Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS (XII)

Un articol de ***

Continuam publicarea in foileton a lucrarii Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati in URSS, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.

„M-am îmbolnavit si m-au trimis acasa“

RITA PETER

In 14 ianuarie dimineata am mers la servici iar sefii ne-au anuntat ca trebuie sa plecam acasa sa ne facem bagajele pentru ca urmeaza sa fim dusi. Am auzit tot felul de zvonuri inca din decembrie, dar zvonurile erau negate de autoritati. Stiam ca urmau sa fie luati germanii.
Abia implinisem 18 ani si eram mult prea tânara sa imi pun problema cine era vinovat pentru ceea ce se intâmpla. Ii cunosteam pe toti cei care au fost luati din localitatea noastra, fiind germani de vârste apropiate cu mine. Printre ei au fost trei frati de-ai mei si alte rude. Ni s-a spus sa ne luam mâncare pentru 3 zile si sa ne prezentam la scoala. Am pus in geanta câteva lucruri, ce am apucat in graba.
Am plecat in 15 ianuarie 1945 si am ajuns acolo in 1-2 februarie. Drumul a fost foarte greu, am fost inghesuiti in vagoane de marfa si nu ne-au dat drumul din vagon pâna am ajuns in Rusia. In vagon aveam paie pe care sa dormim. Pe drum ne-au dat apa, iar „nevoile“ ni le faceam in galeata. Drumul a durat 15 zile, iar la oprire ne-am dat seama ca am ajuns in Rusia. In gara ne-au descarcat si am mers mult pe jos pâna la lagar. Hala a fost folosita la repararea de tancuri si masini. Erau acolo câte trei paturi supraetajate si aveam doar scânduri pe ele. In tren am avut macar paie dar aici nu ne-au mai dat. In primele 7 zile nu am facut nimic, iar apoi ne-au incadrat in munca.
Eu munceam in constructii si caram materialele cu roaba. Ne-am obisnuit repede cu ce trebuia sa facem si ne-am dat seama ca nu trebuie sa ne plângem pentru ca muncitorii rusi munceau exact in aceleasi conditii ca si noi. Eram paziti tot timpul, dar relatiile cu paznicii erau bune. De asemenea, si relatiile cu muncitorii rusi erau bune. Chiar muncitorii rusi erau cei care ne invatau sa muncim mai putin, sa nu le incarcam norma de lucru si sa nu aiba probleme cu sefii din aceasta cauza. Erau situatii in care muncitorii aveau conditii chiar mai grele ca ale noastre. Unii dintre noi aveau si haine mai bune decât muncitorii. Pentru munca prestata noi aveam un salariu din care ni se scadeau cheltuielile de cazare si hrana si ramânea sa mai primim si câteva ruble. Daca ne imbolnaveam, nu ieseam la munca. Eu am mers la munca chiar daca ma simteam rau si am facut temperatura 39°. Când au vazut, m-au dus la infirmerie unde m-au internat. Am stat acolo doua zile, dar starea mea s-a agravat si m-au trimis la spital. Nici nu stiu cum am ajuns, ca mi-am pierdut cunostinta. Am intâlnit o doamna doctor foarte cumsecade care m-a ingrijit. Ea m-a intrebat daca sunt suparata pe rusi pentru ca din cauza lor eram acolo. Iar eu am intrebat-o daca ea e suparata pe nemti. I-am spus ca nici unul din acea camera in care ne aflam nu era vinovat pentru ce ni s-a intâmplat si eu nu puteam sa fiu suparata pe ea pentru ca ma ingrijea.
Paznicii si comandorii care se ocupau de noi nu au fost violenti niciodata cu mine. Nu m-au batut, dar am auzit despre situatii in care oamenilor le-au fost luate lucrurile si mai ales bijuterii. Asta am auzit vorbindu-se, nu s-a intâmplat unui cunoscut.
Imi amintesc o situatie mai iesita din comun care s-a intâmplat la locul de munca. M-am certat foarte tare cu maistrul care era seful echipei pentru ca nu am fost de acord sa fac ceva ce imi daduse el de lucru. Aceasta l-a enervat foarte tare, incât a ridicat pumnii la mine. Dar si eu am facut acelasi lucru: am strigat la el si am ridicat pumnii in sus. Nu m-a lovit si pâna la urma m-a lasat in pace.
Oamenii vorbeau despre situatia noastra, dar nu stiam ce se intâmpla nici in tara si nici in Rusia. Eu am stat in lagar noua luni deoarece mi-a aparut la picior o umflatura si nu puteam sa merg deloc. Am stat in spital trei luni, dar nu m-am vindecat. Si au decis ca nu mai pot munci si m-au trimis acasa. Drumul spre casa a fost la fel de lung si in conditii la fel de grele ca si la plecare. Am mers cu trenul pâna la Sighetul Marmatiei. De acolo ne-au urcat in camioane si ne-au dus acasa. La intoarcerea acasa am avut greutati si probleme mult timp, deoarece nimeni nu avea voie sa ne angajeze. S-a dat un ordin ca persoanele deportate sa nu primeasca loc de munca.
Nu am acuzat nici o persoana pentru ceea ce mi s-a intâmplat. Si nu am putut sa fiu suparata pe rusii pe care i-am cunoscut pentru ca si ei erau oameni ca si noi. Si nu aveau nici o vina.

„M-am pregatit pentru o plecare
de doua saptamâni si am stat aproape cinci ani“

ANA ZGÂRDEA, nascuta FEIL

In 14 ianuarie 1945 s-a batut toba in sat ca toti tinerii germani trebuie sa isi faca un bagaj cu mâncare si imbracaminte ca urmeaza sa plece la munca in Rusia pentru 2 saptamâni. Ne-am adunat la caminul cultural din sat, dar, odata ajunsi acolo, nu am mai putut pleca pentru ca eram paziti de soldati români inarmati cu pusti. Spun si acum ca românii erau vinovati de ceea ce se intâmpla acolo deoarece armata româna ne-a adunat si ne-a pazit pe tot drumul. Noi nu am gresit cu nimic, nu am facut nimic rau.
Din familia mea am fost luata numai eu. Dar toti ceilalti deportati imi erau cunoscuti, fiind germani din localitate sau din zona. Multe persoane dintre cei luati nici nu vorbeau limba germana. Pentru ca familiile lor erau de mai multe generatii stabilite in România, iar ei nu au mai invatat nemteste. Dar au fost luati pentru ca aveau nume german.
M-am pregatit de plecare dupa cum ne-au anuntat, crezând ca voi fi plecata pentru doua saptamâni, si am stat aproape cinci ani. Am mai fost dusi la munca si inainte, când a trebuit sa curatam câmpuri pentru a putea ateriza avioane germane. Credeam ca e la fel si nu mi-am pus problema sa ma ascund sau sa incerc sa fug. La fel credeau si cunoscutii mei care au mai fost la munca si stiau ca de fiecare data ne intorceam acasa.
In 16 ianuarie 1945 am fost urcati intr-un tren de marfa cu multe vagoane, iar la orele 20 am pornit. In fiecare vagon am fost inghesuiti foarte multi oameni in conditii de nedescris. Nu am primit apa pentru baut si nici permisiunea de a iesi pentru nevoile personale. Am avut doar hrana pe care o aveam de acasa. Eram numarati la fiecare oprire a trenului si nimeni nu ar fi scapat daca ar fi incercat sa fuga. Calatoria a fost ingrozitoare, am suferit de frig si de foame intr-o mizerie de nedescris. Calatoria a durat din 16 ianuarie pâna in 2 februarie.
Când am ajuns in Rusia ne-au incolonat si inconjurati de soldati rusi am mers pe jos pâna la lagarul unde urma sa stam. Ne tratau ca pe cei mai mari hoti sau ca pe cei mai mari nenorociti.
In lagarul la care am ajuns eram foarte multe persoane si era foarte frig. Chiar a doua zi am primit fiecare câte o sapa si am fost scosi la munca pe un câmp unde trebuia imprastiat pamântul.
Intr-una din zilele urmatoare a venit cineva si ne-a anuntat ca am putea sa mergem in alta parte unde mai sunt cunoscuti de-ai nostri. Am fost de acord si am plecat la drum pe jos. A fost un drum de 10 km pe un frig foarte mare si prin zapada. Ne-a prins noaptea si de fiecare data când vedeam o lumina credeam ca am ajuns, dar nu era asa si trebuia sa mergem mai departe. A fost ingrozitor de greu acel drum pentru ca eram slabiti, nu aveam putere si multi au lesinat de epuizare. Lagarul in care am ajuns era o camera mare unde nu era lumina si caldura. Asa, pe intuneric, ne-am gasit fiecare un pat si numai dimineata am observat ca paturile erau albe fiind inghetate. Dupa un timp am primit si niste saltele. Ne-au repartizat unde urma sa muncim iar eu am ajuns la descarcat de lemne. A fost o munca foarte grea pentru femei, butucii fiind grosi si foarte lungi.
Mai târziu eu am ajuns sa muncesc la o mina de carbuni unde descarcam carbunii, dar si la scosul pamântului din mina. A fost o munca foarte grea, lucram la 360 de metri adâncime in niste galerii foarte inguste si eram nevoita sa stau pe genunchi, pe burta sau pe spate pentru a putea scoate pamântul. Munceam chiar si 16 ore pe zi, iar genunchii mei erau tot timpul plini de rani.
Lucrurile s-au imbunatatit putin dupa 1948 pentru ca s-au construit noi cladiri unde urma sa locuim si nu mai eram asa multe persoane in aceeasi camera. Paza nu mai era asa stricta, dar noi stiam ca trebuie sa mergem la munca.
La inceput a fost foarte greu de suportat modul in care ne supravegheau cu pustile. Eram inconjurati de soldati cu pusti oriunde mergeam si ne simteam ca si cum am fi fost cei mai mari hoti sau cei mai groaznici oameni, desi noi nu am facut nimic rau. Am cunoscut si oameni foarte cumsecade si dintre rusi, si dintre noi. Maistrul de la mina era un om foarte bun si ne mai ducea sa-i sapam pamântul, si atunci sotia lui ne dadea sa mâncam. Am mai avut un traducator tare bun care ne ajuta daca aveam vreo problema. Când acesta s-a imbolnavit, nu a fost ingrijit si a murit. Iar in locul lui a venit un alt traducator care era un om foarte rau. Chiar si ofiterii rusi erau oameni cu suflet. Oamenii aveau relatii bune intre ei, au fost si perechi care s-au casatorit la intoarcerea in tara. Au fost si situatii in care oamenii si-au facut rau unii altora. Asa am patit si eu când o prietena i-a spus traducatorului ca nu mai voiam sa merg la munca deoarece de la 1 octombrie 1949 s-a dat ordin sa nu mai muncim. Acesta m-a pedepsit, desi nu avea nici un drept sa faca lucrul acesta. M-a tinut inchisa fara apa si mâncare o zi intreaga, iar eu aveam temperatura foarte mare pentru ca mi s-au infectat ranile de la genunchi.
Multi oameni au murit din cauza conditiilor foarte grele si de cele mai multe ori erau ingropati la gramada. Cum apa primeam foarte putina, mizeria era foarte mare si mereu erau paduchi.
Chiar daca a trecut foarte mult timp, imi amintesc totul foarte bine. Imi amintesc ziua in care a cazut o fata in putul liftului. Si-a pierdut o bucatica de pâine si pentru asta nu a reusit sa sara la timp si a cazut. A mai fost o intâmplare care mi-a ramas in minte. In apropierea lagarului nostru era un câmp de pe care s-a adunat sfecla rosie. Impreuna cu alta fata am hotarât sa mergem dupa munca sa cautam sfecla care ar mai fi putut fi neculeasa. Pe câmp am adunat sfecla in vestele pe care le aveam de la munca si, dintr-o data, am observat ca s-a apropiat un barbat calare. Când ne-a vazut cu sfecla in brate, a spus sa-i dam vestele cu sfecla, dar noi nu am vrut sa ne dam vestele ca am fi avut probleme la munca daca le pierdeam. Atunci barbatul ne-a spus sa mergem cu el sa ducem sfecla intr-o casa care se vedea la capatul câmpului. Dar ne-a fost foarte frica sa mergem in acea casa ca nu stiam ce ni s-ar putea intâmpla. Barbatul, când a vazut cât suntem de speriate, a spus ca el nu va merge, sa mergem doar noi sa lasam sfecla sau sa facem ce vrem dar sa mergem in partea aceea si sa ne indreptam spre lagar. Cealalta fata nu a avut curaj sa mearga si am mers singura. Nu mi s-a intâmplat nimic pentru ca nu era nimeni acolo si am fost fericita ca am scapat cu viata. Imi amintesc ca am copt felii din acea sfecla pe plita unui cuptor si am mâncat si ne ustura gâtul de la ea.
Noi nu prea stiam ce se intâmpla in afara lagarului in Rusia. De acasa mai primeam vesti pentru ca am putut sa primim scrisori de la familie.
La 1 octombrie 1949 am fost anuntati ca urmeaza sa plecam acasa si din acea zi nu am mai mers la lucru. Se spunea ca nu putem fi trimisi acasa in starea aceea si ca ne lasa sa ne mai odihnim, ca eram foarte distrusi si nu era bine sa se vada lucrul acesta. La data de 22 octombrie ne-au urcat din nou in vagoane iar calatoria a fost la fel de grea ca si cea de la plecare. Ne-au dus cu trenul pâna la Baia Mare si de acolo ne-au pus in niste camioane cu care ne-au dus pâna acasa. Eram fericita ca nu a murit nimeni dintre cei apropiati mie, desi au fost foarte multi cei care si-au pierdut viata acolo.
Dupa intoarcerea in tara am muncit cu ziua in agricultura, statul nu s-a preocupat de noi sa avem unde munci. Nu pot sa spun ca am avut probleme din cauza faptului ca am fost deportata. Ceea ce ne-a fost dat sa traim nu doresc la nimeni, nici macar la dusmani. Am indurat o suferinta care nu poate fi inteleasa, am trait in mizerie, am suferit de foame si de frig fara sa fi purtat nici o vina. Chiar si acum cred ca statul român e vinovat ca ne-a trimis pe noi acolo. Stiu ca rusii au cerut oameni pentru repararea distrugerilor facute in razboi, dar nu am inteles de ce ne-au trimis numai pe noi. Cel mai mult ma supara faptul ca in timpul cât am fost acolo am aflat ca din alte tari nu au fost trimise femei, ci numai barbati. De ce numai din România au trimis femei? Si nu am acceptat faptul ca ne-au trimis pe noi, chiar daca eram germani, pentru ca noi ne-am nascut in România. Si dupa cum am spus au fost multi cei care nici macar nu vorbeau limba germana, dar aveau nume german.
Când povestesc cuiva despre cele petrecute, oamenii ramân surprinsi si nu le vine sa creada câte am putut sa induram si am rezistat. Nimeni din cei care am fost deportati nu cred ca a meritat sa traiasca ceea ce ne-a fost dat. Noi eram oameni simpli, nu am facut nimic rau sa meritam o asemenea soarta.

A consemnat Darina Maris, studenta anul III, Facultatea de Stiinte ale Educatiei,
Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea „Aurel Vlaicu“ Arad

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper