Mercenarii…

Un articol de C. STANESCU

Un romantic întârziat în stare sa se indigneze cu superbie, cu mare sinceritate si cu o sensibilitate ascutita este poetul Adrian Alui Gheorghe. „Spre deosebire de majoritatea optzecistilor ce cultiva desensibilizarea si dezafectivizarea (forme ale unei demonii impersonale), Adrian Alui Gheorghe este înca un sensibil si un afectiv“ – crede cu temei maxim Gheorghe Grigurcu, pe când Al. Cistelecan vede în poetul nascut la nici doi kilometri de bojdeuca marelui humulestean un „romantic care e silit sa-si ascunda si chiar sa-si persecute înclinatiile“. Însa romanticul, „un fervent deziluzionat autoiluzionist“ (Gabriela Gheorghisor), de nimic nu pare silit sa-si ascunda, necum „sa-si persecute“ înclinatiile. Mai ales în eseurile si confesiunile lui publice, gesticulatia romantica explodeaza în mari jerbe mânioase pe care oricâti pompieri ar sorbi toata apa Ozanei nu le-ar putea stinge. Recent, vâlvataile unui incendiu cu mari inflamari de tip romantic au ars o pagina întreaga a „României literare“: „«Cazul» Mircea Cartarescu“ e, sub anumite – esentiale! – aspecte, un articol exemplar. E un strigat mânios si imperativ, un apel la solidarizare cu scriitorul român umilit de tranzitie si de ucenicii ei diabolici. Întâmplator, numele acestui scriitor supus ariei calomniei nationale e Mircea Cartarescu: putea fi oricare altul, inclusiv Adrian Alui Gheorghe, într-o tara a carei „desertificare a început din biblioteca“, dupa cum spune poetul în „Contributii la estetica umbrei“ (Tracus Arte, 2012). „Scriitorul român a iesit din comunism cu un oarecare prestigiu“ – scrie acolo Adrian Alui Gheorghe, „Dar prestigiul scriitorului român s-a pierdut în hatisurile «democratiei originale», în jungla intereselor, a falselor valorizari din societate“. „Cazul“ Cartarescu nu-i decât efectul acestor cauze reunite. Din jungla stropita si întretinuta cu aur a „televiziunilor libere“ au sarit hienele, tot felul de „soumeni“, ziaristi bagatori de seama, „figuri jalnice care se perinda pe la televiziuni precum niste calugari traistari dintre cei care traiesc din mila publica“ spre „a-si da cu parerea“ despre Mircea Cartarescu, tocmai ajuns pe lista propunerilor pentru Premiul Nobel. „Traistarii“ acestia nu traiesc însa din mila publica si nici macar nu-l „urasc“ sincer (!) pe poet, ci, ignoranti si ignari, sunt noii exponenti ai „urii de porunceala“ despre care de mult vorbea Nicolae Iorga scriind despre întâmplari din cronica otravitului muntean Radu Popescu. „Ura de porunceala“ a mercenarilor de presa a atins azi cote incomparabile cu acelea atinse de „ura de clasa“ nutrita ideologic: prima, executata ilicit, la comanda („porunceala“!) în schimbul exclusiv al pungii de arginti este incomparabila cu cea de-a doua ce poate adesea raspunde, ea, exclusiv unui fanatism ideologic ce nu se plateste cu nimic. Fiind, apoi, absolut de acord cu poetul dezlantuit pe buna dreptate contra ipochimenilor si mercenarilor, precum si cu faptul ca „literatura, arta nu se judeca «democratic»“, nu-i împartasesc deloc opinia simplista – desigur, emisa la mare suparare – dupa care „Doar în comunism „omul muncii“ era chemat sa judece opera scriitorului, a pictorului, a muzicianului în functie de încarcatura ideologica. Au fost cazuri în care muncitorii înfierau cu mânie proletara carti, opere, autori. Îmi vin în minte acum executiile publice, în medii muncitoresti, uzine si santiere, a romanului „Bunavestire“ de Nicolae Breban sau „Viata pe un peron“ al lui Octavian Paler. Cine sunt activistii si securistii de atunci, cei care înscenau acele adunari?“. Buna, întrebarea de la urma nu-i implica pe „oamenii muncii“ care, pesemne improvizati în critici literari, dadeau verdicte si executau cartile amintite de poet. Sa nu punem în spatele acestor „oameni ai muncii“ lucruri ce nu cad în raspunderea lor. Nu în „medii muncitoresti, uzine si santiere“ a fost „demascat“ si „înfierat“ romanul „Bunavestire“, ci în Plenara CC al PCR, si nu de un biet „om al muncii“, dar de un scriitor el însusi eminent: Titus Popovici. Ceva asemanator s-a petrecut cu „Viata pe un peron“ al carui autor, cazut în dizgratiile puterii comuniste, s-a vazut executat undeva într-un oras de provincie si nu de „oamenii muncii“ – or fi fost si ei, ca sa umple sala –, ci de intelectuali: profesori, educatori, publicisti etc. Iar stenogramele acestor executii publice au fost alcatuite-scrise nu de „oamenii muncii“, ci, în tacerea aproape mormântala a confratilor, de redactorii revistelor literare ei însisi scriitori, care au publicat „relatari de la fata locului“… N-are a face clasa muncitoare – care în comunism „mergea în Paradis“ ca si azi! – cu judecata si executiile publice aduse în discutie de bunul poet Adrian Alui Gheorghe. Un poet al carui vibrant apel la solidaritate scriitoriceasca în jurul poetului Mircea Cartarescu îi face deplina onoare: „M-as fi asteptat ca o multime de confrati de-ai lui Mircea Cartarescu sa ia atitudine împotriva canibalismului cultural exercitat de mass-media româneasca, în momentul în care numele acestuia era pe o onoranta «lista Nobel». Reactiile au fost, din pacate, palide, inconsistente. În istoria noastra mistificarile si tendinta de a coborî de pe soclu valorile sunt vechi. Mihai Eminescu a fost judecat pentru niste nenorocite de scaune care ar fi lipsit din biblioteca pe care o administra, scaune pe care, se zice ca fiind o iarna grea poetul le-ar fi pus pe foc. Cel care a stârnit scandalul era un confrate frustrat“. Scandalurile stârnite de „confrati frustrati“, si ei mercenari ai interesului personal, s-au tinut lant în istoria la care se refera poetul în apelul sau romantic, nici nu mai încape vorba, la solidarizare. Apropo de solidaritate, citesc în frumoasa lui carte de „Contributii la estetica umbrei“ aceasta declaratie din iulie 2012, o declaratie a carei lectura ma umple de melancolie: „Daca merge literatura româna la export? Nu avem politica de promovare. Institutul Cultural Român e, dupa cele mai multe pareri, o oficina a sinecuristilor. Angajatii de la ICR se comporta ca niste asistati social, daca le ceri ceva se plâng ca nici ei nu au, daca încerci sa-i schimbi, se plâng ca ramân pe drumuri. Filozoful H.-R. Patapievici va scrie despre asta în vreo viitoare carte, care va fi premiata de USR, de Academia Româna si de alte foruri constituite ad-hoc ca sa marcheze evenimentul editorial“. Nu cumva si aici e vorba despre mercenari: mercenari ai interesului personal?!
Delatorii din culise
Înca un an, si se împlineste sfertul de secol de când la Cluj, alaturi de „Tribuna“ fondata de Ioan Slavici acum o suta treizeci de ani, aparea „Apostrof“, o stralucita publicatie „de autor“, daca pot spune asa, fondata de Marta Petreu, al carei înalt profil intelectual se înscrie indelebil în paginile, rubricile si întreprinderile critice si istorico-literare ale revistei clujene. Ultimele numere din anul ce s-a încheiat îmbie cititorul cu erudite, pasionante incursiuni memorialistice prin intermediul extraordinarelor „Dosare“ ale „Apostrofului“.
Unul este dedicat, în numarul din septembrie 2012, lui Ion Negoitescu, cu scrisorile inedite catre Farkas Jeno, autorul unui volum în curs de aparitie la Editura Parlament din Budapesta, volum intitulat „Cvadratura Cercului Litrerar. În dialog cu patru cerchisti: I. Negoitescu, Stefan Aug. Doinas, Nicolae Balota, Cornel Regman“, cu o prefata de Marta Petreu. În „Argumentul“ sau, Farkas Jeno explica formatul cartii si provenienta ideii care i-a inspirat-o: „Cu ocazia primei mele vizite la Paris, în anul 1985, Monica Lovinescu a avut generozitatea sa-mi ofere cartea dumneaei de cronici literare cu urmatoarea dedicatie: «Domnului Farkas Jeno, pentru a controla daca literatura româna vazuta de aici seamana cu cea privita de la… Budapesta»“. Întemeiata istoric, ideea existentei unei „perspective budapestane“ asupra literaturii române este sustinuta si sporita în modernitate de „punti“ precum Cercul literar de la Sibiu. Ion Negoitescu este o figura de prim plan a Cercului. Scrisorile catre Farkas Jeno marturisesc o strânsa legatura intelectuala precum si trainicia „puntii“ dintre ei. Onorat de aprecierea care i se arata într-un Lexicon de la Budapesta, Negoitescu îi întoarce aprecierea corespondentului sau budapestan, profesor de literatura româna la Catedra de Limba si literatura româna a Universitatii din capitala Ungariei: „Totdeauna am crezut ca românii ar avea cel mai mult de profitat dintr-o adevarata prietenie cu maghiarii, care sunt mai europeni decât ei, mai patrunsi de mentalitatea occidentala. Românii n-ar trebui niciodata sa uite ca maghiarii au contribuit atât de mult si decisiv la civilizatia ardeleneasca“. Aflat la München în 1991, primeste scrisori din tara „în care cetateni revoltati încearca sa ma «lamureasca» cum sta chestia cu ungurii“. Negoitescu „recidiveaza“ si într-o interventie intitulata „Maghiarii“, precizeaza cu optimism bine temperat ca, în pofida vicisitudinilor si a „trecutului de suferinta istorica“, „Totusi n-am crescut într-o atmosfera sovina. Nici parintii mei, nici bunicii mei nu mi-au prezentat trecutul decât ca documentare istorica, si nu ca pe un otravit îndreptar sufletesc. Ei nu priveau înapoi, ci înainte, spre viitor; un viitor în care, sub alta zodie, româneasca acum, Transilvania ramânea aceeasi patrie comuna a românilor, maghiarilor, sasilor si evreilor ce o locuiau. Bineînteles, când iredentismul maghiar, întretinut de guvernantii de la Budapesta, s-a întetit, primejduind evident granitele tarii si marea unire sub semnul careia venisem pe lume, l-am respins si l-am combatut…“ Îngrijit si prefatat admirabil de Ion Vartic, „Dosarul“ revistei din decembrie 2012 este dedicat tot „Cercului literar de la Sibiu“, de asta data prin intermediul scrisorilor de dragoste adresate de Radu Stanca viitoarei sale sotii, actrita Dorina Ghibu, ce va întruchipa, în constiinta poetului si dramaturgului, „un arhetip înscris în psihicul masculin“. Pe urmele unei observatii ale lui Jung, Ion Vartic conchide ca „Aceasta imagine arhetipala este Anima, materializând dimensiunea feminina existenta în psihologia masculina“. Unice în spatiul cultural românesc, scrisorile îndragostitului catre Doti reediteaza în felul lor apelurile tragice si sfâsietoare ale unui Orfeu catre Euridice, precum în aceasta „Elegie“ a lui Radu Stanca: Unde esti blânda mea Euridice?/ În care colt al iadului tânjesti/ Si-astepti un zeu cu bratele voinice/ Sa-ti spulbere catusele dracesti?/ Unde, cu ochii-n lacrimi, zaci stinghera/ Si blestemi clipa-n care mi-ai întins/ Mâna ta – alba vâsla de galera –/ Mie, acestui cântaret învins?// Întreaga fire-n juru-mi te jeleste./ Ofteaza marea, vântul ca un junghi/ Strabate printre pietre, le-ngrozeste/ Si pietrele, tipând, cad în genunchi…“. De la cutremurul stârnit în 2000 de Polirom cu „Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit – corespondenta inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle“, scrisorile noului Orfeu catre Euridice constituie negresit o veritabila, minunata revelatie destinata unor lungi si profitabile ecouri.
În fine, dar nicidecum în ultimul rând, e de citit cu creionul în mâna „Dosarul“ Sandei Cordos intitulat „În câte revolutii a crezut Ion Vinea?“ din „Apostrof“, nr.11/2012. Iata subtitlurile acestui senzational dosar: „Revolutia ca utopie si speranta“, „Fantasma revolutiei sociale“, „Alaturi de Rusia revolutionara“, „Scandal sau revolutie?“, „Revolutia sufleteasca“. Traseul „dezvrajirii“ acestui avangardist atipic, poet si romancier, dar poate în primul rând mare jurnalist, este unul spectaculos si nu mai putin pilduitor, cu toate ca, stim bine, istoria oamenilor, fie ei si ilustri, ne învata ca Istoria nu ne învata nimic. Într-un articol scris „cu ochiul liber“, liber de prejudecati! –, Cristian Vasile reface o „istorie“ petrecuta cu patru decenii în urma: „«Tezele din iulie», Teatrul „Bulandra“ si interzicerea piesei „Revizorul“„. Am fost spectator al „Revizorului“ la a doua reprezentare a piesei în regia lui Lucian Pintilie, asadar, la spectacolul dinaintea interzicerii lui. Redactor al „Scânteii tineretului“, am citit în „Scânteia“ din 30 septembrie 1972, ca ultimul cititor, comunicatul „Din partea Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste“ cu privire la interzicerea spectacolului urmarit cu doar o seara în urma. În „reconstituirea“ sa, Cristian Vasile se opreste îndelung asupra unui aspect aparent particular, exceptional si nespecific al evenimentului, anume, asupra contributiei „maselor de spectatori“ la decizia interzicerii spectacolului cu piesa lui Gogol. Cine erau aceste „mase de spectatori“? „Desi exista în istoriografia româna“ – scrie istoricul – „importante volume de documente (vezi Liviu Malita, ed., „Cenzura în teatru: Documente, 1948 –1989“, Cluj-Napoca: Editura Fundatiei pentru Studii Europene, 2006), precum si studii relativ numeroase despre informatori, agenti ai Securitatii etc., nu a fost analizat îndeajuns fenomenul delatiunii existent în mediile intelectuale si artistice înainte de 1989. Este o tema sensibila, delicata, din mai multe motive: unii actori ai acestor evenimente înca traiesc, nu avem înca toate piesele documentare si nu în ultimul rând pentru ca în mai multe cazuri cele doua parti (cel care a fost victima a denuntului si denuntatorul) sunt nume importante ale culturii si vietii artistice“. Dupa ce evoca si alte cazuri de delatiune întâmplate la Nationalul clujean si referitoare la directoratul „abuziv“ si „dictatorial“ al regizorului Vlad Mugur, care a decis, în urma delatiunilor, sa ia calea exilului, autorul staruie asupra „cazului Revizorul“ de la „Bulandra“ si a delatiunilor care s-au spart în capul directorului, Liviu Ciulei, al regizorului Lucian Pintilie si în cele din urma al spectacolului cu „Revizorul“. Toate faptele si argumentele duc spre o singura concluzie: la originea deciziilor de interzicere luate de „organele competente“ nu stau, cum se spunea în aceste comunicate, protestele si nemultumirea unui „mare numar de spectatori“, ale „maselor de spectatori din sala“, ci delatiunea din spatele scenei, din culisele teatrului: „o delatiune de cea mai joasa speta, care vizeaza întreaga echipa creata de Liviu Ciulei“. Punctul de reper, „baza“ delatiunii, fereastra favorizanta prin care ea putea fi azvârlita era reprezentata de „Tezele din iulie“, invocate, scrie autorul, „precum o Biblie a acestor „credinciosi“ ai partidului – cum de altfel se si prezinta. Potrivit denuntului, Liviu Ciulei – care s-ar fi angajat solemn sa respecte aceste Documente, nu numai ca s-a abatut de la spiritul lor, dar a condus în continuare autoritar institutia; si lista reprosurilor era lunga: bruscarea unor salariati, adresari ireverentioase fata de tovarasul Ceausescu (vinovat: actorul Victor Rebengiuc), utilizarea abuziva a colaborarilor externe, în timp ce artisti din vechea generatie sau neprieteni ai directorului nu sunt distribuiti în piese si sunt dezavantajati la salariu; secretarul de partid Toma Caragiu a pactizat cu conducerea si beneficiaza el însusi de privilegii; repertoriu întocmit discretionar, fara consultarea colectivului…“ La repetitii, spune delatiunea, apare „un grup de barbati îmbracati în femei, ce se pupa între ei, se pipaie si cânta în cor; iar textul e compus din cuvintele „Pi-pi“ si „Po-po“!, adica ce frumoasa e pederastia. Veniti sa vedeti. Ce are comun poporul nostru, arta noastra nationala, cu aceste practici, inventii „regizorale“, când nici macar nemtii nu le-au acceptat!“. Cum vedem, toata „drojdia“ nemultumirilor multe vechi si mediocre din culise se revarsa asupra scenei: pare ca celebrele „Teze…“ fura doar ocazia, iar nu chiar cauza „drojdiei“ si a interzicerii bulversantului spectacol. Cristian Vasile omite ce-i drept sa ne spuna despre protestul Ambasadei sovietice la Bucuresti fata de „denaturarea“ piesei gogoliene – versiune care a circulat în mediile artistice ale vremii. Nu omite în schimb, sa-l „denunte“, în treacat, pe Aurel Baranga, cel care, binevoitor, i-ar fi „tradus“ lui Ceausescu „gesturile scenice care ironizau inclusiv vizitele lui de lucru în teritoriu“! Simple zvonuri ori nu, fapt este ca într-o mare masura, poate decisiva, interzicerea spectacolului este efectul delatiunilor din culise. Delatiuni favorizate si înlesnite de… „Tezele din iulie“. Daca spre ultima suta de metri a vietii lui Dej în culisele mediilor artistice s-a auzit strigatul „s-a dat drumul la dragoste!“, Tezele lui Ceausescu au fost urmate si ele de strigatul (soptit!) al acelorasi culise: „s-a dat drumul la delatiune!“. E o trista realitate deasupra careia se trage abia un colt de cortina, desi scena e cu mult mai mare, iar în dosul cortinei – vorba lui Niculae Gheran – s-au întâmplat multe. Mai târziu, tot în urma unei delatiuni din culise puse în seama unui mare actor a fost „revizuit“ binisor un fascinant spectacol de la Teatrul Mic cu „O scrisoare pierduta“ în care Leopoldina Balanuta în rolul lui Agamita imita vizitele de lucru ale lui Ceausescu. Cristian Vasile are dreptate sa conchida: „Probabil dimensiunile actelor cenzoriale nu ar fi atins proportiile cunoscute daca nu ar fi existat si multe dezbinari în interiorul mediilor artistice; care au facut un mare rau lumii teatrale. Nu este mai putin adevarat ca Tezele din iulie au încurajat delatiunea“. De unde putem deduce ca, pentru delatori, vizita lui Ceausescu în Coreea de Nord a fost o mare binefacere: „drojdia“ culiselor a infectat scena. Nu e singura explicatie sau concluzie, dar e cu siguranta una dintre ele. Traditia culiselor, a dezbinarii si beneficiilor învrajbirii da cale libera delatiunii si „tradarii de frate“. Ea continua sa-si vada efectele si astazi. Dirijorul sta în culise, în dosul cortinei ca Polonius.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper