„Mentalitatile comuniste“ si Miticii lui Caragiale

Un articol de TUDOR PETCU

LAVINIA BETEA ÎN DIALOG CU TUDOR PETCU

Tudor Petrcu: Pentru început, v-as ruga sa prezentati în linii mari semnificatia propriu-zisa a psihologiei politice, întrucât vorbim de o paradigma de gândire si de perceptie în egala masura sensibila si patrunzatoare. În acest sens, exista motive întemeiate pentru care ar trebui sa catalogam psihologia politica drept o disciplina autonoma, cu specificul si cu metodologiile sale de cercetare?
Lavinia Betea: În opinia mea, expusa si cu alte prilejuri, fragmentarea stiintelor socio-umane este o trasatura a timpurilor noastre. Devin astfel importante paradigmele federatoare în viziunile transversale si pluridisciplinare asupra socialului. Cetateanul planetar – folosesc sintagma aceasta prin derivatie de la „satul planetar“ datorat tehnologiei media – este produsul diferitelor regimuri politice. Politicul si psihologicul pot fi astfel centrele de emergenta ale reflectiei asupra lumii în care traim. „Arhipelagul“ disciplinei psihologie politica îl configureaza temele de granita ale cercetarii clasice precum puterea, democratia si totalitarismul, crizele si revoltele, schimbarile politice, autoritatea si charisma liderilor, propaganda, comunicarea si discursul politic, razboiul psihologic si actiunea diplomatica, procesele electorale, influenta sociala si memoria colectiva, ideologia si credintele, diversele forme de rasism, impactul tehnologic si geopolitic. Spre deosebire de perspectiva istoricului, antropologului, filosofului ori politologului, „microscopul“ cercetatorului în domeniu este focalizat pe om. Omul, în calitatea lui de creatie a politicului, si totodata de creator al faptului, comportamentului si discursului politic. Mai concret – actorul politic în ipostazele esentiale de lider si cetatean. Orice introducere în istoria disciplinei mentioneaza numele profesorului american Ch. Merriam, care, înca din 1925 insistase asupra necesitatii stiintelor politice de a face apel la psihologie. Psihologia politica a fost introdusa în rândul disciplinelor universitare de catre discipolul sau H.D. Laswell, la Universitatea din Chicago. Cu multa vreme înainte de institutionalizarea amintita, s-a spus adesea ca nu poate fi studiat politicul fara referire la fiinta umana din perspectiva psihologica. Cadrul acestei discutii nu ne îngaduie însa dizertatii tematice si metodologice. As aminti însa ca între cei care îsi asuma misiuni de cercetare în psihologia politica exista controverse pe tema daca se poate vorbi de o disciplina aparte sau avem pur si simplu de-a face cu „terenuri de aplicatie“ si noi „santiere“ ale psihologiei sociale. În opinia mea, situatia trimite la analogii cu statutul psihologiei artei, religiei, sportului sau psihologiei familiei. Desprinse din trunchiul psihologiei sociale cu zestrea teoretica si metodologica a „familiei“, acestea au rodit fertil ca discipline de sine statatoare. Este, va fi si cazul psihologiei politice.

T.P.: În general, sistemul comunist din România, ca de altfel întregul bloc sovietizat, era caracterizat de mitul Conducatorului Absolut, de cultul personalitatii si multe alte metafore, care odata ce au ajuns sa relationeze cu realitatea, a distorsionat complet sensul unei conduceri politice corecte, adecvate si rationale. Daca am lua în considerare exemple graitoare, precum asa-zisa mistificare ceausista a majoritatii sectoarelor societatii românesti, în special a intelectualitatii, sau, îndraznesc sa spun, inchizitia cel putin psihologica ce a macinat sistemul de educatie, întelegem ca avem de-a face cu o psihologie politica barbara, fundamentata pe un sistem principial de tipul plenitude potestatis (pretentia de a domni în mod absolut). Pe de alta parte, în România zilelor noastre se vorbeste parca tot mai des de capitalismul salbatic si de o pseudo-democratie, care de fapt ar fi un soi de cripto-comunism. Considerati ca o asemenea afirmatie este suficient de logica si de întemeiata si daca da, suntem îndreptatiti sa vorbim de cele mai sus mentionate ca de niste barbarisme psihologice politice, capabile sa se ascunda de faldurile idealismului democratic?
L.B.: Pentru ca una dintre metodele consacrate ale psihologiei politice este analiza de continut a discursului politic, as face, cu îngaduinta dumneavoastra, o remarca. Introducerea întrebarii ce mi-ati adresat-o e saturata de concepte politice. Pozitionarea lor accentueaza sensurile propagandistice. Ce vreau sa spun? Daca ati cere unui elev de liceu – am ales categoria aceasta pentru ca în trasaturile vârstei intra si formarea gândirii abstracte – sa extraga ideea principala din afirmatiile dumneavoastra, ar spune ceva de genul: comunismul a fost exceptia raului absolut în ansamblul conditiei umane. Raportat însa la „straturile“ istoriei, democratia si pattern-ul omului democrat (în acceptiunile uzuale azi) se reduc la un strat subtire si foarte actual. Altfel, istoria politica a lumii este una a despotilor absoluti – de la sefii de trib din „timpurile prelogice“, pâna la intrarea în scena a multimilor. Care se produce în ceea ce istoricii numesc „epoca moderna“ a omenirii, cu începuturi diferite însa într-o parte si alta a lumii. Si o a doua observatie: psihologia politica nu exista „în natura“. Ca orice corpus de reflectii si regularitati, ea constituie o reprezentare ideatica a unor realitati mai mult sau mai putin strict delimitate. Nu putem vorbi asadar de o „psihologie politica barbar-comunista“ sau de o „psihologie politica salbatic capitalista“. Cum nu putem vorbi de altfel despre o fizica africana si alta europeana, ori despre o chimie democrata, în opozitie cu o chimie totalitara. Exista însa o astfel de manipulare, încercata tocmai în Uniunea Sovietica, în vremea lui Stalin. Atunci s-a postulat ca „adevarata“ stiinta este „stiinta sovietica“, ale carei „adevaruri partinice“ se situeaza deasupra „adevarului obiectiv burghez“. Cine îndraznea sa aiba alta opinie, se facea atunci vinovat cel putin de pacatul „cosmopolitismului“. Risca si „reusea“ sa fie condamnat la închisoare ori la „reeducare prin munca“ în lagarele sovietice. În prelungirea opiniilor dvs. s-ar putea remarca însa ca pattern-ul liderului comunist se identifica într-o semnificativa masura cu cel al conducatorului ce dispune de puteri nelimitate asupra „supusilor“. Specifica puterii comuniste este mimarea institutiilor si comportamentelor democratiei. Regimurile comuniste au functionat prin forme definite de liderii lor ca „regim de democratie populara“ si „regim de democratie socialista“. Tehnicile de manipulare, relatiile si structura nucleelor de decizie, efectele în planul psihologiei multimii, caracteristicile discursului public si altele ca acestea devin „santiere“ ale investigatiei din perspectivele psihologiei politice asupra comunismului. Rezultatele întregesc si clarifica, în primul rând, demersul clasic al istoricului. Termeni precum „pseudo-democratie“, „cripto-comunism“ si altii de aceeasi factura nu au cum deveni termeni operationali într-o investigatie de psihologie politica bazata pe instrumentarul clasic al chestionarelor, scalelor de atitudini, tehnicii diferentiatorului semantic etc. Ei ramân termeni uzuali din vocabularul activ al jurnalistului sau omului politic, indicând un anume sens al opiniilor acestora, nicidecum asertiuni derivate dintr-o anume cercetare stiintifica.

T.P.: Implicatiile si semnificatia regimului ceausist sunt realitati crunte mult prea bine cunoscute ca sa le mai dezbatem în cadrul discutiei de fata. Cert este ca lunga perioada de dominatie a lui Nicolae Ceausescu ar putea fi identificata cu ceea ce unii teoreticieni numesc morala stapânilor, pe baza careia suntem tentati sa dezbatem asupra unui alt concept clasic ce a facut cariera în preocuparile legate de studiul totalitarismului, viclenia ratiunii. Considerati ca tocmai aceasta viclenie a ratiunii este fundamentul comunist sau sa-i spunem totalitar, impregnat în psihologia politicã româneasca postdecembrista, caracterizata parca de o anumita stagnare în plan ideatic?
L.B.: Înca o data, nu putem stabili existenta unei psihologii politice nici românesti, nici ante sau post-decembriste. De altfel, stiti care este caracteristica fundamentala a democratului, stabilita printr-o ancheta comparativa? Toleranta. În ceea ce priveste prototipul uman promovat de ideologia comunista, aceasta a fost exprimat prin conceptul de „om nou“. Preluat din scrierile Apostolului Pavel. „Omul nou“ visat de Lenin se aseamana „omului nou“ din dogma crestina. Sunt însa note în ambele acceptiuni care contravin naturii umane. Pentru ca întotdeauna si pretutindeni actiunile oamenilor sunt determinate de interese: întâi satisfacerea trebuintelor de baza, apoi a celor legate de stima de sine, relatiile cu ceilalti si în sfârsit, trebuinta de dezvoltare, cum o numeste economistul Maslow. A-ti iubi aproapele mai mult decât pe tine însuti, a iubi saracia si fratia cu toti ceilalti semeni sunt porunci ale dogmei crestine tot atât de dificil, daca nu imposibil de împlinit de catre marea majoritate a oamenilor, ca si egalitatea si tovarasia comunista. Sau împlinirea idealul comunist unde toti vor munci la capacitate maxima si îsi vor limita consumul la trebuintele minimale. Este aceasta o „viclenie a ratiunii“? Nu. Avem pur si simplu doua programe idealiste – unul religios, împartasit de întreaga lume crestina, si altul specific ideologiei comuniste. Sa nu uitam ca regimul comunist a dorit impunerea ideologiei sale ca o noua religie. Sa nu uitam nici ca „imperiul comunist“ a fost cel mai mare din istorie omenirii: în anii 80 o treime din populatia planetei traia sub semnul steagului rosu, cu secera si ciocan.

T.P.: Momentul decembrie 1989 a reprezentat si reprezinta pentru societatea româneasca un moment de cotitura, aflat din pacate sub spectrul dilemei, nedeslusita întru totul nici în zilele noastre, din diferite motive. Totusi, o asemenea revolutie a însemnat, daca îmi permiteti sa ma exprim în acesti termeni, o desacralizare a miturilor fondatoare ale ceausismului. Pe de alta parte, exista anumite îngrijorari cu privire la psihologia politica româneasca contemporana în sensul în care tensiunile si inechitatile sociale, transformarea capitalismului într-un alt tip de totalitarism prin impunerea unei birocratii, care în tarile cu adevarat capitaliste aproape ca nici nu exista, si nu numai a acesteia, afecteaza constiinta colectiva. Date fiind realitatile amintite, în ce masura putem sesiza persistenta câtorva dintre acele mituri ceausiste în mecanismele psihice ale sistemului politic românesc al zilelor noastre?
L.B.: Dilemele „omului actual“, ca sa-i spunem asa, pornesc tocmai din neputinta definirii lor în raport cu niste repere clare – morale, religioase, politice, cetatenesti. Mai pot fi adaugate înca alte cuvinte care largesc cadrul si accentueaza nesiguranta orientarii. Dar realitatea aceasta este efectul „democratiei planetare“, exprimata clar prin comunicarea media. Ce va face sa credeti însa ca românii sunt mai „dezorientati“ ori mai afectati în „constiinta colectiva“ decât americanii? Sau indonezienii?! Sau ce ne îndreptateste sa vorbim despre „miturile fondatoare ale ceausismului“? Sunt doar câteva „mituri fondatoare“ ale omenirii, iar printre ele „mitul ceausismului“ n-are loc. Nu reprezinta nimic plasat în apropierea lor. De altfel, la scara istoriei, regimul comunist se încadreaza în ceea ce Braudel numea durata „istoriei conjuncturale“. Spre deosebire de „duratele lungi“ ale istoriei care, prin forme de putere, institutii si practici specifice forjeaza o anume civilizatie în decursul unor secole, aceste „durate conjuncturale“ produc schimbari ale mentalului colectiv de mai mica amploare si persistenta. În pofida eforturilor institutiilor si propagandei comuniste, „omul nou“ n-a aparut la scara sociala. Am dedicat (îmi vine sa zic „cheltuit“) sase ani din viata citind, scriind si aplicând metodologia tezei mele de doctorat ce-si propunea investigarea reprezentarilor sociale datorate ideologiei si institutiilor comuniste din România. Ca sa ajung într-un final la concluzia ca numitele remanente si „mentalitati comuniste“ sunt identice manifestarilor Miticilor lui Caragiale. Psihosociologul francez de origine româna Serge Moscovici îmi spunea într-un interviu ca scriitorul Ion Luca Caragiale este cel mai bun psihosociolog al românilor.

T.P.: Putem spune ca principala carenta a psihologiei politice postdecembriste, referindu-ne strict la regimurile ce s-au succedat mai ales începând cu anii 2000, este patologia unei ratiuni politice elementare de unde rezulta automat si o falsa judecata de constiinta politica?
L.B.: Din perspectiva strict psihologica n-as putea vorbi despre o „constiinta politica“. Îmi pare, de altfel, un lest al ideologiei leniniste ratacit în memoria noastra colectiva. Lenin emitea teoria, devenita dogma a zisului „socialism stiintific“, dupa care exista o anumita constiinta politica „de clasa“ care trebuie indusa multimii de catre „revolutionarii de profesie“ în scopul declansarii unor comportamente politice. În zona de interes indicata de dumneavoastra, operational în psihologia politica poate fi conceptul de cetatean sub raportul status-urilor si rolurilor sale sociale. Acestea conduc la reprezentari, atitudini si comportamente care pot sau nu individualiza post-comunismul românesc în raport cu, sa zicem, „epoca Ceausescu“. Eu, de exemplu, nu vad nicio „patologie“ la liderii post-comunisti, nici mai deosebite înclinatii ale multimii românilor spre „judecati false“. Exista însa relatii aparte între cetatean si institutiile statului, exista efecte directe sau „perverse“ ale comunicarii mediatice, exista tehnici si campanii de imagine ale politicienilor si partidelor, exista diverse aspiratii, atitudini si expectante. Si mai ales degradarea, daca nu distrugerea unui mod de viata cu aparenta unei anume stabilitati si coerente, fara ca în locul lui sa fi aparut altul cu astfel de însusiri. Or, nevoia de siguranta este o trebuinta fundamentala si constanta a omului. A Omului de oriunde si de oricând.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper