Misterioasa disparitie a unui „organ de traire“

Un articol de C. STANESCU

Dupa cum cred ca mai stiu cititorii care au frecventat cândva minunatele noastre sedinte de partid foarte agitate de spiritul critic si autocritic al acelei vremi furtunoase, sarcina unei dari de seama nu e de a epuiza subiectul, ci doar sa incite la discutii: asa si cu darea de seama de saptamâna trecuta asupra revistei „Pro Saeculum“ al carei numar dublu de la sfârsitul anului 2012 merita citit din scoarta in scoarta. Am ales pentru atingerea acestui tel utopic sa incerc a-i seduce pe bunii cititori scotând mai intâi in fata, si din ratiuni publicitare, textele câtorva scriitori de mare notorietate, pe „spinarea“ carora sa poata fi descoperiti si cititi ceilalti colaboratori, multi talentati diferiti si foarte valorosi, care fac din revista din Focsani una dintre cele mai substantiale si atragatoare publicatii culturale din tara. Sumarul numarului respectiv e doldora de subiecte, idei si judecati valide ce infloresc sub semnaturi relativ cunoscute dar si, cel putin pentru mine total necunoscute, desi de o valoare indiscutabila. Asa mi s-a parut, bunaoara, un patrunzator eseu critic intitulat „Aventura constiintei lucide“, semnat de Sorin Marian Iagaru Dina. E un cititor remarcabil, un spirit critic cumpanit si cu inteligenta analitica. Il recomand cu caldura criticilor, unii notorii, care s-au apucat dupa ’90 sa-l „revizuiasca“ fara sa-l reciteasca cu atentie pe Marin Preda, si de a introduce cu de-a sila in capul autorului si ale eroilor sai rudimente de mentalitate totalitara facând pâna la urma din parintele „Morometilor“ un „stâlp al realismului socialist“ din Silistea Gumesti, alaturi de Zaharia Stancu de pe lunga ingusta si saraca vale a Calmatuiului. Sorin Marian Iagaru Dina din Pitesti, care a câstigat un concurs de cititor al intâmplarilor de la Silistea Gumesti povestite de Marin Preda, il scoate pe autor din lagarul „realist-socialist“ in care l-au vârât criticii postdecembristi, facând din el un Candid al gratuitatii istorice trezit din inocenta si devenind paradoxal un „vizionar cu constiinta lucida“. Vizionarul intrupat in vechiul contemplativ visator devine in aceasta lectura un contestatar ce avertizeaza asupra „necunoscutilor care se ivisera in sat ca dintr-o groapa fara fund“. Inteligenta si pertinenta, lectura critica a premiantului de la Silistea Gumesti merita toata atentia si pretuirea. In plus, noul analist readuce in discutie carti si idei importante despre opera in cauza datorate, intre altii, unui critic si istoric literar proeminent ca Mihai Ungheanu, victima si el – ca si marele scriitor de care s-a ocupat si a scris indelung (intre altele, „Vocatie si aspiratie“, 1973, prima monografie dedicata lui Marin Preda) – a febrei „revizuirilor“ opace si obtuze de dupa ’89. E prea lung sirul colaborarilor valoroase din „Pro Saeculum“ care merita toata atentia si pretuirea cititorilor dispusi sa descopere in publicatia din epicentrul seismic al României o revista profunda, calma si linistita, „insensibila“ la cutremurele literare artificiale provocate pucist si fara „temei legal“ in aceste vremuri si ele putin ori deloc intemeiate.
Acestea fiind zise, imi permit sa tulbur putin apele prea linistite si sa semnalez cu neplacere si câteva mici (!) deraieri seismice de ordin critic si publicistic ale unui eminent eminescolog al nostru, dl Theodor Codreanu, in ale sale in genere interesante „Numere in labirint. V. februarie-decembrie 1989“, extrase din volumul IV al evocarii cu acelasi titlu, „in pregatire“. Las la o parte cunoscuta sa asociere, cel putin incomoda, cu falanga „conspirationista“ ce a lansat la bursa zvonurilor complotul pus la cale de Titu Maiorescu impotriva lui M. Eminescu… In notele sale, dl Codreanu ajunge la un moment dat la Praga si scrie un admirabil omagiu dedicat respectului pentru traditie intâlnit acolo si religiozitatii cu care praghezii isi conserva trecutul, inclusiv „ghetoul evreiesc“. Iata acest omagiu strabatut de o unda de melancolie si de invidie inevitabila prin comparatie cu neputintele noastre traditionale: „De ce linistea praghezilor explica nereusita noastra in pofida faptului ca si ei zac in comunism?“ – se intreaba excursionistul român picat in Praga ramasa de aur si in timpul comunismului. Dupa care trece la explicatii, in genere plauzibile si pertinente. Scrie mai departe eminescologul român: „Praga este simbolul respectului pentru traditie. Blocurile fade, in stil modern si postmodern, nu-si au locul decât la periferia orasului. Sunt conservate peste 3.000 de cladiri vechi, lucru de neimaginat la Bucuresti. (Eram la Praga, in timpul comunismului, si muream de invidie si admiratie pentru praghezii care, exact in acel timp, desfasurau o ampla si costisitoare actiune de restaurare a partilor vechi ale orasului, Mala Strana, «ghetoul» evreiesc si altele, toate proiectate, urmarite si desfasurate cu grija maxima de «comunisti», de arhitecti, proiectanti, specialisti, echipe de lucratori pe santiere: mi se parea ca visez si de atunci incoace visul praghez s-a transformat in cosmar bucurestean vazând ce se petrece pe malul Dâmbovitei – n.n., C.S.) Praga detine, in atare privinta, prioritatea in rândul marilor orase europene. Nimic nu se darâma din ceea ce e vrednic sa ramâna. Mala Strana, ghetoul evreiesc, vechea cetate sunt doar câteva dintre locurile cu rezonanta istorice. Batrânul cartier pastreaza si azi poezia din Povestirile din Mala Strana ale lui Jan Neruda. Seninatatea praghezilor e de-nteles in ispravile bravului soldat Svejk, ca si-n umorul sau ironia muscatoare ale lui Karel Capek. In schimb, lumea lui Franz Kafka inca vine din ghetoul evreiesc. Rationalitatea si ordinea isi au cosmarul lor pe care un evreu de geniu l-a smuls chiar din inima «paradisului»“. Iata rânduri vibrante, care ni-l arata pe eminescolog drept un senzor remarcabil si atasant al unui impunator simbol de civilizatie in plan social, national, rational si sufletesc. „Senzorul“ nostru isi schimba insa brusc reactiile si atitudinea când vine vorba de… Eminescu, Zigu Ornea si Ion Ianosi: oricât de bine si de frumos ar scrie unii ca acestia despre poetul national sau alte culmi ale scrisului românesc, „senzorul“ ii suspecteaza in chip jignitor de perfidie ori, cum il acuza pe Z. Ornea, de „parsivenie“, desi acela scria elogios despre volumul XIV de Opere eminesciene! „Senzorului“ i se pare a descoperi in miezul elogiului nu stiu ce „picatura de acid“ la adresa idolatrilor si scrie aceasta absurditate, ca sa nu-i spun ineptie: „Pentru a-l tine pe Eminescu departe de poporul român s-a inventat, in ultima vreme, o pretinsa «idolatrie» inexistenta, in realitate“. Las la o parte ca, existenta, idolatria este o forma de pretuire – excesiva!, dar pretuire, respect etc. – a poetului. Nu, „senzorul“ nu-i multumit ca eminentul istoric literar Z. Ornea scrie elogios, cum insusi recunoaste: el crede ca elogiul e prefacut, viclean, perfid facut spre a strecura indoiala si pentru a-l tine pe poetul national „departe de poporul roman.
Ce prostie, iesita dintr-o minte inteligenta, cât fanatism din partea unui „eminescofil“…
Dupa ce intervenise, alaturi de Pompiliu Marcea, in diferendul iscat de Moses Rosen pe marginea volumului de publicistica a lui Eminescu pe care seful cultului mozaic il recomanda retragerii din circulatie – l-am auzit, intr-o alta ocazie, pe Z. Ornea, intr-o conferinta omagiala in Sala Radio, spre sfârsitul anilor ’80 acreditând cu emotie – si chiar cu patos, neobisnuit in comparatie cu raceala analistului sobru care era – formula, devenita cliseu, sub care a ramas marele istoric in mintea multor români, „Apostolul neamului“: Nicolae Iorga, spunea evreul Zigu Ornea, isi merita cu prisosinta acest nume de amplitudine populara sub care a ramas in constiinta neamului sau. Nu-i vorba ca uriasul istoric a trecut si printr-un virulent derapaj antisemit, ci de aceea ca opera sa, mai presus de conjuncturi in care omul a putut sa cada si „sub vremi“, este o fereastra enorma deschisa catre lume si spre istoria poporului sau. Prin opera si prin prezenta europeana, „Apostolul neamului“ a fost, nu incape vorba, si o punte catre alte neamuri. Z. Ornea stia acest lucru, pretuia enorm aceasta punte.
Nu ascundea nicio „picatura de acid“ in omagiul sau, era sincer, inflacarat si coplesit de amploarea unei minti geniale deschise catre lume, a unei opere impunatoare si prin rascolirea arhivelor unei omeniri intregi din care nu lipseau evreii, armenii si alte neamuri. In fata unor asemenea figuri, cum ii percepea el pe Iorga si pe Eminescu, dar si pe Gherea ori Stere nu incapeau perfidia si prefacatoria. A-l suspecta de rele intentii, de malversatiuni perfide, a-i intuneca elogiul adus lui Eminescu prin suspiciunea unei negatiuni subintelese este o reactie ofensatoare, in orice caz, opusa ratiunii lucide, calme si masurate in judecatile ei. Nu mai spun ca, inconjurati de efectele nocive ale acestei mentalitati hranite obsesiv cu banuieli si naluciri de tot felul, ajungem sa ne fie si frica sa mai cutezam a lauda pe cineva, sa ne exprimam deschis admiratia sincera si fara „dedesubturi“ de o subtilitate intunecoasa pentru o fapta intr-adevar admirabila, pentru un gest nobil, fata de o carte cinstita sau pentru un „om intreg“: ce se „ascunde“ in dosul laudei, ce „conspiratie“ ne vesteste elogiul „prefacut“?! Se ascunde in asemenea rele suspiciuni propriul nostru complex: un complex de inferioritate intors si rascumparat prin umflarea nemasurata a complexului de superioritate. „Monstruoasa coalitie“ in contra lui Eminescu nu-i decât efectul dezastruos al acestui complex. Sunt si alte efecte asemanatoare cu acela ilustrat de elogiul „perfid“ adus de Z. Ornea lui Eminescu. O perfidie ce nu scapa, cum vedem, ochiului vigilent al eminescologului de la Husi. E o suspiciune jignitoare la adresa unui mare intelectual cu contributii remarcabile in studierea istoriei culturii si literaturii române. La fel de jignitoare imi pare si suspiciunea aruncata asupra altui intelectual de mare talie, Ion Ianosi, de catre acelasi eminescolog pentru care „si nimica misca“… Asa, el scrie fara sa clipeasca, incredintat inainte de a citi cum se cuvine ceea ce citeste: „Ion Ianosi se lauda ca si-a schimbat de câteva ori nationalitatea: evreu, maghiar, german, rus si, in fine, român! Nu e de acord cu cei care au emigrat in Israel si in alte locuri. Il onoreaza fidelitatea pentru cultura adoptiva. Minunat, dar de ce n-are organul de traire a culturii românesti asa cum o au Edgar Papu si N. Steinhardt?“. Nu stii ce sa „admiri“ mai intâi din laudele aduse carturarului care a ales, „in fine!“, sa fie si român! As observa intâi ca filologul si eminescologul care simte cu mult inainte de a citi nu-i in spiritul limbii când scrie „fidelitatea pentru cultura adoptiva“: aceasta fidelitate ar trebui sa fie „fata de“, spre a suna cu adevarat si corect in limba ce-o vorbim. Dar, ma rog, e vorba de un fleac de zgârietura lingvistica insesizabila la o lectura grabita. Mai grav, cu adevarat grava si jignitoare, este afirmatia ca Ion Ianosi „se lauda ca…“. Cu nimic nu „se lauda“ Ion Ianosi, ci, privind in urma, spre radacinile sale descopera si descrie, parca el insusi surprins, un „arbore genealogic“ pe crengile caruia stau bunicii, strabunicii, inaintasii carora le datoreaza existenta sa pamânteana si istorica, traseele si avatarurile vietii sale inainte si dupa „cucerirea“ limbii si culturii in care a ales sa vietuiasca si pe care le-a slujit si atunci când invata limba rusa la Sankt Petersburg si in toti anii si in deceniile ce au urmat: unde-i „lauda“ de sine a lui Ion Ianosi, un mare carturar român care niciodata nu s-a „laudat“ cu ceea ce stiinta si harul sau ne-au daruit? Ii recomand spre documentare mult mai riguroasa eminescologului de la Husi scrierea monumentala a lui Ion Ianosi, „Internationala mea. Cronica unei vieti“ (Polirom, 2012, 857 pag.). O istorie asa cum a fost. Carturarul a scris, ca si Iorga „al nostru“, istoria lui si a oamenilor care au fost asa cum au fost. Istoricul nu lauda si nu arunca blesteme in urma si nici valuri de speranta in viitor: descrie ce-a facut, ce a scris, ce a vazut, isi retraieste cu seninatate si sobrietate epoca, urmarind din coltul sau o Românie intinsa intre cel de-al doilea razboi si pâna in zilele noastre. Alta afirmatie nedumeritoare este aceea in care constata absenta nu stiu carui „organ de traire a culturii românesti“. Care ori ce ar fi acest misterios „organ de traire“ autorul nu ne spune, il pastreaza sub un mister impenetrabil. Cum sa-l descifram, in ce cheie sa-l traducem? Ce-am putea spune despre acest handicap „trairist“ al lui Ion Ianosi, acuzat de incapacitate „trairista“ de catre un eminescolog român si filoromân?! Capabil impreuna cu camarazii sai de studii de mari vibratii trairiste, dlui Th. Codreanu i s-ar putea raspunde, daca n-ar fi degeaba, cu intrebarea lui Marin Preda pusa in gura lui Ilie Moromete: „Pe ce te bazezi dumneata, domnule?!“. Ar trebuie poate sa-i atragem respectuos atentia dlui Codreanu ca asupra absentei, reale, a respectivului „organ de traire“ a atras atentia insusi dl Ion Ianosi scriind in acest sens o carte eminenta si mult comprehensiva despre filozofia unui „trairist“ incidental si temporar, autorul volumelor „Rostirea filozofica româneasca“ si „Sentimentul românesc al fiintei“: asadar, carti „cu organ“ despre care a scris cineva, complet lipsit de acel „organ“! Cartea lui Ion Ianosi despre Constantin Noica, mare intelectual si filozof român, este, si sub acest aspect al intâlnirii paradoxale a contrariilor, o carte exemplara, una pe care doar el o putea, intr-adevar, scrie. Mare intelectual român, dialectician stralucit si spirit filozofic profund, Ion Ianosi nu concepe sa transforme, cum se petrece de regula in istoria polemicilor românesti, un dezacord salubru in intoleranta fanatica: el cauta mai intâi a intelege temeinic, cu amplitudine contextuala, ceea ce in ultima instanta ar fi teoretic intolerabil. Studiul sau descopera miezul nociv dar si circumstante atenuante. Este tolerant, fara a umili, pentru ca mai intâi a inteles: nu poti fi intolerant decât atunci când si atâta vreme cât n-ai inteles ori nu vrei sa intelegi complexitatea si amplitudinea unui fapt, a unei vieti, a unui om, a unei filozofii. Cazul sau, daca de un „caz“ e vorba, este unul oarecum insolit si cu siguranta paradigmatic: un intelectual de stânga, prieten si in dezacord cu unul de dreapta, capabil de o larga desi neatasata comprehensiune constituie un exemplu rar si greu de urmat. Iar un marxist ce-si cauta originile si afinitatea in/cu „crestinismul originar, care fusese de „stânga“ e si mai rar: „Un «crestin de stânga»“ –  scrie Ion Ianosi spre sfârsitul impresionantei lui carti „Internationala mea. Cronica unei vieti“ – „a fost, dintre cunoscutii mei dragi, Valeriu Cristea; a si platit pentru acest lucru cu vârf si indesat“. Cu dragostea lui pentru Dostoievski si radacinile biblice ale acesteia, intr-adevar, Valeriu Cristea a platit cu vârf si indesat. Si inainte, când era acuzat ca neglijeaza cultura româna de dragul rusului Dostoievski, dupa cum a platit si dupa caderea comunismului, precum se intâmpla si cu Ion Ianosi, savantul fara „organ de traire a culturii românesti“!. In fine, dar nu in ultimul rând, eminescologul din Husi se mai revolta pentru ca undeva Ion Ianosi nutreste convingerea ca „nationalismul e cancerul civilizatiei moderne“ si isi exprima dezacordul cu acest „ism“. Este de ordinul evidentei ca „nationalismul“ nu mai e azi ce insemna el la 1848, la 1859 sau la 1916: a derapat ca o masina pe o sosea plina de polei provocând accidente in lant, devenind adesea opusul lui si sfârsind prin a afecta grav insasi notiunea, salubra si luminoasa, de patriotism precum si comportamentul public si privat al eventualilor patrioti, atâtia câti si unde se mai gasesc. Devenit un nationalism care exclude, nationalismul nu mai are nimic in comun cu patriotismul. Vorbind in termenii modernitatii despre incluziunea „nuantelor prismatice ale omenirii“, Eminescu al nostru (!) intelegea altfel patriotismul decât ca pe un nationalism exclusivist si separatist. Nimic nu separa mai mult decât fanatismul indus de „cancerul civilizatiei moderne“. In planul comportamentului privat, intre cei patru pereti – unde, vorba dlui H.-R. Patapievici, nu esti decât tu singur cu Dumnezeu! – poti desigur iubi cât poftesti, poti chiar dispretui cât vrei si chiar uri daca ai inima neagra; când ai iesit pe usa si ai trecut pragul celor patru pereti e cu totul altceva, intri in alt spatiu, spatiul public, o strada, o piata, o publicatie sau un tramvai, totuna: acolo, peste tot, ipocrizia, daca bunul simt lipseste, e de rigoare, ca o forma obligatorie de civilitate. Altfel cazi din casa direct in pestera, cu „organul de traire“cu tot… Cazul „tradarii“ la care patriotul autentic e condamnat de absenta acestui misterios instrument aperceptiv nu-i tocmai nou nici inedit. In 1931 un mare creator european din Ungaria s-a exclus singur din etnie când, in numele unui arianism feroce, evreii incepusera sa fie exclusi urmând a fi exterminati. Marele patriot „tradator“ se numeste Béla Bartók, cel care, in ochii unora, a „pângarit“ si pocit curatul folclor românesc inspirându-se copios din el in lucrarile lui muzicale. Bartók a avut de suferit si oprobiul conationalilor sai, declasându-se in ochii lor când s-a declarat „evreu voluntar“ impotriva celui de-al treilea Reich. Intr-un volum extraordinar de „Confidente. 42 de convorbiri cu Angela Martin“ (Curtea Veche, 2011), scriitorul suedez Kjell Espmark – membru al Academiei Suedeze si al Comitetului Nobel pentru Literatura, presedintele Comitetului Nobel intre 1998 si 2005 – spune: „Bartók a depasit granitele nationale intr-o maniera care i-a scandalizat pe nationalistii din diverse tari. Cât despre omagiul adus muzicii folclorice românesti, acesta a trezit furia conationalilor sai, care l-au acuzat pe fata de tradare nationala. Angajamentul sau umanist, si indemnul la infratirea popoarelor, care reies de aici, si-au gasit expresia in propria muzica si au actionat prin ea. Din muzica lui transpare un raspicat „non serviam“: „nu voi sluji!“ (…) dupa interventia sa la Conferinta de Pace din 1931 a Ligii Natiunilor, scrisoarea de protest in care cerea sa fie admis la Expozitia de la Düsseldorf despre entartete Musik (muzica decadenta), prezentându-se ca „evreu voluntar“, si pozitia pe care a luat-o vizavi de formularul de puritate ariana – s-a conturat imaginea umanistului luptator pe care am incercat s-o redau in romanul meu, povestea unui om cu un exceptional curaj civic, care a sfidat, prin muzica folclorica, cea mai insemnata putere militara din istoria de pâna atunci“. Cu convingerea sa potrivit careia „nationalismul e cancerul omenirii moderne“, intelectualul român Ion Ianosi face parte din aceasta familie umanista europeana, delegat prin hazard sau alegere, sa ne reprezinte ca români. Poate ca e o familie „invechita“, trecuta prin multe, dar cât de unita si de necesara. O „ruda“ a sa indepartata am gasit-o in figura nemuritoare a batrânului Ghidale, tadicul cu ochelari fumurii din „Armata de cavalerie“ a genialului Isaac Babel, cu a lui Internationala a oamenilor buni, o Internationala „irealizabila“ cum recunoaste el singur, dar una la care merita sa visam in continuare. Nu face niciun rau… Cât despre eminentul eminescolog Theodor Codreanu, de la vorbele caruia am plecat, ar mai fi de spus ca descoperim in ale sale „Numere in labirint“ semnele unui anumit complex: complexul plagiatului. Domnia sa aduna dintr-o parte si din alta observatii si dovezi ce-l conduc la concluzia ca i se fura ideile sub diverse nume. Gaseste forme de „plagiat parafrazic“, intr-o „multime de articole si studii“ descopera idei ce-i apartin dar „preluate tacit“, cineva „preia idei si ma ignora total“ intr-o carte intitulata „Poetica eminesciana“, altul il lauda in presa si il ignora intr-o carte etc. Pe cine si ce plagiaza acesti numerosi plagiatori? E limpede: ei fura fara rusine din „Eminescu. Dialectica stilului“ de Theodor Codreanu (Bucuresti, 1984). A mai scris, intre altele, „Dubla sacrificare a lui Eminescu“ (Târgoviste, 1997), „Complexul bacovian“ (Iasi, 2002), „Caragiale – abisal“ (Timisoara, 2003). Oculti sau dovediti, plagiatorii continua sa fure popularizându-i in felul lor, ca agenti de publicitate, opera…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper