Monografia unui scriitor contemporan

Un articol de ION SIMUT

Claudiu Turcus, Estetica lui Norman Manea, Editura Cartea româneasca, 2012

 

Câta istorie literara intra in monografia unui scriitor contemporan, cum este aceea a lui Claudiu Turcus despre Norman Manea? O astfel de monografie (explorare in actualitatea imediata) implica mai ales evaluarea si interpretarea, facând in acest mod sa prevaleze perspectiva criticii literare? Dar cea mai elementara situare in contemporaneitate a unui scriitor, obligatorie intr-o monografie, implica si perspectiva istoriei literare. Fara un efort de distantare, fara un fundal, portretul nu se contureaza, nu capata pregnanta si relevanta. Cum colaboreaza istoria literara cu critica literara intr-o astfel de monografie? Pot fi disociate operatiunile si metodele celor doua forme de interpretare a unei opere? Evident ca da, pot fi disjunse cele doua atitudini, daca nu ne resemnam in opinia ca istoria literara si critica literara sunt unul si acelasi lucru sau doua etape ale aceluiasi fapt.
S-au scris in ultimii ani numeroase monografii dedicate unor scriitori români contemporani si aproape toate par sa aiba câteva reflexe comune: evitarea prezentarii traditionale a biografiei si incercarea de a releva evolutia unei opere, in functie atât de datele ei interne, cât si in functie de presiunile contextului. Privind aceste tendinte la modul general, la fel procedeaza si Claudiu Turcus in monografia sa despre Norman Manea. Nu-si pune, in mod explicit, aceste probleme, dar le rezolva in felul sau, fara prea multa teorie. Nu-si propune sa scrie o monografie ideologica, asa cum realizeaza Mihai Iovanel despre Mihail Sebastian, dar in partea ultima, atunci când e vorba de impactul postdecembrist al opiniilor critice ale lui Norman Manea despre România postcomunista si despre tineretea lui Mircea Eliade, ajunge pe teritoriul unei monografii ideologice, inevitabile, din câte se vede. E o tendinta interesanta, ce o putem consemna ca simptomatica in noile monografii: integrarea scriitorului analizat intr-o dezbatere ideologica semnificativa pentru epoca si pentru personalitatile implicate. Tabloul de istorie literara se anima dintr-odata, contextul iese din imobilisme, figurantii (contemporanii scriitorului) intra in jocul de prim-plan, ideile sunt prinse in conflict. Apar in scena nu doar criticii importanti care au scris despre Norman Manea, dar si activistii influenti ai anilor ´80 Adrian Paunescu si Corneliu Vadim Tudor, prin care cazul Manea ajunge, printr-o scrisoare particulara, pâna la Ceausescu. Monografia lui Claudiu Turcus se ideologizeaza firesc, pe masura ce si biografia si proza lui Norman Manea se ideologizeaza sau intra in constrângeri ideologizante.
Destinul lui Norman Manea seamana in buna masura, pe anumite portiuni, cu cel al lui Mihail Sebastian, in privinta conditiei etnice si a obligatiei de a si-o asuma treptat, pe masura cresterii notorietatii. Ca si acesta, Norman Manea ar fi vrut, cu naivitate si buna-credinta, sa fie receptat ca scriitor român, nu ca evreu (aspect biografic situat pe alt palier), din moment ce era un scriitor pe deplin integrat in literatura româna. Paralelismele nu sunt putine. Evreitatea este asumata intr-un mod tot mai tezist, chiar polemic, dupa ce initial fusese obscurizata, daca nu chiar ignorata, cu o discretie dezinteresata. Primul revelator al evreitatii proprii, un fenomen complex si delicat, este, in fiecare caz, intâlnirea consternata a biografiei cu extremismul (in prima copilarie, pentru Norman Manea, in tinerete pentru Mihail Sebastian). Aceasta intâlnire biografica va fi decantata in proza. Intr-o alta etapa, revelatorul mai special al propriei conditii etnice este raportarea la Mircea Eliade – si intr-un caz si in celalalt. Din aceasta raportare, vor aparea explicitarile publicistice si complicatiile receptarii. Referintele sunt prea bine cunoscute. In 1996, publicarea jurnalului lui Mihail Sebastian, unde e vorba si de comportamentul lui Eliade in timpul ascensiunii legionare din deceniul patru, atentia se focalizeaza asupra autorului. Mai devreme, eseul „Felix culpa“, din 1991, aparut intâi in engleza intr-o revista americana, apoi in româna, in revista „22“, reamintind tineretea legionara a lui Mircea Eliade si solicitând o judecata morala asupra trecutului ocultat, il pune dintr-odata pe Norman Manea intr-o lumina cruda, culpabilizatoare, neasteptata, prin reactiile de surdinizare a culpei, comprehensiune ceruta de Monica Lovinescu si apoi de altii. Mecanismul de translare a vinovatiei e acelasi. Mihail Sebastian si Norman Manea par a fi ei vinovati de dezvaluirile pe care le fac. Ceea ce s-a intâmplat in jurul dezvaluirii trecutului legionar al lui Eliade (deloc o noutate pentru cunoscatorii epocii interbelice) e rezumabil la efectul de surpriza a schimbarii subiectului in perioada imediat postdecembrista: in loc sa facem procesul comunismului, deschideam derutant procesul legionarismului! Doua procese pentru care nu eram pregatiti, doua rechizitorii, la fel de legitime, dar care intrau intr-un fel de competitie (ce a fost mai grav, legionarismul sau comunismul?) si se bruiau reciproc, intr-un timp precipitat si haotic in reconsiderarea trecutului. Claudiu Turcus reconstituie documentar fenomenul, analizeaza implicatiile si complicatiile, fara a dezvolta mai in profunzime acest paralelism Mihail Sebastian-Norman Manea, greu de controlat exegetic. Corectitudinea politica il indeamna sa se identifice pe deplin cu pozitia lui Norman Manea, disociindu-se constiincios de tot ce spun ceilalti opinenti, printr-o identificare ideologica securizanta cu scriitorul analizat. Pus la adapost in spatele lui Norman Manea, Claudiu Turcus nu risca nimic personal in aceasta polemica sensibila. Ar fi fost si greu sa-si asume un punct de vedere propriu, de pilda, unul conciliant, in care sa arate ca, atât Norman Manea, cât si Monica Lovinescu sau Nicolae Manolescu, dincolo de exagerarea unor nuante si dincolo de mici neintelegeri, se situeaza, in fond, de aceeasi parte in respingerea oricarui extremism si in pietatea memoriei fata de suferinta evreilor. Un spirit mai conciliant ar fi adus monografiei o perspectiva ideologica mai inteleapta. Altfel, linia de demarcatie dintre atitudinea lui Nicolae Manolescu si aceea a lui Corneliu Vadim Tudor risca sa nu aiba vizibilitate si relevanta. Se putea? Nu se putea?
De altfel, pe tot parcursul monografiei, Claudiu Turcus este un ferm aparator al scriitorului sau, cum cred ca se si cuvine, pâna la un punct, atât cât sa nu fie afectate independenta si luciditatea spiritului critic. El ii penalizeaza sever pe toti criticii care au cele mai mici obiectii fata de proza lui Norman Manea. Din acest motiv, nici nu se contureaza un relief valoric al operei analizate, pentru ca totul (nuvela, roman, articol, interviu) devine la fel de important pentru monografist. Insa ar fi nedrept sa nu recunoastem ca monografia lui Claudiu Turcus isi realizeaza cele doua mari obiective pe care si le propune: 1. interpretarea unitara a prozei lui Norman Manea, strabatuta de aceleasi filoane ale imaginarului in etapa româneasca de pâna in 1986 si in etapa exilului; 2. contextualizarea dezbaterii etice din interviul din 1981 din „Familia“ si din articolele controversate (eseul „Felix culpa“ din 1991-1992, privitor la trecutul uitat al lui Eliade, si „Incompatibilitatile“, din 1998, privitor la jurnalul lui Sebastian si la privilegierea Holocaustului fata de Gulag).
O discutie aparte comporta acceptiile subversiunii, in functie de care criticul urmeaza sa analizeze proza lui Norman Manea. Claudiu Turcus distinge trei forme, intr-o gradualitate inversa a intensitatii sau a transparentei politice: „o subversiune combatanta“, activa, ce ar fi specifica prozei obsedantului deceniu, deconspirând in deceniul opt adevaruri permise despre anii ’50 (C. Toiu, D. R. Popescu, M. Preda,
N. Breban, Aug. Buzura); „o subversiune pasiva“, neimplicata politic in nici un fel, preocupata livresc, parodic sau experimental de forme si expresivitate (onirismul, Scoala de la Târgoviste, textualismul; si „subversiunea retractila“ a unei literaturi axate pe tema inadaptarii, a esecului, a invinsului, a derizoriului din proza lui Matei Calinescu, a Gabrielei Adamesteanu, a lui Mihai Sin sau a lui Mircea Nedelciu din „Zmeura de câmpie“; introvertitii din aceste romane ascund „negatii interiorizate“; aici
s-ar incadra si proza lui Norman Manea. Retractilii sunt insa uneori excesiv codificati si obscuri in mesaj, de aceea risca sa nu fie perceputi ca subversivi decât cu ajutorul criticii sau al interdictiilor camuflate (cum s-a intâmplat cu Matei Calinescu si Mihai Sin) si adesea prea târziu. N-as crede ca exista subversiunea pasiva; ea este sinonima cu evazionismul, apolitic prin excelenta. Subversiunea trebuie sa vizeze subminarea puterii politice, intr-un mod codificat, alegoric, parabolic, subtil aluziv, altfel ea nu exista; mai mult, ea trebuie sa beneficieze de complicitatea cititorului, sa fie citita ca atare, in prezenta puterii politice opresive. Or, proza lui Norman Manea, cu exceptia „Anilor de ucenicie ai lui August Prostul“ (1979), nu a fost citita asa inainte de 1989. Subversiunea identificata de Claudiu Turcus in romanele „Captivi“ (1970), „Atrium“ (1974) si „Cartea fiului“ (1976), ca subversiune a obscuritatii, a esecului sau a burlescului, este o proiectie retrospectiva, o simpla speculatie. Supralicitarea subversivitatii prozei lui Norman Manea mi se pare principalul viciu de interpretare din monografie. Norman Manea este un evazionist care s-ar fi dorit un subversiv. Proza sa de pâna la „Plicul negru“ (unde semnalam un conflict cu puterea) apartine corinticului inofensiv politic. Estetica prozei analitice e un teritoriu complet diferit de etica opiniilor publicistice. Publicistul l-a valorizat considerabil pe prozator, evreul pe scriitor, ca si in cazul lui Mihail Sebastian. Etica a luminat estetica – fapt semnificativ pentru ceea ce se intâmpla in revizuirile postdecembriste.
Asa cum Norman Manea si-a rescris romanul „Plicul negru“ in 1996, dupa un deceniu de la prima aparitie, atribuindu-i o incisivitate disidenta pe care nu o avea, la fel scriitorul si-a rescris romanele anterioare dupa ce a publicat Claudiu Turcus monografia. Perspectiva criticului va trebui sa se intregeasca, incluzând aceasta problematica a rescrierii intr-un capitol special despre reconsiderarea propriei literaturi de catre autor.
Critica practicata de Claudiu Turcus (cronicar literar prezent episodic prin revistele transilvane sau in „Observator cultural“) si monografia sa de debut se bucura de o buna situare in cadrul generatiei sale. Dosarul Norman Manea, ramificat si controversat (aparitii editoriale in româna si in traduceri, receptarea critica, interviuri, premii literare obtinute, articole de atitudine, conferinte si onoruri in universitati), in crestere continua, are nevoie, pentru a fi cercetat si comentat, de buni specialisti, atenti la un spectru larg de probleme estetice, politice, morale, asa cum este Claudiu Turcus in aceasta prima monografie consacrata la noi scriitorului. Detasarea si cultivarea spiritului critic ii vor aduce cu timpul o moderatie si o perspectiva mai relativista in valorizare. Rezistenta unor critici importanti ai momentului (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex. Stefanescu, conservatori ai canonului estetic) in privinta considerarii superlative a prozei lui Norman Manea ne poate pune pe gânduri daca nu cumva asistam la o supralicitare a subiectului din partea unor reprezentanti ai generatiilor mai tinere de critici, supralicitare ce poate fi daunatoare pe termen lung unui scriitor din categoria unor marginali extrem de interesanti ca marginali (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olareanu, Sorin Titel, Paul Georgescu, Dana Dumitriu, Mircea Ciobanu, Alexandru George), posibil a fi imaginati ca plauzibili si durabili intr-un canon alternativ al literaturii intelectualiste, corintice, uneori ludice sau parodice, ce nu a mizat pe marile naratiuni sociale, nici pe confruntarea cu regimul politic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper