseamna a fi ortodox si heterosexual. Liberul arbitru? Prevederile constitutionale? Astea-s fleacuri! Unul dintre retorii noului ortodoxism românesc sustinea, nici mai mult nici mai putin, ca proiectarea, in muzeu, a unui film artistic in care apare o familie de lesbiene este un delict penal, deoarece, in România, familia este heterosexuala. Respectiva persoana nu ar fi putut intelege, in ruptul capului, ca un film artistic este o opera de arta, nu una de propaganda, iar un muzeu este o institutie publica de cultura, nu una privata de propaganda.
Trecând peste toate acestea, cred ca este cazul sa ne apropiem de miezul disputei privind proiectia filmului de la Muzeul Taranului, pentru ca, in fond, motivul pentru care ambele comunitati, si cea a extremistilor „ortodoxisti“ si cea a homosexualilor, au ales drept loc de confruntare a ideilor lor tocmai acest muzeu, este unul singur: si unii, si ceilalti considera ca muzeul le apartine! Motivul sta in exceptionalitatea acestui muzeu. Pentru Asociatia ACCEPT, alegerea Muzeului Taranului a fost una de ordin pragmatic: muzeul este o institutie deschisa spre tot felul de experimente culturale, extrem de indraznete, dincolo de prafuitul si batrâniciosul profil cultural al muzeelor de etnografie, este situat central, are un bun renume, mai ales printre tineri, si este considerat un loc cool. Mare parte din studentii bucuresteni (am verificat acest lucru in discutii cu multi dintre ei) adora acest loc, nu pentru salile cu icoane si stergare din expozitia permanenta (care, pentru ei, sunt ok, si atât), ci, mai ales, pentru ce se intâmpla la Studioul „Horia Bernea“, in cadrul programului Noul Cinematograf al Regizorului Român, la Clubul Taranului si in salile pentru expozitii temporare. Acestea au fost motivele pentru care membrii Asociatiei ACCEPT au ales Muzeul Taranului pentru proiectiile cinematografice obtinute, gratuit, de la Ambasada SUA. In momentul alegerii acestui loc, membrii asociatiei in cauza nu au avut nici cea mai mica dorinta de a jigni pe cineva, de a „intina“ valorile traditionale românesti, de a desconsidera crestinismul si ortodoxia. Pur si simplu, nici nu s-au gândit ca ar putea aparea asemenea probleme intr-un loc pe care il considerau ca fiind foarte „al lor“. Cei care au manifestat, violent, impotriva proiectiei cinematografice de la Muzeu sunt oameni care, dimpotriva, sunt fascinati de frumusetea tulburatoare a salilor proiectate de Horia Bernea si colegii lui, de puterea omniprezenta a Crucii (da, aici scriu si eu cu majuscula) si de discursul muzeografic exceptional al expozitiei permanente. Toti acesti oameni s-au simtit atacati in ceea ce ei considerau a fi nu doar un simplu exercitiu de muzeografie, ci chiar valoarea ontologica suprema pentru fiinta nationala: un muzeu al Traditiei românesti si al demnitatii nationale.
Desigur, acest partizanat patimas pentru ceea ce inseamna Muzeul Taranului, in constiinta publicului, nu are decât sa ne bucure. Fiecare dintre cele doua tabere considera, in fond, ca acest muzeu le apartine si ca, in consecinta, se pot manifesta in el ca in propria lor casa. Aparent, ar trebui sa ne mire aceasta unanimitate de vederi la persoane aflate la poluri opuse, in ceea ce priveste gusturile si preferintele. Intâmplarea face sa cunosc, destul de bine, oameni din ambele tabere si sa le impartasesc ingrijorarile si frustrarile. Pe de o parte, sunt unii care cred ca România nu se va mai moderniza niciodata, ca va ramâne o tara troglodita, incapabila de sincronizare cu ceea ce inseamna secolul XXI. De cealalta parte, sunt cei care cred ca românii vor disparea, odata cu integrarea euro-atlantica, si ca laicismul constituie un pacat mortal pentru societatea româneasca, sortita pieirii. Din punctul lor de vedere, nici o lege civila nu se poate substitui celor ale Bisericii, iar singura biserica valabila este cea ortodoxa. Nu doresc sa intru aici in polemica cu nici una dintre parti, pentru ca ambele pozitii mi se par mult exagerate. Ceea ce cred ca este important de retinut din toata aceasta tevatura e, mai degraba, cauza pentru care ambele tabere intrate in acest conflict considera ca Muzeul Taranului este muzeul „lor“, este un loc ce ii reprezinta si in care se simt bine. De ce se intâmpla asa? Numitorul comun al acestui sentiment de apartenenta a unei comunitati la un muzeu – sa recunoastem, nu unul foarte des intâlnit in România – porneste de la nonconformismul fundamental al acestui muzeu, in raport cu toate celelalte.
Mai intâi, expozitia creata in deceniul 10 al secolului trecut, de echipa condusa de Horia Bernea, expozitie continuata si desavârsita in primii patru ani de la disparitia mentorului, este una realizata in raspar cu tot ce insemna atunci expozitie etnografica. S-a spus, pe buna dreptate, ca este o expozitie de arta contemporana creata cu obiecte de patrimoniu. Originalitatea ei a dat o nota de absolut nonconformism intregii institutii. In ultimii opt ani, lucrurile s-au schimbat si in ceea ce priveste celelalte segmente de activitate ale muzeului. Atelierele de creativitate, filmele de Cannes, festivalurile de film documentar si cele dedicate cinematografiilor europene, asiatice sau latino – americane, desele concerte de jazz, rock, fusion, dar si cele ale unor mai mult sau mai putin celebre tarafuri din preajma Bucurestilor, conferintele de la Sosea, dezbaterile din Clubul Filantropia, conferintele „Mircea Vulcanescu“, lansarile de carte, târgurile de tot felul si vernisajele unor expozitii cu teme extrem de diverse, de la cele cu obiecte din patrimoniul muzeului pâna la cele de arta contemporana, de la expozitiile sustinute patimas de organizatii ecologiste sau care militeaza pentru respectarea drepturilor omului pâna la proiecte care sprijina comunitatile rurale si familiile dezavantajate, spectacolele de teatru, dans contemporan si poezie, dar si cele de dansuri si colinde traditionale, implicarea muzeului in tot felul de proiecte sociale care se desfasoara in afara portilor sale – tot acest imens amalgam de activitati a facut ca aproape fiecare sa gaseasca ceva interesant in Muzeu. Magazinul bine asortat cu obiecte alese de o comisie pretentioasa, Libraria Carturesti de la etaj, dar, mai ales, Clubul Taranului au ajuns puncte de interes pentru foarte multi dintre bucuresteni, români si straini (diplomatii acreditati la Bucuresti fac parte din publicul obisnuit al Muzeului), care vin in acest muzeu, pur si simplu, pentru ca se simt bine. Atmosfera creata initial de aceasta adevarata bijuterie care este expozitia permanenta a Muzeului, precum si tot programul cultural derulat de institutie mai ales in ultimul deceniu au facut ca ceea ce ar fi putut sa fie un muzeu banal si inert sa ajunga un loc in care vei gasi, intotdeauna, ceva interesant de vazut si de aflat. Din aceste motive, oricât ar parea de bizar, si cei care sunt interesati de personalitatea lui Arsenie Boca, dar si cei care vor sa vada un film de von Trier considera ca Muzeul Taranului este muzeul „lor“ si li se pare firesc sa vina in salile acestuia, doar pentru ca este, intr-un fel sau altul, un muzeu provocator, un muzeu care, orice sala ai vizita din el, nu te lasa indiferent.
Am invatat, de multa vreme, ca in orice rau exista si un bine si ca in orice bine exista si un rau (scuze pentru acest sofism ieftin, dar uneori, trebuie reamintit!); sunt asadar convins ca, dupa ce spiritele se vor mai calma, ceea ce va ramâne va fi sentimentul ca Muzeul Taranului este un muzeu iubit de oameni, de bucuresteni, de o foarte mare parte a celor care i-au trecut pragul. Iar un muzeu care poate declansa asemenea patimi nu poate fi decât un locas de cultura exceptional!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper