Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS (XV)

Un articol de ***

Continuam publicarea în foileton a lucrarii Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.

 

„Câinii au mâncat din mortii nostri neîngropati bine în pamântul înghetat“

 

ROUNALD WIEST
Aveam saisprezece ani si trei luni, când soldatii rusi au venit acasa la noi cu lista cu numele nemtilor. De-o saptamâna aflasem ca prin gara trec germani ce sunt deportati, în vagoane de marfa, dar nu credeam ca avea sa vina si dupa noi. În 13 ianuarie 1945, au batut la usa, seara la ora 10, spunând ca sunt pe lista. Iar ai mei le spuneau ca sunt prea tânar, ca nici nu am împlinit 17 ani… Însa au spus sa-mi fac valiza, sa pun cu mine haine mai groase si mâncare. Si dupa o ora m-au luat… sa merg… în Rusia undeva. Din familie am fost luat doar eu. Însa am avut cunoscuti care au fost luati, printre care si bunul meu prieten… doar pentru ca aveam nume nemtesc.
Abia mai târziu am aflat ca Stalin era adevaratul vinovat pentru cele întâmplate. Pe-atunci credeam ca statul român era dator cu muncitori. Si ca ne trimitea pe noi sa reconstruim ce-au stricat nemtii în Uniunea Sovietica.
M-au urcat în vagoane de marfa si pe mine, din Timisoara. Am fost închis cu barbati necunoscuti si cu doi colegi mai vârstnici pâna în Iasi. Acolo am stat trei zile dupa care ne-am continuat drumul în vagoane rusesti, mai late pentru ca era diferita distanta între sine. Doua saptamâni, pâna în 31 ianuarie, am fost în acelasi vagon vreo 60-70 oameni, de data aceasta si femei. Dormeam cu schimbul pentru ca erau doar câteva mormane de paie puse pe asa zisele paturi etajate ce nu erau suficiente pentru toti. Eram paziti si deja înfometati. Unii ramasesera fara strop de mâncare. Altii, mai chibzuiti, au mâncat într-una câte putin ca sa le ajunga pentru cât mai multe zile. Soldatii ne dadeau fâsii de carne de oaie afumata, din care nu a putut mânca nimeni. Le-am ars în soba, sa ne încalzim. Înca nu banuiam ce ne asteapta.
Câteodata au oprit trenul, au deschis usile si-au coborât baietii si barbatii voinici în frig si zapada, printre care si eu, în graba pâna la apa si înapoi, cu zeci de litri. Nu îndraznea nimeni sa o ia la fuga în alta directie pentru ca soldatii stateau cu armele îndreptate spre noi. Ajungând la destinatie, în Zaporojie, ne-au aruncat jos valizele. Noi eram cu totii întepeniti, zapada era mare… Si aveam de mers 5 km pâna într-un lagar ce era, de fapt, o casa bombardata. Acolo am mâncat resturile de la cantina de la rusi. „Masa” noastra se servea dupa a lor: la ora 9, la ora 12 si la 1, noaptea. Apoi am ajuns într-un lagar adevarat, cu trei rânduri de sârma ghimpata, unul de 3,5 m, si celelalte de 2 m înaltime. Locuiam în interiorul lor, în niste corturi militare imense de 40m lungime, cu doar doua sobe de încalzit când afara crapau pietrele. Ne luasem pe noi toate hainele pe care le aveam.
Fiind atât de tânar când m-au luat, nu avusesem nici o profesie. Astfel ca am fost nevoit sa lucrez afara, îndurând gerul. Mi se cerea sa fac gropi, santuri pentru conductele ce proveneau din fabrica de aluminiu din Zaporoje, cea mai mare de bauxita. M-am adaptat, nu am avut de ales: ori te straduiai sa rezisti, ori mureai, nu erau prea multe optiuni. Victime erau si doi prieteni de la scoala, însa ei lucrau sau în fabrica de var sau la cherestea, eu nu aveam nici o profesie pentru un regim de munca mai usor. Când temperatura cobora sub –23/-24 grade Celsius – asta însemna vreo doua-trei zile pe iarna, doar atunci nu ne lasa sa lucram afara. În rest pâna la –22 grade, a trebuit sa înduram si sa avem grija sa nu murim degerati.
În cort erau conditii foarte grele. Asa ca am început sa construim în afara programului de lucru cladiri în lagar. De la începutul lui 1945, când am venit si pâna în iarna urmatoare a fost gata primul bloc în interiorul lagarului. Însa era umezeala în ziduri. Iar dupa aceea am construit al doilea bloc, pentru femei. Noaptea dormeam cât mai apucam. La ora 5 era trezirea, între 12-13 era timp de masa. Însa mâncarea era groaznica si nu ca insuficienta, ci groaznic de putina. Trebuia sa supravietuim cu putin, indiferent ce efort fizic depunea fiecare. Cu ceai, ceva supa în care puneau din cele doua butoaie cu castraveti murati si varza, si un colt de pâine cântarit – sa nu fie cumva cu un gram peste portie! – am supravietuit.
O situatie care m-a marcat a fost existenta unui cimitir lânga lagar, care trebuise facut datorita mortii deportatilor ce nu supravietuiau din diverse motive. Precum lipsa de hrana, frigul îndurat, rezistenta scazuta la stres si acele conditii. Dar si lipsa familiei. Oamenii care mureau ajungeau în zapada. Dar pamântul acela înghetat nu puteam sa-l sapãm mai mult de o palma! Dezbracam cadavrele, înainte de-a le îngropa. Cu unii avusesem relatii de prietenie, cu altii de colegialitate… În atâta timp ne-am cunoscut cât de cât intre noi. Si trageam la sorti fiecare ce ia, haina, pantofii daca sunt buni la numar… Sa ne încalzim, orice cârpa era buna sa o punem pe noi numai sa nu ne fie asa frig. Puneam cadavrele straturi, pe cum mureau, câte un strat de oameni, un strat de var stins, apoi urmatorul de oameni si tot asa… Asta era compozitia cimitirului – o groapa mare în care, primavara, pe cum se topea zapada, câinii misunau, si mâncau din mortii nostri. Câinii au mâncat din mortii nostri neîngropati bine în pamântul înghetat. Nu era usor sa vezi toate acele lucruri, ca sa mai spun sa le si traiesti… Sa nu ai o noapte întreaga, sa vezi numai soldati rusi, femei în uniforma… custi de supravietuire de 5 m fara lumina, sa stai în camera, batut, sa încerci sa scapi, sa fugi vara, când era porumbul mare, sã nu te vada paznicii ce stateau pe cai si cu arme… Si sa nu reusesti, ajungând la politie 3-4 luni încarcerat… Si apoi din nou, la munca, în lagar.
Asta a fost…
Vinovat a fost razboiul dintre germani si URSS. Si împrejurarile. De ceea ce ni s-a întâmplat noua, Hitler e vinovat pentru distrugerea fabricilor. El a fost cel vinovat de ceea ce ni se întâmplase, deoarece trebuiau recladite. Stalin a cerut pentru lucrare sa mergem noi în cariera de piatra… unde s-a lucrat ori cu dinamita ori cu ciocan de 6 kg. Aceasta a fost si o lectie unde am cunoscut oamenii. Unii erau hapsâni, pâna acolo încât fiecare doar pentru el a luptat. Daca era tata si fiu, când fiul a murit, tatal s-a repezit la bucata de pâine, ca sa traiasca macar el…
Profesorii sa se concentreze asupra învataturilor ce reies din nazism si comunism, asta ar trebui facut la istorie.

A consemnat Cristina Nistor, studenta  anul III, Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper