Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS (XIX)

Un articol de ***

Continuam publicarea in foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati in URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.

 

„Relatiile cu rusii erau dupa cum aveai noroc“

BARBARA KLUG

In 30 ianuarie 1945, dimineata am fost luata de la Aradul Nou. Satul nostru era o prelungire a Aradului, aproape 60% din taranii de acolo se ocupau cu gradinaritul. Eu lucram cu parintii mei la gradina. Aveam 24 de ani când m-au luat. Nu am stiut unde ne ducem. Doar pe mine, pe nimeni altcineva din familie. Am avut o prietena, vecina. Ea a fost cu mine in tren, si in lagar, am fost intotdeauna impreuna. Am fost prietene si dupa ce ne-am intors.

De la Arad in Urali
Pe drum am facut sase saptamâni. Luasem de acasa o pâine mare, cum se face in Banat, rântas. De când ne-a luat de acasa, ne-a tinut trei zile la o cazarma din Aradul Nou. In timpul acesta familia mi-a pregatit câte ceva de mâncare pentru drum. Noi nu am putut sa vorbim cu parintii, dar ei au putut aduce la cazarma alimente, medicamente, si sa spuna ca sunt pentru cutare. Pe drum am facut putina mâncare din ce luasem de acasa, la o lampa mica de petrol. Pe drum a murit un baiat de 24 de ani. Nu a mai mâncat, nu a mai vorbit… S-a crezut ca ar fi avut tifos. Toata lumea ar fi trebuit sa faca baie, dar unde? In tren nu ne puteam spala.
Am ajuns undeva in Urali. In lagar, ne-a cazat intr-o baraca facuta din lut, si fara platforma sus. Acoperis avea, dar nu si platformã. Asa ca intra acolo ploaia, zapada. Baraca era impartita in patru, barbati separat, femei separat. Am avut niste saci cu paie, pe care am dormit. Luasem de acasa perna si o patura de lâna.
Prima data am lucrat in padure, la taiat de lemne. Se taiau lemne, noi trebuia sa ajutam. Barbatii taiau lemnele, noi, femeile, ajutam la transport. Lemnul era necesar pentru constructia de case, nu pentru vreo fabrica de mobila. Am carat si busteni. Copacul se taia intreg. Noi, femeile taiam crengile, astea nu se intrebuintau la nimic, ni le puteau da sa facem focul, dar nu ni le-au dat, le-am lasat acolo. Asta am facut vara. Dupa aceea, când a venit iarna, ne-am dus in alt lagar, nu in lagarul unde statusem prima data. Acolo am lucrat la o fabrica unde se faceau caramizi. La ce foloseau, nu stiu, noi am banuit ca e vreo fabrica de armament. Le puneam una peste alta. Le aranjam, le puneam teancuri, una peste alta, apoi erau incarcate in camioane. Eram atât de in nord, incât era ziua, pâna la ora 11 noaptea. Noaptea avea doua ore, se lumina la ora 1 noaptea. Programul incepea la ora sase dimineata. Lucram functie de cât era nevoie. Duminica, de pilda, se intâmpla sa nu lucram. Dar daca venea un transport de carbune sau altceva, trebuia sa mergem la lucru si duminica. Când nu era de lucru, duminica, sau de Craciun, ne rugam impreuna, cântam cântece religioase.
Apoi ne-au dus la o fabrica de nichel. Faceau diferite piese de masini, dar si bijuterii, am adus un inel, pentru mama si tata o inima cu numele lor, o cana mica de nichel. Nichelul nu rugineste niciodata. Aliajul era pregatit pentru preparare. Noi amestecam nichelul cu alte materiale, trebuia sa amestecam cu lopetile, apoi amestecul era dus la locul unde se prelucra. Munceam in fabrica, eram muncitoare.

Infectii, malarie, alergii
Aici am lucrat o vreme, pâna m-am accidentat la picior. Am avut o infectie foarte mare la genunchi. Am fost tratata bine, si am scapat. Lagarul avea o infirmerie, intr-o baraca. Acolo m-au tratat. Am avut si malarie. Mi-a dat niste tablete pentru malarie, dar si niste dezinfectante, pentru piciorul ranit. Am avut temperatura mare, de la malarie. Dupa ce am iesit de la infirmerie, m-au dat la lucrez la un colhoz, la fabrica era prea greu. Parea sa fie ceva mai simplu lucrul acolo. Am lucrat o vara. Nu m-au trimis acasa,  desi am fost bolnava de mai multe ori, pentru ca bolile ma tineau putin. Sufeream odata cu una, altadata, cu alta. Eram bolnava câteva zile numai, insuficient pentru a fi trimisa acasa. Intre altele, eram alergica. Mi s-au umflat buzele, ochii… De mâncare, ne dadea ceai, ciorba de gogonele si din alte muraturi. Erau puse cu sare pentru iarna, si din ele se facea ciorba. Pâine – primeam jumatate de kilogram pe zi. La inceput nu am primit salariu deloc. Ni se spunea ca mâncarea aceasta pe care o primeam, e mai scumpa decât un salariu pe care ni l-ar fi putut da. Apoi parca am luat ceva, dar nu foarte mult.
Relatiile cu rusii erau dupa cum aveai noroc. Eu am avut o brigadiera foarte buna. Trebuie sa le intelegi si pe ele. Sotii lor erau fie prizonieri, fie morti in razboi. Si vedeau dintr-odata niste nemtoaice, in conditiile in care rudele tale fusesera omorâte de nemti…
De scris acasa am scris la un moment dat, nu mai retin dupa cât timp ne-a dat voie sa scriem. Am si scris, am si primit raspuns.
Am stat pâna in 1949, când a plecat toata lumea. Numai cei arestati au ramas, cei care ajunsesera in lagarul de pedeapsa. Nu am fost niciodata casatorita. Când am fost tânara, am plecat in Rusia, apoi e greu sa te mai hotarasti. Era lipsa de barbati dupa razboi. Asa a fost sa fie.

A consemnat Cristina Diac.

„A trebuit sa muncim inca din prima zi“

ANNA LEINHARDT

Eu locuiam in satuletul Giarmata-Vii (Überland, denumirea germana). In acest catun traiau germani, români si câtiva unguri. Majoritatea erau germani insa. Numai pe nemti i-au luat. Din familia mea eu am fost singura deportata.
Au fost zvonuri despre deportare, dar nimeni nu a vrut sa creada. Si dimineata, la ora 5, un soldat rus si un civil român au venit si ne-au explicat ca femeile de la 18 la 35 de ani trebuie sa isi ia alimente pentru o calatorie ce va dura circa 3 saptamâni pâna la locul unde trebuie sa ajunga. Adica in Rusia, ca sa lucram acolo, sa reconstruim ceea ce armata germana a distrus in razboi. Ne-au zis si ce imbracaminte ne este necesara.
Am fost strânsi toti la un loc, la Giarmata. Am fost dusi la gara si incarcati in vagoane. Erau multe vagoane. Am calatorit aproape doua saptamâni, din gara din Timisoara, pâna am ajuns la 20 de km inainte de Krivoi Rog. Nu mai stiu daca am trecut prin Iasi. Am uitat atât de multe!
Acolo ne-au scos din vagoane. Imi amintesc ca, pe drum, un barbat a incercat sa fuga, dar nu s-a mai stiut nimic despre el. Daca a trait sau daca l-au impuscat sau ce s-a intâmplat. La destinatie ne asteptau niste case, care aveau paturi supraetajate, fara lenjerie. Fara nimic pe ele. Fara ferestre, fara usi. Era o casa noua, cu vreo trei etaje, netencuita. Era loc pentru ferestre, gauri, dar nu existau geamuri. Deci nu se putea inchide. Erau doar gauri, nici lemn, nici geam de sticla. In incapere era o soba mica, la care ne incalzeam cu carbune. Cei care aveau plapumi de-acasa, se puteau inveli. Cei care nu aveau, au adormit pe haine. Am stat si am tinut paturi la ferestre, fiecare pe rând, câte doua ore. Ne schimbam unul câte unul, sa avem macar un pic de caldura.
A trebuit sa muncim inca din prima zi. Iar la micul dejun am avut ciorba de varza. Nu primeam orez. Primeam niste orz care nu se dadea la noi nici macar la cai, ci la porci. Erau boabe, care ramâneau de la moara. Când am venit acasa, cizmele erau inghetate.
Am lucrat in constructii, la demolat cladiri, la reparatii. Eram in brigada care distrugea zidurile care se tineau doar in drugi de fier, le trântea la pamânt si le cara. Desfaceam caramizile si le faceam gramezi. Dupa ce le strângeam, trebuia sa le curatam de tencuiala. Ca sa fie folosite din nou. In 5 aprilie 1945, a venit un nacealnic si ne-a spus ca trebuie sa lucram la câmp. Era o gradina. Apoi, dupa un an, am locuit intr-o sala mai mare, cu geamuri.
Apoi, intr-o zi, a venit un nacealnic si ne-a spus ca de a doua zi dimineata, devreme, trebuie sa lucram in mina. Am fost luate cu un camion si duse la munca. Era mai departe, intr-o cariera de piatra. Ajungeam la munca cu un lift; coboram intr-un put. Acolo eram pâna la 50 de persoane. Am muncit la 212 metri adâncime. Dar adâncimea maxima era 250 de metri. Trei persoane incarcau in vagoane. Era o munca foarte periculoasa. Cei care au muncit la mina au primit un kilogram de pâine pe zi.
La sfârsitul anului am primit si bani, foarte putini, dar cu ei am putut cumpara câte ceva. In localitate era o piata. Câteodata aveam serviciu de noapte si ziua mergeam in piata si mai cumparam legume, fructe, zahar, ulei de floarea soarelui, pâine alba. Numai bani sa fi avut!
Pentru femeile care erau cu sotii lor, care munceau mai mult, mai ales in paduri, la defrisat, si câstigau mai multi bani, era bine. Ele aveau noroc. Cine nu avea sotul lânga ea, se descurca mai greu.

O duminica, benevol, in cariera de piatra
Odata, un nacealnic ne-a spus ca o singura data, benevol, trebuie sa lucram si duminica. Trebuia sa lucram intr-o cariera de piatra, sa producem piatra, sa spargem piatra, iar femeile trebuiau sa curete locul. Benevol. Se facea un tunel, iar femeile se strecurau prin el. Foarte strâmt, cât sa treaca un om mai slab. Puneam dinamita ca sa spargem piatra. Am lucrat patru ani in mina. In rest, la muncile câmpului. In total, eu am stat cinci ani in Rusia. Cei care lucram in mina eram invidiati de catre ceilalti, pentru ca primeam kilogramul acela de pâine in plus.
Niciodata, in cei cinci ani, cât am stat acolo, nu am trimis si nici nu am primit scrisori de acasa. Nu am aflat când s-a terminat razboiul, nu primeam ziare, nu stiam ce se intâmpla afara.
Dar avantaje am avut ca am lucrat in mina, chiar daca era obositor. O singura data s-a produs un accident. Unul dintre barbatii care lucrau acolo – un rus care trebuia sa deschida si sa inchida trapa – a fost inghitit de viu in tunel. A venit material peste el. Si a murit omul acesta.
Sigur, au fost si momente frumoase acolo… Am sarbatorit mereu Craciunul si Pastele; atunci cântam cu totii.
Cu rusii ne-am inteles, deoarece vorbeam mereu aceleasi cuvinte. Ajunsesem sa ne intelegem unii cu altii. Aveam nevoie de limba rusa si am invatat multe cuvinte.
Când ni s-a spus ca plecam acasa nu am vrut sa credem. Stateam deja de cinci ani in Rusia. Dar când am plecat, am sarbatorit. Numai când am fost siguri ca plecam spre casa. Parintii mei nici nu au stiut când am venit. „De unde ati aparut?“, ne-au intrebat când am sosit. Eu nu eram casatorita atunci.
Dupa 14 zile in care am stat, m-am angajat intr-o fabrica de ciorapi, unde muncisem si inainte. Aproape de Timisoara. Cu colegii mei nu aveam timp sa povestesc ce-am patit in Rusia. Trebuia sa muncim intruna. Nu era timp. Dar era ceva de la sine inteles, nu am discutat nimic.
Din România am plecat in anul 1975. Aveam aici, in Germania, un verisor de-al meu. Am venit fara sa platesc ceva.

A consemnat Florin-Razvan Mihai.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper