Mihail Sebastian la o rascruce de ideologii

Un articol de ION SIMUT

Mihai Iovanel, Mihail Sebastian: o monografie ideologica, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2012.

 

Diagrama unei evolutii    
Situatia postdecembrista a lui Mihail Sebastian (1907-1945) e una dintre cele mai spectaculoase ca evolutie a receptarii, a carei diagrama merita reamintita pe scurt. A fost creditat cu generozitate constanta in actualitatea imediata a deceniului patru al secolului XX de catre Camil Petrescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius. Acesti trei critici, la care l-am putea adauga si pe Serban Cioculescu, lipsit totusi de un devotament similar, l-au apreciat constant superlativ, la fiecare carte, de la debut si pana la sfarsitul prematur al scriitorului. A fost privit cu anumite rezerve, reactie polemica, putina reticenta si chiar scepticism de catre E. Lovinescu si G. Calinescu, criticii cei mai importanti ai perioadei interbelice, dand un relief firesc al judecatilor critice. Mihail Sebastian a beneficiat dupa 1945 de o posteritate respectuoasa, fara mari admiratii, dar si fara negatii ingrate. Cornelia Stefanescu evalueaza sintetic, la doua decenii de la moartea scriitorului, in 1968, situatia in postumitatea apropiata a literaturii lui Mihail Sebastian,  cat se poate de concis, intr-o micromonografie, fara a atinge punctele nevralgice discutate astazi cu pasiune, fara a intra in conexiunile politice tinute in umbra de cenzura. Monografia Dorinei Grasoiu din 1986 a adus opera lui Mihail Sebastian in punctul maxim al cunoasterii si al recunoasterii de pana in 1990, atat cat era admis sa fie explicitat. Perioada comunista i-a reeditat constant opera, dar selectiv, cu o preferinta speciala pentru teatru (primul recuperat), pentru romanele „Orasul cu salcami“ si „Accidentul“, acceptand dupa 1965 si critica lui literara de orientare modernista. Au ramas partial ocultate zone ideologice considerate discutabile: publicistica politica de la „Cuvantul“ (scrisa in umbra lui Nae Ionescu, care alunecase in 1934-1935 spre extrema dreapta), romanul „De doua mii de ani“ (implicat in dezbaterile anilor 1930-1935 despre iudaism si antisemitism) si dosarul sau polemic  „Cum am devenit huligan“. Reeditarea antedecembrista era, prin aceste omisiuni, suficient de lacunara pentru a fi profund afectata imaginea de ansamblu a unei opere nici asa prea vasta, pentru ca un accident il determina pe autor sa o incheie la 38 de ani. In 1945, cand isi sfarsea, cu totul imprevizibil, viata, scriitorul facuse pactul cu comunismul, in care vedea, fara ezitari sau precautii ideologice, solutia sociala salvatoare in a carei concretizare decisese sa se implice printr-un militantism abia prefigurat, dar patetic.
Ceva ramanea cu totul necunoscut, desi banuit din unele fulguratii fragmentare, rezervand marea surpriza a posteritatii scriitorului. Aparitia jurnalului lui Mihail Sebastian in 1996 a bulversat cu totul receptarea critica si situatia modesta de pana atunci a autorului se transforma radical. Marturiile aduse despre raporturile generatiei lui Mircea Eliade cu legionarismul, despre conditiile victimiare ale evreului Iosef Hechter (numele real al scriitorului la nastere) si, odata cu el, ale tuturor evreilor supusi agresiunii antisemite, au facut ca Mihail Sebastian sa devina un caz revelator, simptomatic, pentru o intreaga epoca, pentru toata generatia ’27, pentru un context politic dintre cele mai dramatice din istoria Romaniei.
Diagrama acestei evolutii a cazului Mihail Sebastian, descriind un arc peste timp, nu mai este de multa vreme o noutate. Opera scriitorului (proza, teatrul, critica literara, publicistica) nu mai putea fi analizata, dupa aparitia jurnalului si reeditarea romanului „De doua mii de ani“, spre sfarsitul mileniului doi si mai ales din 2000 incoace, dintr-o perspectiva strict estetica, pe care opera insasi a fost nevoita sa o transgreseze sub presiunea vremurilor neprielnice pentru autonomia si gratuitatea artei, la care autorul ar fi fost inclinat in mod natural sa consimta. A-l discuta pe Mihail Sebastian numai in raport cu modernismul interbelic ar fi mult prea putin. A devenit o interogatie nesatisfacatoare, cu atat mai mult cu cat ea a putut fi formulata in anii 1965-1989 si a primit un raspuns. Completarile, nuantarile, reformularile privitoare la variantele de reactii estetice ale scriitorului nu ocupa tot ecranul ideologic al constiintei lui Mihail Sebastian, o constiinta complexa, deschisa spre orizonturile politice, nationale si nationaliste, morale, teologice, filosofice ale conflictelor de idei, atat de acute in perioada interbelica, propagand ecouri pana astazi.
Proiectand biografia lui Mihail Sebastian pe acest fond al conflictului dintre ideologiile interbelice de notorietate, optiunea lui Mihai Iovanel pentru „o monografie ideologica“ ne apare ca perfect justificata, fireasca si indreptatita. Tanarul critic pune schimbarea de atitudine pe seama depasirii autonomiei esteticului in evaluarile inceputului de mileniu trei, intr-o perspectiva „impura“ ce valorizeaza componenta etica, in care sunt implicate si alte elemente. Evreul Mihail Sebastian este martorul unei minoritati oprimate, este, prin jurnalul sau publicat postum, depozitarul unei memorii despre o nedreptate istorica tragica facuta evreitatii, persecutia antisemita, nedreptate cu conotatii si rezonante metafizice prin suferinta incorporata, de sorginte biblica.
Deschiderea de interpretare e categorica din prima fraza a cartii lui Mihai Iovanel: „Mihail Sebastian este un autor canonic intr-un canon care nu mai este cel estetic“. Astfel incat, dupa cum afirma exegetul in argumentul cartii sale, „Sebastian e in masura sa vorbeasca si despre adevarul epocii noastre: nu ca subiect, ci ca obiect al unei lecturi istorice, cat mai istorice“. Cine ar vrea sa vada diferenta enorma intre judecata moral-politica a acestei noi istorii literare si o judecata predominant estetica, de regim conservator universitar, sustinuta la noi de cei mai importanti critici ai generatiei ´60, ar putea citi capitolul despre Mihail Sebastian din „Istoria…“ lui Nicolae Manolescu (2008). Perfect de acord in aprecierea generala ca „destinul literar adevarat al lui Sebastian este postum“, Nicolae Manolescu se diferentiaza vizibil de viziunea predominant etica asupra operei lui Sebastian in doua puncte imediat identificabile prin argumentele estetice. Primul argument apreciaza ca „publicistica literara reprezinta partea cea mai rezistenta a operei“, pentru buna orientare pe care o ofera in literatura noastra moderna, desi Sebastian nu este un critic literar veritabil, ci un amator cu gust sigur, „mai bine orientat decat G. Calinescu in literatura moderna“. Pentru Mihai Iovanel (ca si pentru Marta Petreu, anterior) publicistica literara a lui Sebastian conteaza mult mai putin si numai in masura in care modernismul insusi este un revelator ideologic, in conflict cu nationalismul si autohtonismul, si nu un revelator estetic. Al doilea argument priveste jurnalul lui Sebastian, iar schimbarea de accent fata de inclinarea receptarii spre extra-estetic este frapanta. „Ca si romanul «De doua mii de ani», jurnalul a avut parte de o discutie aproape exclusiv politizata“ – afirma Nicolae Manolescu, cu indreptatirea punctului sau de vedere. In jurul romanului „De doua mii de ani“ si in jurul jurnalului, Mihai Iovanel concentreaza toate conexiunile problemei evreiesti; jurnalul este analizat staruitor „ca proces al generatiei“. Evident ca aceste procedari pot parea exagerari pentru Nicolae Manolescu, abateri flagrante de la criteriul estetic, desi recunoaste ca nu pot fi ignorate „revelatiile antisemite“ ale jurnalului. Mai interesant si mai semnificativ este, in sensul comparatiei dintre doua perspective critice radical diferite, faptul ca pentru Nicolae Manolescu conteaza in jurnal mai mult frumusetile de „plasticitate a expresiei morale“ si calitatea literara a notatiilor, in spiritul lui Jules Renard. Criticul saizecist incheie capitolul despre Sebastian, apreciind ca jurnalul acestuia „e preferabil a-l citi ca pe un document sufletesc, de o mare valoare literara, nu ca pe unul de epoca“. Pentru Mihai Iovanel, dimpotriva, jurnalul lui Sebastian conteaza in primul rand ca document de epoca, nu ca valoare literara. Lectura lui istorica, politica si morala e singura care ne conduce in profunzimea lui; literaritatea lui e slaba si, in cele din urma, aproape imorala in raport cu experientele existentiale, tragice, pe care le transcrie.
Conflictul dintre estetic si politic
Adevarul e ca Mihail Sebastian s-ar fi vrut in primul rand o fiinta estetica, pierduta in gratuitatea gidiana a aventurii, imbibata de atractiile erosului si suspendata in reveria perpetua a vacantei, a singuratatii si in izolarea insulei. O critica estetica – si numai ea – ar fi in conformitate cu aspiratiile intime ale scriitorului, ale personajelor sale din teatru si proza, ale criticului literar, funciarmente proustian in iluzii si optiuni. Dar fiinta estetica se vede constransa sa traiasca intr-o lume materialista, agresiva, politica in tendintele ei conjuncturale si care il obliga sa aleaga, sa se legitimeze, sa se implice, sa participe: sa traiasca in lume, nu in afara ei. Sartrian inainte de Sartre, Sebastian este revoltat ca este constrans sa adopte „un mod de a fi in lume“. Evreul Mihail Sebastian nu ar vrea sa se recomande si nici sa se comporte ca un evreu, ci ca un individ liber (nu ca parte a unei colectivitati), ca un „estet“, ca un artist liber (fara determinatii sociale, etnice si ideologice). Naratorul fara nume din romanul „De doua mii de ani“ isi imagineaza „voluptatea de a fi singur intr-o lume care te crede al ei“ – nu din orgoliu si nici din comoditate, dupa cum completeaza, ci din dorinta de libertate, de neangajare. Obligatia solidaritatii cu colectivitatea evreiasca il exaspereaza, pentru ca ii da „senzatia de a pierde in fiecare zi siguranta singuratatii“ sale; nu vrea sa se induioseze, sa compatimeasca, sa se consoleze sau sa consoleze „fratii de suferinta“: „eu sunt singur, absolut singur, definitiv singur“ – isi repeta naratorul in jurnalul din roman. „Treaba mea (continua el) daca sunt lovit, treaba ta daca ti se sparge capul, n-am nimic de impartit cu tine, n-ai nimic de aflat de la mine, vezi-ti de drum si am sa-mi vad de al meu“. Intre prietenii evrei se simte stanjenit, pentru ca uraste „cordialitatea evreiasca“. Stie ca greseste singularizandu-se, dar asta ar vrea, sa se sustraga din suferinta colectiva: „Nu sunt un caraghios eu care am aici, intre ei, scrupule critice si imi controlez «tinuta»? Un estet. Asta sunt. «Decenta, discretie, singuratate» – valori de cinci parale, in numele carora ii cer durerii sa fie o persoana politicoasa“ (din partea intai, cap. III). Ar vrea sa fie „un estet“, adica un individ liber, detasat de suferinta, indiferent fata de lume, intr-o perfecta singuratate. O stim din miezul romanului „De doua mii de ani“, in care personajul martor al anilor ’30, naratorul situat la rascruce de ideologii, este delegatul sau, desi scriitorul nu ar vrea sa se identifice cu el sau sa fie echivalat cu el. Traindu-si drama conflictului inevitabil dintre eu si lume, dintre individ si colectivitate, fiinta estetica nu-si poate pastra independenta, nu poate persista in absenta optiunii – caci scriitorul (identificat cu naratorul) va fi perceput, dupa cum se si intampla, simultan, pentru aceleasi motive (starea de espectativa), reactionar si bolsevic, sionist si asimilist, evreu si antisemit, conservator si revolutionar, democrat si antidemocrat. Naratorul din romanul „De doua mii de ani“ incearca o situare echidistanta, circumspecta (dar suspecta pentru ceilalti) fata de toate ideologiile momentului care ii cer imperios o reactie. „Cum am devenit huligan“, dosarul comentat al receptarii romanului in imediata actualitate, tocmai acest fapt il relateaza, cu documentele unei critici de receptare foarte politizate: drama imposibilei independente, singuratati si singularitati, ca o gresita si vinovata intelegere a libertatii individuale. Mihai Iovanel ii implica, in secvente speciale, antrenate intr-o analiza meticuloasa a tuturor conexiunilor, vazute si nevazute, pe toti actorii importanti ai receptarii, in functie de atitudinea fata de problema evreiasca, de la Nae Ionescu (autorul prefetei la roman) la I. Ludo, de la Nicolae Iorga, G. Calinescu si E. Lovinescu la Camil Petrescu, Constantin Noica si Mircea Eliade.
Posteritatea i-a smuls pe scriitor si literatura lui din acea inertie a fiintei estetice, libere, fara optiuni, situata la mijloc de rau si bun. L-a repus retrospectiv pe scriitor in toate contextele politice, morale, ideologice etc. in care nu ar fi vrut sa fie. Monografia ideologica a lui Mihai Iovanel tocmai asta face, intr-un mod sistematic si inteligent. Critica exclusiv estetica nu mai e posibila sau, daca e posibila, nu mai renteaza (cum ar spune G. Ibraileanu) sau intereseaza prea putin, pentru ca acestea (criteriul moral, criteriul politic) sunt presiunile actualitatii asupra trecutului. Nu exista gratuitate estetica a literaturii; intotdeauna ea este platita, intr-un fel sau altul – ceea ce o anuleaza si-i spulbera iluziile. Mihai Iovanel revine asupra unei idei din introducere (despre pierderea „autosuficientei esteticului“) atunci cand analizeaza acuzatia lui Noica (p. 178-181) privitoare la dezechilibrul extraestetic al romanului „De doua mii de ani“, excesiv preocupat de problema evreiasca: „romanul – afirma Noica – nu e literatura, ci o replica la antisemitism“. Prefata lui Nae Ionescu – adauga Noica – „dauneaza cartii“, relevand tendinta extraestetica. Mihai Iovanel observa foarte bine strategiile unei critici estetice de a neutraliza relevanta continuturilor in roman: „ceea ce urmareste de fapt Noica e sa laude cartea lui Sebastian scotand pur si simplu din discutie, ca extraestetica, relevanta ei politica“. Tanarul critic dejoaca perspicace subtilitatile unei asemenea strategii, aratand convingator cum un asemenea continut politic, desi nedorit, „iese in strada tocmai in calitate de continut ce a scurtcircuitat alibiul autonomiei esteticului“. Concluzia recunoaste clasica si inevitabila autonomie a esteticului, dar relativizeaza lectura estetica, o lectura de prestigiu amagindu-se si amagindu-ne ca e singura posibila si legitima. E una dintre ideile fundamentale ale noii istorii literare, angajata spre alte orizonturi decat cele limitate ale criticii estetice, lectura estetica suspectand orice continut istoric, politic, national, moral de clandestinitate si nocivitate in literatura. Numai inlaturand aceasta prejudecata se poate face o noua istorie literara. Mihai Iovanel isi asuma aceasta cale, echipandu-si conceptual, procedural si instrumental expeditia cu argumente din toate domeniile utile (istorie si politologie in primul rand, apoi legislatie interbelica, economie, statistica, religie, sociologie, dar si estetica si teorie literara in cele din urma, atunci cand trebuie).
Daca un personaj de fictiune (naratorul din romanul „De doua mii de ani“) poate incerca o experienta de neutralitate ideologica, cu riscul de a fi taxat de ambiguitate culpabila, scriitorul insusi isi da seama ca deplina independenta sau totala detasare de agresiunile epocii, echidistanta nu sunt posibile. Afirmatiile lui Mihail Sebastian dintr-un articol din 16 octombrie 1931, intitulat „Tocmai la mijloc…“ sunt citate de Mihai Iovanel intr-o nota de subsol; le reiau, pentru ca sunt importante in ideea obligativitatii individului de a se implica, de a opta de-o parte sau de alta, idee asumata de scriitor intr-un mod ezitant sau oscilant: „Tocmai la mijloc se asaza in aceste timpuri nesigure carmuitorii popoarelor. Nici la dreapta, nici la stanga, nici cu totul in capitalism, nici integral in socialism, nici intr-o formula anume, nici in contrariul ei. (…) Adevarul nu sta niciodata la mijloc. Proverbele mint. Adevarul il gasesti la capete de drum nu la rascruci. Si cand timpurile se rastoarna si viata se preface. (…) Nimeni nu poate sta nepedepsit alaturi de valtoare, refuzand sa o vada“ (p. 248 in monografie). Mihail Sebastian nu putea sta la mijloc – si nu a stat. Chiar sunt flagrante oscilatiile lui de la dreapta la stanga, analizate cu sagacitate de Mihai Iovanel, mobilizand tot contextul din anii 1930-1945, cu un impresionant aparat critic de referinte si surse bibliografice.
De la o extrema la alta
Posteritatea a accentuat distanta dintre extreme, pentru a colora mai viu, mai pitoresc, senzationalul ideologic ca un balans intre doi poli ai unei biografii contradictorii. Nu a fost de ajuns sa stim adevarul ca Mihail Sebastian a trecut de la simpatia politica pentru dreapta la optiunea pentru stanga, de la antiliberalismul publicistic de la „Cuvantul“ unde il seconda pe Nae Ionescu, la militantismul zgomotos din 1944 pentru programul partidului comunist. Speculatiile, interpretarile si imaginatia exegetilor au mers mai departe, impingand mai la dreapta (pana la extrema dreapta) si mai la stanga (comunist din ilegalitate) fiecare din cele doua „capete de drum“. Marta Petreu construieste „un extremist moderat de dreapta“, un legionar prezumtiv, din publicistul Mihail Sebastian, ucenic prea ascultator al diabolicului Nae Ionescu. Suntem indemnati sa credem ca ideologia evreului Mihail Sebastian ar fi mers, inconstient si revoltator, pana la extrema dreapta care a trecut la antisemitism, incuviintand-o cel putin prin prezenta sa in redactia de la „Cuvantul“ daca nu si prin unele reziduuri ideologice naiste cu potential extremist. Mihai Iovanel ne arata, printr-un polemism calm, ca nu e tocmai asa. Mimetismele stilistice, ecourile din editorialele lui Nae Ionescu nu sunt profunde in publicistica politica a lui Mihail Sebastian de la „Cuvantul“. Ucenicia lui nu ajunge la radicalizarea antidemocratica si antisemita a maestrului. Dar, e adevarat, prezenta lui in redactie crediteaza (tacit si vag, nu clar si explicit) o astfel de atitudine politica extremista. Mihai Iovanel nu pomeneste nimic de cealalta impingere a lui Mihail Sebastian mai la stanga decat a fost: Alex Mihai Stoenescu avansase in 2006 (in volumul 3 din „Istoria loviturilor de stat din Romania“) presupunerea (neprobata prin nimic) ca Mihail Sebastian a fost nu doar un comunist de optiune grabita si circumstantiala din 1944, un entuziasm pripit, ci un comunist din ilegalitate. E o incercare simetrica de compromitere a lui Mihail Sebastian printr-o alta exagerare. Moderatia, adevarul, explicatiile rezonabile ale nuantelor si circumstantelor ar face sa se piarda legenda negativa si senzationalul ideologic.
Nici Mihai Iovanel nu e cu totul ferit sau strain de asemenea efecte contrariante de tablou politic. Dupa cum toti cei despre care Mihail Sebastian depune marturie in jurnalul sau ca au venit in contact cu el devin mai devreme sau mai tarziu antisemiti, la fel toti cei care au scris despre romanul „De doua mii de ani“ si sunt analizati de Mihai Iovanel devin, pana la urma, invariabil, antisemiti, in investigatiile staruitoare ale criticului. Victimele acestui abuz de interpretare mi se par Camil Petrescu (unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian, mai bun decat Mircea Eliade, dupa cum afirma si criticul) si E. Lovinescu. Criteriul decisiv, cel obiectiv, nu este, pentru probatoriul criticului, comportamentul public al celor doi si declaratiile din presa, ci anumite marturisiri intime, private, probabile (ale lor, ale lui Sebastian sau ale altora). Desi ziarul „Universul“ exprima despre Camil Petrescu convingerea ca e filosemit (dupa cum consemneaza prozatorul in jurnal), Mihai Iovanel il considera „un antisemit autentic“, pe baza notelor sale zilnice, vinovate de anumite „derapaje catre caracterologia rasiala“ si conchide: „Conform propriului sau discurs privat, Camil Petrescu a fost o victima facila si paradoxala a jargonului antisemit“ (p. 206). Eu nu as fi mers atat de departe, pe baza discursului privat al lui Camil Petrescu, in timp ce discursul sau public, consacrat si explicit, spune altceva. E. Lovinescu, notoriu pentru sprijinul acordat scriitorilor evrei si pentru receptivitatea lui critica fata de acestia, inclusiv ca promotori ai modernismului, este considerat si el antisemit printr-o speculatie: prin faptul ca, liberal fiind si acceptand tacit legislatia liberala discriminatorie si national-protectionista, „este impins de catre aceeasi codificare antisemita oficiala inspre contaminare“ (p. 221). Dar daca il facem pe E. Lovinescu vinovat de plasarea intr-un antisemitism de context liberal, atunci nu mai e valabila nici dezvinovatirea lui Mihail Sebastian, redactor si publicist la „Cuvantul“, ca neparticipant explicit la extrema dreapta, doar pentru ca o evolutie politica imprevizibila il surprinde prost plasat. Repet: speculatiile ca si Camil Petrescu si E. Lovinescu ar fi fost antisemiti mi se par prea fragile si chiar nedrepte. Asa am putea inventa oricui un antisemitism latent. Vinovatia are usurinta rapidei difuzari in imediata vecinatate, dar un critic vigilent trebuie sa fie prevenit asupra acestei facilitati a suspiciunii transformate in certitudine. Prea sunt toti, absolut toti vinovati in jurul lui Mihail Sebastian ca sa fie adevarate, adica bine probate, toate acuzatiile! E singurul repros mai insemnat ce-l pot face unei foarte bune carti de critica, sclipitoare de inteligenta, bine scrisa si supla, agila in argumentatie, cu o buna regie a interpretarilor si cu o rara perspicacitate ideologica.
Un contextualist bine documentat, Mihai Iovanel stapaneste stilul unei argumentatii arborescente, ce merge cu abilitate pe firul unei detectivistici politice, avand la indemana istoricul fiecarei probleme cercetate, dosarul contextelor si al conexiunilor posibile. Promisiunea unei monografii ideologice este indeplinita intr-o constructie solida, una dintre cele mai bune si mai convingatoare din ofensiva recenta a noii istorii literare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper