Mai mult ca prezentul în Universal

Un articol de HELENA COROGODA

Simona Sora, Hotel Universal, Editura Polirom, 2012

 

Gabroveni 12, în mijlocul Bucurestilor, cum iesi în ulita din Fundul Curtii. Timpul – mai mult ca prezentul. „Hotel Universal“ este cel mai recent roman al Simonei Sora, profesor si critic literar, detinatoare a premiului pentru carte de debut al Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Regasirea intimitatii“, aparut în 2008 la Editura Cartea Româneasca.
De altfel, în Universal era loc numai pentru prezent. Das Da-ul în exclusivitate. „Poate chiar din cauza promiscuitatii de nenumarate feluri, cum zicea profesorul de greaca veche – singura vreme posibila.“ Sandramaua în discutie, un hotel de mâna a paisprezecea, fost fals bezesten (hala a negustorilor), fusese preluat în anii ’90 ai secolului trecut de Liga Studentilor. Pâna prin 1997, când a fost în cele din urma lasat în seama avocatilor.
Cei ce, fiind, sunt
Personajele care-si fac veacul aici, sub roata destinului, au consistenta si coerenta cartilor de tarot, iar daca vreuna iese din pachet cu capul în jos, simbolurile vor fi, la rândul lor, interpretate cu capul în jos – stiu ele cine e cine si câte parale face fiecare, ca, doar „pentru ce am murit noi în decembrie?“ – parca asa suna refrenul cântat de membii din Liga Studentilor, cei cu pardesie de piele neagra si chimire la brâu. Merita încercata, de exemplu, si o variatiune pe tema canii; cântecelul va suna cam asa: „cere o cana adevarata, ce mama dracului, pentru ce am murit noi în decembrie?“ etc.
Dar sa nu uitam ca hotelul e „Afacerea Afacerilor, dobândita prin ghicirea viitorului în prezentul etern din Universal.“ Dat fiind ca unii dintre locatarii sai – locatare, mai exact, caci cuvintele femeilor atârnau, în general, în Universal mult mai greu decât cele ale barbatilor – se ocupau, nici mai mult nici mai putin, decât cu prezicerea.
Lucrurile stateau în felul urmator: Aliona, studenta la Litere, o basarabeanca mare (si) amatoare de bomboane de ciocolata în straturi, ori tablete de ciocolata, ori visine în ciocolata,  profesa „invocarea perversa si mincinoasa a micilor demoni ai vazduhului“. Maia, însa, era o pre-zicatoare autentica, întrupare a arcanei Justitiei (una dintre cartile de tarot ale Alionei, care închipuia o femeie ce putea fi de-a dreptul amenintatoare, cu mantia rosie pe umeri), atât doar ca „Maia n-avea, ca ea, o sabie albastra îndreptata spre cer în mâna dreapta si nici o balanta în cea stânga, dar le înlocuise – cu mai putin efect, în lumea cazuta din Universal – cu un vechi stilou negru cu care transcria scrisori sterse, într-o mâna, si o tigara întotdeauna aprinsa, în cealalta.“
Pitorescul depaseste momentul faptului-de-a-povesti-la-o-dulceata-de-trandafiri, exista un echilibru pe marginea vasului cu dulceata, mentinut, mai ales, pe lânga imersiunea în social-politic, de ceea ce pare a fi obsesia „universalilor“: de a fi prezenti, într-un mod aparte al prezentului, în Universal. Pitorescul ca dispozitie afectiva menit a le deschide locatarilor modul în care înteleg sa fie, chiar si atunci când cad devorati în continuu, devorând bomboane (ori pierzându-si sufletul în pâinea proaspata, ori amestecându-l cu mirodenii, spre exemplu) – asta pentru cazul în care vrem sa ne lasam ispititi (si trimiterea e irezistibila) de invocarea în germana a sus-numitei obsesii. Traducerile sunt, însa, specialitatea uimitoarei Diana. Verdictul profesorului Dreptu: aici si acum!
Aburul de misticism (nici un perete n-a ramas neatins) planeaza, totusi, dincoace de limita superstitiei, iar cei care o încalca se vor autopedepsi în final. Însa, pâna una-alta, se îndeletnicesc cu faptul-de-a-face-atmosfera si ceva bani. Mai mult pitoresc decât misticism. Caci aici misticismul nu e, pâna la urma, nimic altceva decât diversitatea modalitatilor de a încerca deslusirea semnificatiilor unor simboluri, prin interpretare sau prin traducere. Am putea spune, din nou: pitoresc si întelegere – fie în modalitatea autentica, fie în varianta facut atmosfera si ghicit viitorul (care viitor?).
Despre limbaj, în general. Despre interpretare si altele
Textul Simonei Sora ne permite sa trasam o paralela limbaj-hotel. Mai întâi, primul termen sta sub lumina numelui perechii sale. Pe de alta parte, sa ne gândim, cel putin, la înaltimea tavanelor ori la un oarecare tunel încovrigat despre care nu aveau sa stie decât cei care trebuiau sa stie, dar si la alte elemente arhitecturale ale, sa spunem, hotelului-ca-atare. Limbajul, la fel ca hotelul, a retinut urmele trecutului. Mestecând în oala, batrâna povesteste si repovesteste, somnambula, cea tânara transcrie scrisori ale strabunicilor într-o româna amestecata pe alocuri cu greaca, în care iubitul o striga pe iubita lui de aur cu numele de alint mouraki mou – ceea ce vrea sa însemne copilul meu – iar femeile aveau vive, un termen probabil negrecesc, dar cu o muzicalitate ce aminteste de claritatea universaliilor.
La fel ca la Radu Aldulescu, în „Cronicile genocidului“ – roman publicat, de asemenea, în 2012 – si atmosfera din „Hotel Universal“ este una de mahala, însa în „Cronici“ monotonia frigului si a saraciei e înviorata mai degraba de ironia hiturilor aducatoare de speranta ale Privighetorii Carpatilor, decât de promisiunile primarului din Frasineni, Vasile Robu lui Dumnezeu ori ale urmasilor acestuia. Aici, preacurvia nu are deloc darul – ori harul – de a da o alta înfatisare mizeriei generale, ci, în cel mai bun caz, de a o îndulci pentru câteva momente, când totul pare sa se duca dracului de-a binelea. Diavolul din „Cronici“ e un amarât batrân, vagabond si flamând, încalecat într-adevar de doua curve, dar fara aripi uriase si nicidecum domn, în timp ce diavolii de dincoace, din Hotel, sunt stapâni peste lumea senzoriala, si, aducând ca aparitie cu diavolii lui Agopian, nu sunt nici pe departe doar decorativi, cum ar putea parea gratie efectului estetizant al delabrarii, caci interioritatea personajelor iese în relief pe fond social si politic. Din contra, în Bucurestii Maiei Soranei Sora, desi Universalul, si nu doar el, „e un loc rau, mamica, o gaura pe unde iese foc si pucioasa“, urâtul si fenomenul calificat îndeobste ca depravare antreneaza si rafineaza, în mod obligatoriu, simturile. Iar „harul pe care îl cer“ îsi are originea în promiscuitatea salvatoare din care, conform consideratiilor profesorului de greaca veche, izvora prezentul continuu, momentul în care personajele erau mai mult decât ele însele, de fiecare data.
Astfel, „cunoastemfoartebineaceastaproblemasaseducalagargantuaacumnuzimadecarenuestedeacordlaziuastabilitamaideparteoteribilalinistetimofeisanuiabatimofeimaeliberezsivinoginaaviatavesnicaesteorealitatepulameasavinaprininversasaramînabadacavinenecesartotuleconstiintasascrieacumînutaeiotîmpitascriecucuruleiuniversal.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper