Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS (XIV)

Un articol de ***

Continuam publicarea în foileton a lucrarii Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.

 

„Un var a murit acolo când i-au amputat pe viu piciorul înghetat,
iar o verisoara, cu boala de plamâni“

ALOIS WEILL

Am luat cunostinta despre deportare sâmbata 13 ianuarie 1945, ora 23.00, când a venit un comisar (de la Sighet) însotit de doi militari, spre a ma ridica. S-a zvonit mai dinainte ca se va întâmpla aceasta actiune, dar nimeni nu voia sa creada.
Cine sunt vinovati? În primul rând“, cei care au pierdut razboiul. În al doilea rând, statul român care ne-a vândut. Am fost 60.000 de suflete sau chiar 80.000, dupa o alta versiune. Toti barbatii nascuti din 1928 pâna la 45 de ani, iar femeile nascute din 1928 pâna la 35 de ani, nesocotind ca acestea aveau si copii mici.
Trenul cu care am plecat din gara Aradul-Nou în data de 15 ianuarie avea 40 de vagoane. Eu am fost urcat în vagonul 10. Si fiindca am luat de acasa cu mine o galeata, m-au trimis dupa apa si m-au pazit mai mult decât pe ceilalti. Au fost luate alte sapte rude, toti verisori primari, majoritatea fete, dintre care s-au întors doar cinci. Un var a murit acolo când i-au amputat pe viu piciorul înghetat, iar o verisoara, cu boala de plamâni.
Am fost ridicati absolut fara nici o pregatire. Ne-au dus în cazarma garii Aradul-Nou unde s-a permis“ – de catre rusi“ – sa ne aduca rudele ceea ce consideram a ne fi de folos pentru viitor. Adica paturi si hrana. Astfel ca, din primul moment, s-a crezut ca destinatia va fi Siberia. Am fost 40 de suflete într-un „bou-vagon“, amestecati barbati si femei, numarul fiind strict. Am improvizat un WC în podeaua vagonului, protejat de patru paturi. În gara Brasov, mergând dupa apa, la întoarcere am constatat ca trenul plecase. La aceeasi linie, venise însa o locomotiva fara vagoane. Am intrat în conversatie cu mecanicul, care a aflat ca sunt din Arad, si mi-a propus sa ma întorc în Arad promitându-mi ca ma ascunde în carbune. Am refuzat, deoarece toata averea mea se afla in vagonul 10 al trenului care plecase. Apoi, mecanicul m-a întrebat: „Nu stii, la Arad se gaseste mâncare?“. De unde venea el, era, probabil, mai rau. Pe o hârtie am scris o scrisoare catre parinti si adresa unchiului meu Becker, fratele mamei, care avea macelarie lânga castel, Liceul Forestier actual. Scrisoarea a primit-o unchiul Becker, care l-a aprovizionat, în schimb, pe mecanicul locomotivei cu ceva mâncare.
Asteptând în gara Brasov, dupa multe ore trenul meu a revenit în gara, dupa ce fusese tras pe-o linie moarta. Eu eram cu galeata cu apa înghetata în mâna când a ajuns. Am urcat în vagonul 10 si la Ungheni a iesit plutonierul. Lipsind o persoana, adica eu plecat iarasi dupa apa, vagonul a fost completat cu un civil, aflat pe peron cu o pâine în mâna. A fost împins în vagon ca sa fie complet, adica 40 de persoane. Omul era evreu si a strigat tare ca nu are ce cauta în deportare. În câmp, trenul s-a oprit si am fost coborâti cu totii, barbatii fiind într-o parte, iar femeile în cealalta parte. Patru barbati s-au îngropat în zapada si n-au mai fost gasiti, trenul plecând fara ei.
În 1 februarie 1945, trenul a ajuns în Ucraina. Ne-au fost luate actele de identitate care ne-au fost apoi restituite abia în 21 octombrie 1949, în cladirea Tribunalului Sighet. La revenire, trenul s-a oprit în câmp deschis ca sa fim predati de paza sovietica la cea româna, cu grija de a nu ramâne nimeni în Rusia.
Întâi ne-au dus într-un lagar“ Nr 12, EDVOKIEVKA îi ziceau. Si de acolo ne-au repartizat în BUDIONAVKA, un orasel vestit pentru ca avea o mina de carbune care se apropia de calitatea antracitului. Era o mina clasica, fara lift cu acces circulat. Pe 6-7 km era frontul de lucru, iar urcarea dura o ora si jumatate.
Cazarea în lagar s-a facut cu femei si barbati. La început, eram doar români, apoi s-au adaugat polonezi si nemti din Germania, din apropierea Berlinului. Acestia din urma erau flamânzi, bolnavi si batrâni, o mare parte din ei au murit acolo.
Primele impresii constau în necesitatea de a învata sa vorbesti si sa scrii în limba lor. Într-o luna am învatat la locul de munca sa scriu si sa citesc. Am fost ajutat sa devin translator, iar pe urma am ajuns adjunctul comandantului Wiisulek, un polonez de 43 de ani. Eram 1.200 de oameni în lagar, conversatia era directa, eu fiind singurul (cel mai tânar) respectat prin modul de adresare (SIE“ dumneata). Nu ni se spunea deportati, ci internati. Convietuirea cu localnicii era de interes general pentru a-ti rezolva problemele curente. Lucram în constructii si la padure, iar în timpul liber lucram pentru localnicii care stiau ca nemtii se pricep la toate. Iar rusii erau interesati sa aiba oameni valizi si priceputi la locul de munca.
Exista o regula a salarizarii si a repartizarii pâinii pe grad de dificultate a muncii. Evaluarea omului era dupa pâine, câstigul era dupa cât munceai. Îti faceai norma într-un loc de munca greu, primeai 1.200 grame pâine. Îmi amintesc de doi lipoveni fugiti din Siberia, care precizau ca sunt români spre a nu fi trimisi înapoi. Rusii îi bagau în lagare si la locul de munca unde îi prindeau.
Dintre urmarile deportarii, prima a fost ca perioada de internare a ramas nerecunoscuta ca activitate si neînscrisa ca vechime în cartea de munca. Abia în anii 1960 cadistra a facut o cerere la MAI de unde a scos adeverinta ca, din ziua internarii pâna în ziua întoarcerii, a fost recunoscuta perioada de activitate, fara precizari suplimentare. Toate persoanele de alta etnie, exclusiv românii si ungurii, au fost trecuti de contingent (scos de sub armata) si trecuti în batalionul de munca (DGSM). Dupa ce m-am întors din deportare, am facut doi ani armata (1950-1952). Apoi m-am înscris la liceul seral, pe care l-am absolvit ca sef de promotie în 1955. Din 1958 si pâna în 1964 am fost lucrator florar la Agrosem, dupa care m-am pensionat medical.
Astazi nu esti considerat o victima a trecutului, ci devii victima actuala. Sa nu mai existe însa extremism si fanatism, caci de aici încep relele. Deportarea nu a folosit la absolut nimic bun, a adus numai necaz, tristete si moarte. M-ati întrebat de viata omului… Destinul lui e în mâna influentei genetice, corectat si complementat de educatie si mediu.

Au consemnat Margarit Piturescu si Alexandra Ungur, studenti anul III,
Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea „Aurel Vlaicu“ Arad.

„Nu aveam ceas, nici calendar“

MAGDALENA MARIA GEIER

În noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1945 am fost luata de acasa, cu forta, împreuna cu sora mea. Tatal meu era mort înca de când eram mici. Dupa plecarea noastra, mama a ramas acasa doar cu fratele cel mic.
Eram un copil, aveam 17 ani. Mai erau câteva luni pâna sa împlinesc 18 ani.
Auzisem mai înainte, pe la colturi, susoteli despre deportare, dar nu m-am gândit nici macar o clipa ca are sa ne ia si pe noi. Era frig, iar noi eram îmbracate doar cu ce avusesem la plecare.
Am fost duse întâi la scoala din sat. Acolo ne-au tinut pâna a doua zi, când am urcat în vagoanele pentru animale, unde am fost si barbati si femei. Chiar si femei gravide. Am mers pâna la Iasi încet si doar noaptea. La Iasi am schimbat trenul spre Rusia. Nu stiam nici un moment unde mergem si ce ne asteapta. Primeam mâncare cu portia. Niste apa fiarta cu bucati de castraveti sau gogonele murate. Si câte o lingura de arpacas, rasa, nu cu vârf. În vagon nu erau veceuri. Dar barbatii au facut o gaura în mijlocul lui. Si acolo toata lumea îsi facea „nevoile“.
Într-un final, am ajuns la destinatie, nestiind unde suntem, pentru ca pe drum nu aveam voie sa vorbim despre asta. În camera lagarului eram 14-15 persoane si dormeam în paturi de scânduri etajate. Mâncare primeam de doua ori pe zi, cel mai mult si bun ciorba de cap de peste. Era o iarna îngrozitoare, ne scoteau afara la lucru pâna la minus 40 de grade C. Eu eram la încarcat de vagoane într-o fabrica de caramida. Când ajungeam în camera dupa ziua de munca eram atât de obositi încât nu ne mai ardea decât sa dormim. Uneori, ne trezeau si noaptea sa mergem la încarcat. Santinela ne trezea dimineata intrând în camerã si urlând. Nu aveam ceas, nici calendar si nu mai stiam când sunt sarbatori si în ce zile ale saptamânii suntem. Nu aveam apa de baut si nu îndrazneam sa bem din fântânile din acel loc de teama sa nu fie otravite în urma razboiului. Când era mai cald, beam apa si din baltile de la ploaie pâna ajungeam în comuna din apropiere sa ne aducem apa.
N-a trecut mult timp si sora mea s-a îmbolnavit. A fost trimisa cu primul tren acasa, însa multi dintre cei ce se îmbolnaveau mureau. Mortii erau dezbracati si dusi nu stie nimeni unde. Am ramas cu o ruda mai apropiata, unchiul meu care mai mergea la oameni si muncea dupa program, acestia oferindu-i mâncare ca plata pentru lucru. Cei de la santinela împreuna cu comandantul de la lagar, vazând ca suntem oameni linistiti, ne lasau dupa orele de program sa mergem sa mai muncim la rusi în schimbul unor bucate în plus. Eu am mers la o femeie bolnava si aveam grija de copiii ei si de casa. Dupa aceea am lucrat si la cantina, dar tot cautam în cosul de gunoi sa mai gasesc mâncare.
Eram închisi si înconjurati de garduri de sârma ghimpata prin care trecea curent electric. La fiecare colt erau cei de la santinela. Unul se îngrijea sa nu vorbim prea multe… Iar noua ni se dadea din ce în ce mai mult de lucru. Asteptam cu nerabdare încheierea planului cincinal…
Înainte cu câteva zile de la plecare ne-au adunat pe toti si ne-au dat vestea cea mare ca ne întoarcem acasa. Am sarit în sus si am plâns de bucurie când am auzit cuvântul „casa“. Era o veselie, pretutindeni! Toata lumea era cu zâmbetul pe buze. Am fost avertizati ca acasa sa nu spunem nimanui nimic si sa nu vorbim cu nimeni despre ce si cum a fost acolo.
Dupa câteva zile am fost urcati în trenuri si am fost trimisi exact de unde am fost luati. Erau lacrimi peste tot, toata lumea plângea, dar si râdea.
În 29 octombrie 1949 am ajuns acasa si pe 1 noiembrie am fost angajata la fabrica de palarii. În vara anului care urma sa vina, m-am casatorit, iar doi ani mai târziu am avut si o fetita.
Toate lucrurile au decurs normal pâna în 1968, când eu si familia mea ne-am mutat în Timisoara.
Nu am mai vorbit cu nimeni despre deportare, de frica si pentru siguranta familiei mele. Pur si simplu mi se pune un nod în gât atunci când ma gândesc, pentru ca nimeni nu o sa stie niciodata cum ne-am simtit noi acolo si prin ce experiente am trecut, oricât am încerca sa reproducem. Nu poti sa-ti amintesti fara sa nu plângi, fara sa nu te doara sufletul.
Toti am întrebat DE CE? Si nimeni nu a putut sa raspunda cu claritate pâna dupa 1990 încoace, când ni s-a spus ca rusii ne-au cerut statului român.

A consemnat Anamaria Merce, studenta anul III, Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea „Aurel Vlaicu“ Arad.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper