Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS (XX)

Un articol de ***

Continuam publicarea in foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.

 

O repatriere neobisnuita:
clandestin, pe jos, din Germania

ELISABETH GLASSMANN,

casatorita MALTRY

Eu locuiam cu parintii mei, in Giarmata. Aveam 17 ani. Tata era dulgher si mama era muncitoare, in fabrica. Amandoi lucrau in Timisoara, faceau naveta, mergeau cu trenul la serviciu, pentru ca sunt doar 10 km distanta intre localitati.
Din familia mea, eu am fost singura deportata. Tata a fost scos de pe lista, deoarece era militar. Mai aveam o sora care era cu 10 ani mai mica, dar ea nu a fost pe lista. Si mama a ramas acasa, desi avea varsta, pentru ca trebuia sa o ingrijeasca pe sora mea.
Era in 14 ianuarie 1945, ora 5 dimineata. Cineva a batut la poarta, un soldat rus si unul roman. Momentan eu nu eram pe lista, doar tata. Eu eram nascuta in 1927. La inceput, nu au fost luate femeile nascute in anul 1927. Dupa o ora a venit un alt soldat, roman, care avea pusca la el, si ne-au luat si pe noi. Cateva case dintr-o strada au fost evacuate, dar nimeni nu stia pentru ce. O femeie de la mine din sat, imi era prietena, care era foarte bolnava, umbla cu 2 carje, a fost si ea luata. Ea nici nu a putut sa munceasca…
Am fost dusi si tinuti toti la un loc, barbati si femei, in picioare, timp de trei zile, in casele evacuate. Si nimeni dintre rude nu au putut intra acolo. Nici sa aduca ceva de mancare. Apoi au venit camioane care ne-au dus in Gara de Nord din Timisoara, unde am fost tinuti in salile de asteptare.
Intre timp au fost pregatite vagoane pentru animale, cu paie, pe jos, in care ne-au pus la un loc femei si barbati. Nu existau ferestre, era intuneric, si un barbat a facut o gaura cu briceagul pentru ca sa intre cateva raze de lumina in vagon. Apoi s-a facut o gaura in podea ca sa ne facem nevoile. S-a luat o patura, doi tineau patura si puteai sa-ti faci nevoile ferit. Nu ni s-a spus unde suntem dusi. S-au inchis usile, nimeni n-a putut iesi si s-a pornit. Fiecare a putut sa-si ia un geamantan. In care eu mi-am pus patura, perne si ce mai puteam sa duc cu bratele. Atunci, in iarna, s-au taiat porci, asadar exista sunca, slanina, carne. Am putut sa ne luam mancare. Dar habar nu aveam unde ne duc si nu stiam cata hrana sa luam.
In Iasi, trenul a stat trei zile. Fiecare a avut speranta ca germanii sa vina sa ne elibereze. Dar razboiul era pierdut! Apoi trenul a plecat mai departe. La Sabaros, a fost prima oprire in Rusia. Barbatii au fost dati jos si au ramas acolo, in lagar. Au fost despartiti de familii, sotii de sotii, parintii de fiice.
Cazati in grajdul colhozului
Femeile au ramas in vagoane. Iar trenul a plecat mai departe. 11 zile am mers pana la Novotroitk. Eu am lucrat in mina de carbune, dar cea mai mare parte a femeilor a lucrat la construirea sinelor de tren. Timp de trei ani. Am fost cazati intr-un grajd, nu stiam ce tinusera acolo inainte, vaci sau cai, pentru colhoz. In mijloc era o soba de caramida. De jur imprejur, erau paturi supraetajate, din lemn. Fara paie, fara nimic. Cladire nu avea tavan, se vedea acoperisul, lemnele, barnele, tigla. Nu erau nici ferestre cu geam.
Ne-am invelit si am dormit pe hainele si paturile pe care le aveam la noi. Nu aveam lenjerie. In curte era o fantana, un put, din care se scotea apa. In fiecare dimineata trebuia sa luam apa de acolo, ca sa ne spalam.
Era plin de sobolani. Plin! Aveam lighene mari, la care ne spalam cate sase femei. Seara le umpleam, dar dimineata nu mai era apa. O beau sobolanii noaptea. Erau si cate 13 sobolani intr-un lighean. La WC-uri, adica afara, unde erau niste gauri sa ne facem nevoile, indrazneam sa mergem numai cu bata. Pentru ca misunau sobolanii. Seara primeam o bucata de paine, hrana pentru ziua urmatoare. Sobolanii ne-au mancat si geamantanele si painea. Asa ca mancam de seara ratia zilnica.
Erau foarte multi sasi cu noi. Iar sasoaicele – care veneau din tinuturi mai racoroase – umblau cu cizme si erau imbracate cu lana. Ele si-au pus in lemnele de sus, de la acoperis, niste cuie de care ne-am atarnat hainele. Si dimineata, acolo sus, se plimbau sobolanii. Existau si plosnite, si paduchi. Dupa 14 zile, fiecare avea paduchi. Nu aveam apa calda. Trebuia sa vina frizerul sa ne tunda chele, pe noi, femeile. Asa de multi paduchi aveai, incat nu se mai desfacea parul. Plosnitele ieseau la intuneric. Degetele erau rosii-rosii, dupa ce omoram plosnitele. Asta era ocupatia principala inainte sa dormim.
Am muncit la linia de tren, eram numai femei acolo. Vreo 20-25 femei. Aveam un sef, un rus, invalid de un picior. Nu mai tin minte cum il chema, dar era un sef tare bun. Copiii lui erau prizonieri, baiatul la englezi, fata in Germania. Era un om atat de bun! Eu eram cea mai tanara din grupa mea. Si rusii erau foarte saraci, dar daca ramanea un cartof fiert, dupa masa, il aduceau mie si inca unei fete. Noi eram cele mai tinere. Il taiau in doua si ni-l dadeau. Acolo am invatat ca nu exista dusmanie, exista doar oameni, care se impart in buni si rai, in fiecare natiune.
Munceam si ziua si noaptea
Nu primeam bani. Absolut nimic, nici un cent. Hrana primeam ciorba de varza. Apa cu castraveti si apa cu varza murata. Noi nu am vrut sa facem un kilometru si jumatate sa primim o farfurie de zeama din aceasta, care se serva la cantina. Era prea departe si eram foarte obosite. Iar dupa pauza trebuia sa ne intoarcem la munca. Asa ca renuntam la zeama aceea.
Munceam si ziua si noaptea. Mai ales noaptea era greu, deoarece era foarte frig. Dar cand vapoarele descarcau drugii pentru sinele de tren, trebuia sa muncim. In schimb de noapte. Acolo, la Novotroitk, nu erau mine de carbune, ci cariere de piatra.
Dupa un an am primit haine, pentru ca iarna era foarte frig, 40-45 grade minus. Cele mai multe femei au murit la menstruatie, nu au avut cu ce sa se ingrijeasca, sa se spele. Foarte multi au murit in primul an. Se murea de tifos. Veneai acasa noaptea tarziu, hainele iti erau umede, era grindina, zapada, ningea, si nu aveai cu ce sa te acoperi. Si tot cu hainele acelea umede te inveleai. Multi au racit atunci. Cand era cineva mai grav bolnav, venea caruta cu calul si era dus. Dar nimeni nu s-a intors, nu stiu unde-i ducea.
In primul an, in decembrie 1945, am sarbatorit Craciunul. Ne pazeau un ofiter si un soldat. Am cantat cantece, colinde, am facut pom de Craciun dintr-o creanga de copac, pe care am impodobit-o cu coji de morcovi si de cartofi. Acesti doi oameni, care stateau afara, au plans cu noi. Iar ofiterul mi-a spus ca rusii nu au cerut femei, ci barbati, ca forta de munca. Si nu neaparat germani.
Noi nu am avut contact cu poporul rus. Dar seful meu s-a purtat foarte frumos cu noi. Femeile care ne supravegheau cu pustile insa, la intrare si la iesire, erau rele. Ele erau mai dure, nu barbatii, care erau milosi.
Existau transporturi de bolnavi. Eu nu am ajuns in nici unul, deoarece nu am fost destul de bolnava. Desi mi se infectase gandul, nu am fost tratata pentru ca nu aveau medicamente. Dar au murit doua femei si le-am luat locul, fiind printre cele mai tinere.
Frankfurt pe Odra – Arad, pe jos, in 14 zile
Dupa trei ani am fost trimisa acasa, dar nu in Romania, ci in Germania, la Frankfurt pe Odra, in zona de ocupatie sovietica. Acolo a ajuns transportul. Nu ne-au intrebat daca vrem sa ne intoarcem acasa. Insa am venit acasa pe jos, intr-o calatorie ce a durat 14 zile. Eram 15 persoane. Noaptea, un granicer, de origine germana, ne-a ajutat sa trecem frontiera. Dupa aceea, am ajuns intr-o localitate. Acolo ne-am dus la biserica. Si preotul i-a rugat pe consateni sa invite cate o persoana acasa, ca sa doarma si sa manance ca oamenii. Pe mine m-a invitat un barbat cu ambele picioare amputate si sotia lui. Fiica lor, de 17 ani, murise. Si toate hainele ei mi le-au pus intr-un geamantan si mi le-au dat. Acasa nimeni nu stiam ca venim, pentru ca din Rusia nu am putut sa trimitem carti postale. Dupa trei ani, din Germania, am scris prima scrisoare. Si mi s-a raspuns si atunci am aflat ca tata nu mai traia. Era primul semn pe care il primeam de-acasa… Alta data am tras la o manastire de calugarite. I-am ajutat la munci si am mancat pe saturate. prima data dupa 3 ani!
Calatoream numai noaptea, clandestin. Asa am trecut si granita intre RDG si Austria, ca altfel nu aveam voie. Am trecut printr-un lagar din Viena. In Ungaria ne-am dus sa cersim. In Budapesta, am intalnit pe unul care mergea in Germania si avea bani romanesti – 1.000 de lei – si noi aveam marci, si am facut schimb cu el. Am trecut pe la Curtici, in Romania. O romanca intr-o caruta inalta, plina cu pasari, ne-a adapostit sa nu ne vada granicerii. In tara, dupa ce am trecut granita, exista o organizatie infiintata de un preot, Nischbach, care conducea scoala germana din Timisoara. Asa au fost ajutati cei care s-au intors in tara. Tot ei au avut grija de copii ramasi fara parinti. A fost o actiune laudabila. In Arad, veneau in fiecare zi germani deportati. Iar ei ne-au cunoscut de departe si ne-au dat gulas sa mancam. Spre comunele noastre am plecat cu trenul.
Eu am avut sapte clase. Cand m-am intors mama lucra intr-o fabrica de tricotaje, si am inceput sa lucrez si eu acolo. Iar dupa un an m-am casatorit.
Am fost o generatie de sacrificiu. Tineretea mi-am petrecut-o in Rusia. N-am mai avut un dinte in gura cand m-am intors, pentru ca nu primeam vitamine. De la granita, cand am plecat, ni s-a zis ca nu avem voie sa povestim nimic din ce am patit in Rusia. Ma mir astazi ca pot sa vorbesc asa, dupa 67 ani. Cand vorbesc despre Rusia, toate se desfasoara in fata ochilor mei.
Am stat in Romania pana in 1971. Cand aveam 40 de ani am plecat in RFG, unde sotul meu avea doi frati, stabiliti dupa razboi. Am platit 25.000 de marci ca sa putem pleca. E trist, dar asta e.
E greu de zis cine e de vina: razboiul, Hitler. Dar in primul rand, romanii nu au fost corecti. Uniunea Sovietica a cerut forta de munca pentru reconstructie, de orice nationalitate. Dar am fost trimisi noi, germanii.

A consemnat Florin-Razvan Mihai

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper