Monica Lovinescu, luptatoarea zilelor fara dimineti

Un articol de FLORI BALANESCU

Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securitatii, 1949-1989, Editura Humanitas, Bucuresti

Prima impresie la vederea cartii este de subtirime. Statura Monicai Lovinescu, nediscutabila, nu poate iesi atât de subtiata, fie si din arhivele Securitatii. Daca dosarul informativ deschis pe numele Monicai Lovinescu are un volum redus de file, cu certitudine, ceva nu este în regula. Nu ne putem face însa o parere asupra dimensiunii deoarece autoarea cartii nu ne furnizeaza atare date. Stiind destule despre tema urmaririi informative, ma tem ca titlul „Monica Lovinescu în documentele Securitatii, 1949-1989“ este precar pentru continutul ce ni se înfatiseaza spre lectura. Autoarea însasi se explica la p. 11: „Volumul de fata nu urmareste o abordare exhaustiva a subiectului, ci marcarea unor aspecte relevante; nu tintim sa devoalam, cu prioritate, identitatea informatorilor si nici sa-i judecam pe cei care au ales varianta compromisului. Sunt însa cazuri în care detaliile prezente în documente conduc, destul de transparent, catre anumite persoane, sau situatii când identitatea surselor este dezvaluita în rapoartele interne ale Securitatii.“
„Aspectele relevante“ sunt deja stiute de noi toti: Monica Lovinescu a plecat în 1947 cu o bursa la Paris si nu s-a mai întors. Motiv pentru care vor fi urmarite informativ, atât ea, cât si mama ei, ramasa la Bucuresti – Ecaterina Balacioiu. Planurile de influentare ale Securitatii dau gres, Monica Lovinescu refuzând colaborarea cu regimul comunist. Mama ei refuza, de asemenea, este arestata, condamnata si moare în 1960, la Vacaresti. Moartea mamei – o trauma ce a urmarit-o pâna la propria expiere –, o determina pe Monica Lovinescu sa înfrunte public Securitatea si regimul totalitar de la Bucuresti, prin implicarea în emisiunile postului de radio „Europa Libera“ si în multe actiuni publicistice ori de strada pentru sustinerea unor români (dar nu numai) chinuiti de regimul comunist, ale caror drame ajungeau sa fie cunoscute prin intermediul „Europei Libere“, prin intermediari directi, români sau diplomati straini ajunsi la Paris. Am scris aceste câteva rânduri din memorie, as putea sa mai scriu câteva pagini. Deci, noutatea volumului în ce consta? În primul rând, autoarea cartii nu vorbeste deloc despre manifestatiile de protest din Paris, la care sotii Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au participat alaturi de alti români din exilul parizian (câteva nume: Mihnea Berindei, Ioana si Maria Bratianu, Sanda Stolojan, Paul Goma si altii), ce au avut loc în deceniul 7 si mai ales dupa 1977, când s-a înfiintat „Liga pentru apararea drepturilor omului în România“, al carei lider a fost Mihnea Berindei. La aceste manifestatii participau destui români, este imposibil ca agentii Securitatii sa nu fi lasat urme, de cele mai multe ori fiind vizata Ambasada româna de la Paris. Singura mentiune, ce o pune în centru pe Monica Lovinescu, fara a tine cont de faptul ca pentru o manifestatie publica este nevoie de cel putin doi oameni, este la pp. 22-23: „Ulterior lansarii Tezelor, devine proeminent sprijinul Monicai Lovinescu pentru opozantii regimului de la Bucuresti. Paul Goma, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Vasile Paraschiv, Doina Cornea sau Dorin Tudoran sunt doar câtiva dintre disidentii români pe care i-a sprijinit neconditionat în calitate de redactor al Europei Libere. Atât «Jurnalele», cât si emisiunile sale constituie o marturie a nenumaratelor campanii de presa în sprijinul victimelor, a dezinformarii propagate de Securitate sau a protestelor vehemente organizate în fata Ambasadei R.S.R. de la Paris“. Trebuie sa întelegem ca urmarirea informativa a celui vizat de Securitate implica în timp verificarea, daca nu chiar urmarirea si încercarea de „influentare pozitiva“/ „negativa“ ori de „racolare“ a celor cu care acesta venea în contact. Informatorii, la rândul lor, erau urmariti de alti informatori, din acelasi serviciu al Securitatii sau din altul/ altele (observa chiar autoarea cartii la un moment dat ca: „se face verificarea Securitatii de catre Securitate“, p. 121). Urmarirea este un puzzle ce porneste dintr-un punct si nu se stie unde ajunge. Nu este un drum gata strabatut, ci devine o retea de puzzle-uri. Or, „patruzeci de ani de urmarire informativa“, dupa expresia Iuliei Vladimirov, si o carte atât de grabita si selectiva despre acesti patruzeci de ani în arhivele Securitatii… Citând o nota informativa din 1971, scrisa la persoana I de catre „Eugen“, autoarea nu observa greseala repetata: „Faptul ca dvs. ssursa se adreseaza Monicai Lovinescu, n.n. /Iulia V./t ati veni – i-am spus – m-am gândit, v-ar face placere ca oameni, ca românca si am adaugat eu, cred ca v-ar interesa si ca gazetar care vorbeste despre România dupa o lipsa de 18 ani. Este cam greu sa faci gazetarie despre o tara pe care n-ai mai vazut-o de 18 ani“. (p. 114) Scazând 18 din 1971 (data documentului, reprodus în Anexa 14) rezulta: 24 de ani. Sau, adunând 1947 (anul plecarii) cu 18, rezulta anul: 1965, cam departe de momentul informarii. Alte neajunsuri sunt perpetuate de lipsa oricarei intentii a autoarei de a clarifica datele la care au fost deschise-închise-redeschise actiunile informative pe numele Monicai Lovinescu, urmarind o ordonare cronologica nu doar binevenita, ci obligatorie pentru un demers stiintific. Stim ca la 5 martie 1955, s-a hotarât deschiderea unui dosar individual pe numele Monica Lovinescu – nume conspirativ „Stela“ (pp. 39-40), care a fost propus pentru închidere la 25 iunie 1959, „deoarece am gasit ca susnumita nu prezinta interes pentru munca noastra, neavând posibilitati informative“. Tot din aceasta fila de dosar din Fondul S.I.E., aflam ca numarul actiunii informative este 349. Nu stim daca s-a mai deschis o alta. Cartea nu ne spune. Autoarea semnaleaza însa la p. 136 ca „În prima parte a anului 1980 este emisa o Hotarâre de deschidere-închidere a dosarului Monicai Lovinescu…“. Fila este reprodusa drept Anexa 15. Hârtia ridica niste întrebari, daca tinem cont de cele trei date diferite înscrise pe ea. Din pacate, este precar tiparita. Asadar, pe Hotarârea de „deschidere-închidere“ scrie: „Dosar nr. 41 633, deschis la 08. 01 (04?).1980“, „actiune informativa sub numele conspirativ «COBRA». Data 25.12.1979 semnat Mr. smaiort s.s. indescifrabil“ si, pe aceeasi fila, dedesubt: „Astazi 07.05.1980 surmeaza cuvinte de tipar, cu litere marunte, împosibil de descifratt NU MAI PREZINTA INTERES“, urmeaza alte doua semnaturi indescifrabile. În Anexa 17, însa, descifram un raport scris de mâna, fara data, reprodus din acelasi dosar Fond S.I.E. (nr. 252), dar la o distanta de 114 file (f. 365 fata de f. 251) de hârtia citata anterior:
„RAPORT privind propunerea de închidere si clasare a actiunii informative nr. 349 privind pe MONICA LOVINESCU, conspirativ «SCORPIA».
«SCORPIA» a fost luata în lucru prin actiune informativa la data de 25.12.1979, întrucât era sefa subredactiei «Europa libera» de la Paris.
Întrucât în conditiile actuale cazul nu mai prezinta interes:
PROPUNEM:
Sa se aprobe închiderea si clasarea actiunii informative nr. 349, privind pe MONICA LOVINESCU, conspirativ «SCORPIA».“ Raportul este semnat de un capitan – sef de serviciu, de un lt-col. si de un colonel.
Data de 25.12.1979, când s-a propus închiderea actiunii informative „Cobra“, este aceeasi data la care s-a propus deschiderea unei alte actiuni informative, cu un nume conspirativ diferit: „Scorpia“. Expedierea actiunilor informative deschise pe numele Monicai Lovinescu într-o fraza fara date, fara nume de obiectiv etc. este nefericita. Autoarea lasa pe seama cititorului descifrarea unei selectii de documente facute de ea însasi, fara nicio îndrumare metodologica. Pe de alta parte, selectia de documente este extrem de „selectiva“, daca tinem cont de cei „patruzeci de ani“ de urmarire informativa, de dosare aflate atât în Fondul Informativ, cât si la S.I.E. Un detaliu obligatoriu, pe care orice lector avizat si-l doreste, este identificarea personajului supus atentiei dupa numarul de dosar. Or, nu stim ale cui sunt dosarele citate în note de subsol si în bibliografie, sub cotele ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 6376 si dosar nr. 105863. Sunt amândoua pe numele Monicai Lovinescu, este unul dintre ele pe numele Ecaterinei Balacioiu? Cititorul trebuie sa navigheze cu multa precautie prin hatisul cartii. Daca nr. 6376 pare o cota data de CNSAS, nu sunt la fel de sigura de nr. 105863, care pare sa fie cota MAI, cea trecuta de obicei pe centrul copertei dosarului. Noua cota, data de CNSAS la preluarea arhivei, se inscriptioneaza pe coltul din dreapta jos al dosarului si are un numar din mai putine cifre. „Nr. 105863“ este mai degraba o cota a MAI si nu a CNSAS. Este numai o parere conjuncturala, extrasa din propria experienta, coroborata cu neclaritatile din cartea de fata.
Într-una din emisiunile „Omul care aduce cartea“ de la ProTv, din iulie 2012, Dan C. Mihailescu afirma ca în carte nu sunt „documente extraordinare“, ceea ce este adevarat. Autoarea a urmarit-o pe Monica Lovinescu prin arhive dupa un plan facut de-acasa, lasând în umbra tocmai ratiunea studierii arhivelor. Mai spune autorul emisiunii citate ca e „suparat“ pe autoare deoarece nu da numele colaboratorilor. Si îl alege ca exemplu pe informatorul „Popescu“, despre care Iulia Vladimirov lasa nota ofiterului sa vorbeasca, devoalându-l pe omul real, fara a-i scrie numele: a participat la cenaclul „Sburatorul“, a editat revista „Democratia“, a scris „Paradoxele matematice“, cerându-i ajutor Monicai Lovinescu pentru publicare. Numele este clar „citibil“: Anton Dumitriu. Ca si în cazul cartii Clarei Mares, „Zidul de sticla. Ion D. Sîrbu în arhivele Securitatii“ (care, prin comparatie, este o carte consistenta, scrisa în urma unui efort de documentare amplu si profesionist), autoarea foloseste drept acoperire un fals principiu etic, citat la începutul acestui text. Dimpotriva, numele reale ale colaboratorilor trebuie facute publice, altfel, nu facem decât sa ne jucam precum soarecele cu pisica. Este nefiresc sa împingem pe altii sa traga concluziile pe seama cercetarilor noastre nesigure si incomplete. Este ca si cum i-am conspira în continuare pe colaboratori, desi ei se cer scosi la lumina. Nu din alt motiv decât al eliminarii treptate a confuziilor. Statutul intelectual, cultural si social al unui colaborator (informator, agent de sprijin, agent de influenta – deci, cu sau fara angajament scris) da seama de nivelul pâna la care a coborât din punct de vedere moral societatea româneasca în comunism. Evident, nu este vorba de a-i „judeca“ (unele sunt cazuri tragice), însa nu putem produce la nesfârsit discursuri similisecuriste, codificate adica, dintr-un motiv foarte simplu: când producea hârtii semnate de informatori cu cod sau redactate de ofiteri în urma discutiei cu informatorii, aparatul represiv stia cine se afla în spatele numelor de cod. Noi nu stiam ca prietenii, vecinii, familia noastra (de multe ori) colaborau cu Securitatea, ducând o viata dubla. Acest complex de (re)conspirari postdecembriste, de priviri cu subînteles, ridicari timide de voal si confuzii întretinute perpetueaza în mare parte neîntelegerile din societatea româneasca, alaturi de nelustrarea si netrimiterea în judecata a responsabililor si vinovatilor autentici ai aparatului represiv al regimului comunist. Un alt exemplu este al informatorului „Laurentiu“, din a carui nota informativa autoarea citeaza generos, însa nu-l numeste. Se stie de multa vreme ca „Laurentiu“ este numele de cod al lui Constantin Balaceanu-Stolnici. Totusi, Monica Lovinescu a stat de vorba cu Balaceanu-Stolnici, nu cu „Laurentiu“, prima fiind de buna-credinta, al doilea înselând-o cu buna-stiinta. Poate ca nota din care Iulia Vladimirov citeaza cel mai mult este una nesemnata, deci „anonima“, din septembrie 1982. Autoarea îl lasa pe informator sa-si etaleze opiniile, pe cea privitoare la Paul Goma girând-o nepermis în numele Monicai Lovinescu. Informatorul „anonim“ vorbeste mult despre sotii Lovinescu-Ierunca si la un moment dat îi „citeaza“: „Dupa parerea lor, o atitudine morala o dovedesc scriitorii contestatari din Polonia si Cehoslovacia: «scriitorul român e las, gata de orice fel de compromisuri, nu are îndrazneala si morala. Ce scriitor român a luat cuvântul când a fost greva minerilor? A fost vreunul care sa protesteze? În Polonia ar fi trecut imediat de partea muncitorilor. În România nimeni. Nici un scriitor român, în afara de Paul Goma, care desi nu este un talent în literatura, nu slogica asertiunii nu cere negatie aici! – nota mea, F.B.t a avut curajul sa înfrunte direct regimul de la Bucuresti. Scriitorii din tara nu-l pretuiesc pe Paul Goma, sigur ca nu e un mare scriitor, dar nu se poate sa nu apreciati ca a avut curajul moral si a luat atitudine, periclitându-si viata“. (subl. îmi apartin, F.B.) (pp. 141-142) Comentariul Iuliei Vladimirov: „Prin urmare, dincolo de talent, a carui apreciere este mai mult sau mai putin subiectiva, se pune cu acuitate problema morala a compromisului politic, a pactizarii cu sistemul“ (ibidem). Autoarea cartii îl cautioneaza pe informatorul anonim, curea de transmisie a Securitatii, instruit de ofiterii de caz, conform planurilor de masuri pentru compromiterea scriitorului Paul Goma. Daca autoarea ar fi citit textele dedicate de Monica Lovinescu cartilor lui Paul Goma, ar fi avut macar îndoieli în legatura cu continutul unei note informative nesemnate, în care se împletesc lucruri credibile cu „variante de lucru“ folosite în instruirea informatorilor.
Din pacate, textul de pe coperta a IV-a, care ne avertizeaza ca avem de a face cu „o paleta larga de documente de arhiva“ ce ne vor deslusi „lupta dusa de Monica Lovinescu împotriva totalitarismului“ nu e sustinut de cuprinsul cartii. Este o spicuire de note informative sau de lucru, redactate de ofiteri pe baza discutiei cu sursele, care se refera în buna parte la Ecaterina Balacioiu (se confirma ce stiam – colege de detentie ale acesteia au fost informatoare), se fac trimiteri si la Ion Caraion în ipostaza (falsa) de autor moral al mortii mamei Monicai Lovinescu, în schimb nu este citata nicio nota a acestuia; o nota informativa vorbeste despre atentatul din noiembrie 1977 asupra „vocii“ de la Europa Libera, cele mai multe se învârt steril în jurul ideii ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca critica prea acid statul comunist; „nota“ lui „Bratescu“ (Andrian Marino) – povestita la persoana a III-a de ofiter, dupa o banda magnetica, este lipsita de greutate si, pe alocuri, de credibilitate, fiind aruncata si ea la gramada. A doua parte a cartii este dedicata în graba operatiunilor împotriva postului de radio Europa Libera: „Melita“ si „Eterul“ (pp. 149-169).
Selectia documentelor ridica întrebari chiar în legatura cu lupta Monicai Lovinescu. Documentele citate de autoare nu fac trimiteri la multele întâlniri ale familiei Lovinescu-Ierunca, din casa lor de la Paris si din emisiunile de la Europa Libera, cu o multime de scriitori, literati, filosofi, oameni de cultura români, în general, bine cunoscuti, trimiteri pe care le gasim în cartile dedicate altor personalitati sau scrise de ei însisi. Este de mirare si ca din volum lipsesc referintele despre informatori recunoscuti în raport cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Daca autoarea a dorit sa sublinieze relatia strânsa de iubire dintre Ecaterina Balacioiu si fiica ei, nu mai era nevoie, a facut-o foarte bine Doina Jela în volumul „Aceasta dragoste care ne leaga“. Monica Lovinescu merita o analiza mai atenta a dosarelor de la Securitate, fie si numai pentru ca – sau tocmai pentru ca – si-a sacrificat zeci de ani zilele si noptile pentru românii ramasi acasa, în marea închisoare comunista, motiv pentru care zilele ei obosite „au fost totdeauna fara dimineti“. Atât mama, cât si fiica sunt doua exemple de eroism feminin. Ecaterina Balacioiu a refuzat sa faca troc cu constiinta ei, din dragoste materna, din demnitate omeneasca si intelectuala, punând mai presus de viata ei demnitatea propriului copil, care alesese la rândul sau sa nu-si negocieze demnitatea. Drama mamei care moare în închisoarea politica, fiind constienta ca n-o sa-si mai vada fiica niciodata, este completata de drama fiicei, care se simte vinovata de moartea mamei, acolo, în lumea libera unde a decis sa traiasca fara sa-si vânda constiinta regimului comunist de la Bucuresti. Din pacate, autoarea preia teza ce-l arata pe Ion Caraion vinovat de tragedia familiei Lovinescu-Ierunca si citeaza din Monica Lovinescu, un „copil“ ranit, chiar daca ajuns la o vârsta venerabila, înca suferind de complexul propriei vinovatii, regretând ca si-a pus mama „în contact cu Caraion“. Sugestia este incorecta si malitioasa. Nu Caraion este vinovat de arestarea si moartea Ecaterinei Balacioiu, oricât de asiduu colaborator al Securitatii s-ar fi dovedit, dar abia din 1964, înainte de a se elibera din a doua detentie. Stabilind premise false, Iulia Vladimirov a operat si o selectie neadecvata a documentelor.
Titlul cartii promitea date noi, poate chiar „scandaloase“, o abordare complexa si completa, pe cât permit dosarele, despre Monica Lovinescu, pe masura staturii sale, tinând cont ca pâna acum s-a scris destul de mult despre ea. N-a reusit, în schimb, decât montarea unei selectii ce hraneste confuzii si frustrari.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper