Miezul verii sau arta de a nu scrie o autobiografie

Un articol de PAUL MIHALACHE

John Maxwell Cotzee, Miezul verii. Scene de viata provinciala, Editura Humanitas, 2012

 

Acum vreun an, am citit o cronica la cartea lui Antonio Lobo Antunes, „Arhipelagul insomniei“, intitulata „Cum sa citesti un roman fara sa pari prost“. Cred ca, în cazul celui mai recent roman al lui John Maxwell Cotzee (laureat al Premiului Nobel pentru Literatura în 2003), „Miezul verii“, tradus de Irina Horea si aparut la Editura Humanitas în 2012, riscul e înca mai mare. Asta în pofida stilului simplu, fara alternari de voci, planuri si timpuri – cum se întâmpla la Antunes.
Obiectivitate sau ironie
Personajul-biograf Vincent scrie, pe baza a cinci interviuri acordate pe rând de Julia, Margot, Adriana, Martin si Sophie, despre scriitorul-personaj John Maxwell Cotzee, mort în Australia, la începutul deceniului trecut. Seria autobiografica „Scene de viata provinciala“, începuta cu volumele „Copilarie“ (Humanitas 2010) si „Tinerete“ (Humanitas 2011), ia forma unei pseudobiografii redate din perspective diferite – perspectivele celor cinci apropiati ai lui John, intervievati de Vincent.
Acesta este si motivul pentru care multe dintre cronicile aparute în presa de limba enleza (Times Literary Supliment, Financial Times, Observer) vorbesc în primul rând despre obiectivitate: „Sinceritatea deplina si obiectivitatea consecventa ale lui Cotzee…“ (The Telegraph). Iar tentatia unei astfel de interpretari e cu atât mai mare cu cât asa-zisul autoportret nu e câtusi de putin unul favorabil.
Majoritatea datelor biografice (verificabile) ale scriitorului John Maxwell Cotzee coincid cu cele ale personajului Cotzee (mai putin, desigur, faptul ca personajul moare în Australia, prin 2000). Însa, în masura în care vorbim despre un roman si nu despre o carte de memorii, obiectivitatea înteleasa ad litteram devine irelevanta. Inadaptabilitatea lui John, incapacitatea lui de a mentine o relatie cu o femeie sunt descrise într-un mod extrem de verosimil (dar utilizarea termenului de obiectivitate – aici – trimite la paralela, deloc concludenta, dintre lumea reala si cea fictionala din „Miezul verii“).
Cu toate ca perspectivele celor intervievati sunt asemanatoare în multe aspecte, miza nu pare sa fie, totusi, renuntarea la o imagine de sine magulitoare în detrimentul alteia, cât mai obiective (de o sinceritate identificabila cu autenticul) ori demitizarea (daca mai era nevoie) a imaginii artistului ca om în viata cotidiana. „Miezul verii“ ramâne, în mare masura (si cu mult mai mult umor), asemenea „Albatrosului“ lui Baudelaire, o perspectiva (aici: o serie de perspective) a oamenilor obisnuiti asupra unui om si mai obisnuit, si totodata dedicat scrisului.
Astfel ca (si dincolo de autoironia prezenta permanent în text) ironia lui Cotzee are un rol mult mai important decât ceea ce am fi initial tentati sa numim obiectivitate. Ba chiar posibilitatea obiectivitatii (daca e sa pastram termenul) este pusa sub semnul întrebarii.
„Africa: un loc al maselor înfometate, peste care domnesc bufoni ucigasi“
Sunt cuvintele lui Jack Cotzee, tatal lui John, care prefera cronicile ultimelor meciuri de crichet articolelor politice ori stirilor despre atentate. John nu e indiferent în fata conflictelor etnice, discriminarilor rasiale si a tuturor problemelor etice inerente, însa interesul lui este, mai degraba, unul teoretic – în perfecta concordanta cu atitudinea personajului. În plus, îi considera pe sudafricani „concetatenii lui, dar în nici un caz conationalii lui“.
Totusi, si fara ca în „Miezul verii“ sa se întrevada o voce încrâncenata, un ton resentimentar, Cotzee (autorul) reuseste sa redea o imagine vie – deloc romantata sau înfrumusetata – a Africii de Sud, în forma unui puzzle compus din scene disparate si replici aparent lipsite de importanta.
De exemplu, e ceva cât se poate de nefiresc (inclusiv pentru cineva ca Julia, absolventa de Litere si viitor medic psihiatru în Cape Town) ca albii sa faca munca fizica, necalificata. (În una dintre primele scene ale romanului, John îsi consolida – de unul singur – zidurile casei.
Când ajung în Merwevill, John împreuna cu verisoara lui, Margot, intra într-o cafenea „urmati de vreo sase plozi desculti, dintre care unul abia daca se tine pe picioare de slab ce e. (…) Se asaza, alunga mustele. Plozii se aduna în jurul mesei lor. (…) O mâna se strecoara si suteste cubul de zahar de pe farfuria ei“.
Doar albii sunt dusi cu ambulanta la spital si beneficiaza de servicii medicale gratuite.
Bancile de prin parcuri sau din incinta diverselor edificii au fiecare câte o placuta pe care scrie Albi sau Ne-albi.

Desi Cotzee a primit o serie de premii literare prestigioase, inclusiv, la vârsta de saizeci si trei de ani, în 2003, Nobelul pentru Literatura, romanele lui nu sunt constante din punct de vedere valoric. În „Asteptându-i pe barbari“ (Humanitas, 2005) sau, mai ales, în „Maestrul din Petersburg“ (Humanitas 2010), veridicul nu e un punct forte. Ceea ce nu e valabil pentru trilogia „Scene de viata provinciala“, chiar daca, în mod ironic, „Miezul verii“ este, de fapt, o falsa autobiografie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper