Lectia despre moarte a lui Iona

Un articol de MARIAN BUCIU

Ce se intampla cu acest Iona al lui Marin Sorescu, personaj uns cu toate alifiile hermeneutice, asadar ce mai pateste si ce mai patimeste si „crestinul“ ãsta (pe care Aminta Bhose il converteste la budism), se leapada el, cu sprijinul autorului, de Dumnezeu ori ne spune ce-a priceput si ce trebuie facut dupa frecventarea vreunui curs scurt si clandestin de existentialism? Pana sa ne dumirim si noi, va trebui sa o luam catinel cu cercetarea, de altfel o simpla incercare. (Se spune ca incercarea moarte n-are. Iona nu incearca, nu se incearca, nu este incercat?)
Educarea profetului
Dupa cum s-a aflat, Iona al lui M. Sorescu este un nume de imprumut, dar imprumutat atat de bine, incat a devenit proprietatea scriitorului si, pana acum, n-a mai indraznit nimeni sa-l reimprumute. Este Iona un urmas, un mostenitor din aceeasi gena morala sau un uzurpator? Cei doi Iona nu sunt decat niste fiinte de hartie, cum a zis Barthes, si, ca sa-i asezam fata-n fata, trebuie sa-i citim, sa-i ascultam, abia apoi vom vedea ce (d)enunta fiecare. In „Biblie“, la inceput a fost Cuvantul, iar in literatura ce-a fost? Chiar „Biblia“. Biblicul Iona era in exclusivitate profet. Pescar a fost, in cel mai bun caz, in sens apostolic: pescar de oameni, cum le-a spus Isus apostolilor sai. Pentru ca oamenii trebuiau „prinsi“ in credinta, iar la Judecata de Apoi credinciosii vor fi rapiti in cer. Profetul Iona, care trebuia sa slujeasca neconditionat, la un moment dat se razvrateste. Caz singular in analele profetiilor. Nu mai vrea in ruptul capului sa asculte de Tatal, care il trimite sa le ceara pacatosilor din cetatea Ninive sa intre-n saci si sa stea pe cenusa, ca sa le mai scada Domnul ori sa le mai uite din blestematii. Iona nu-i iubea, insa, pe semenii sai din Ninive, dar nici acestia pe poporul din care se tragea Iona. Cum am zice azi: nationalism, sovinism, conflict interetnic.
Istoricii ne spun ca Iona profetul s-a nascut la Gat-Hefer, la 5 km de Nazaretul Galileii, a activat in inalta misie divina intre anii 790-770 i.H., iar, pe vremea aceea, in Israel era prosperitate: e bine sa retinem si asta, pentru cã exista un rau, deseori neglijat, care se trage din bine, separat de raul care se trage din el insusi. Tot ce tine de impotrivirea lui Iona, care se manie contra Domnului de doua ori, este efectul neintelegerii sale: cum sa iubeasca Dumnezeu la fel poporul ales si pe dusmanii poporului ales? Iona se retrage in singuratate, sub o curcubeta, vrea sa moara – dar nu se sinucide, isi asteapta sorocul –, un vierme usuca planta, Iona trebuie sa traiasca si sa inteleaga puterea de intelegere (iubire) a lui Dumnezeu, indurat de neintelegerea celor din Ninive. Este, s-a spus, o lectie data profetului, o lectie de viata si de indumnezeire, de sfintenie, de educare a lui. Daca acolo avem o lectie de viata (vesnica), aici, in piesa soresciana, dramaturgul ne ofera o lectie de moarte a omului singur, traind si apoi disparand intr-un absolut al singuratatii.
Razvratirea impotriva sinelui
Iona, cel din piesa, se afla la capatul fugii fara intoarcere. Dupa ce a ales instrainarea, singuratatea, el isi va alege, tot singur, si moartea. Razvratirea este dusa pana la capat: impotriva sa. Ii poate pune capat numai sinuciderea, un mod eretic de a incheia o viata, cu iluzia de a o reincepe. Nu de moarte se teme Iona. Precum un poet, intr-un vers, el se teme de vesnicia mortii. „Ce moarte lunga avem!“ Pentru a muri, Iona trebuie intai sa invete sa moara. Si invata incepand sa citeasca din cartea profetului: „Am auzit o poveste cu unul inghitit de un chit (…). Pescuia, tot asa, si vine chitul cel mare si hat, apoi «gil, gil», – gata. (…) Povestea ce zice, ce ne invata? (…). Asta puteam sa nici n-o mai invat. (…) De ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri care nu le mai folosesc dupa moarte?“ Intrebarea este ce fel de vietate – asa se spune – este omul, care stie ca va muri. Cat de viu este un om viu. „Dar dacã intr-adevar sunt mort si-acum se pune problema sa vin iar pe lume?“ Piesa se sfarseste prin diminuarea constiintei, pana la o ultima ratacire si zvarcolire. Nu putem face, pentru a o marturisi, apoi, experienta mortii. Daca nu intram decat o data intr-un laborator al mortii, traim toata viata in preajma unor asemenea, nu putine, laboratoare.
Murim totusi de doua ori, o data, in viata, la intensitati variabile, cu simturile si cu mintea, a doua oara odata cu noi moare, sa spun asa, si moartea noastra. Despre aceasta din urma nu putem vorbi si scrie, cu un cuvant al lui Camil Petrescu, onest. Pana atunci, e firesc ca noi toti, deopotriva cu
M. Sorescu, sa fim condamnati la optimism, gandind si facand (facand mai putin) atatea lucruri nesabuite. Finalul piesei „Iona“ nu lasa un mesaj rational, testamentar ori cine stie ce revelatie privitoare la sensul existentei. Incarcerat, tulburat nu metafizic, ci tocmai de contrariu, Iona se autoironizeaza ca prooroc, dupa aceea constiinta incepe sa i se rataceasca, sa se „descompuna“. Uita lucruri elementare, fiinte si obiecte pe care le-a avut in preajma, uita viata toata si chiar sunetele cuvantului „viata“. „Am pornit-o bine“, crede el, cautand eroarea in alta parte. „Dar drumul, el a gresit-o. Trebuia s-o ia in partea cealalta“. Ce mesaj sa citim aici? Iona este incoerent, ca un cazut in mintea copiilor, cum se spune despre ultima faza a senectutii. Cum putem lua in seama ceea ce spune Iona acum: ca drumul „trebuia s-o ia in partea cealalta“?
E greu sa fii singur
In delirul verbal final, abia daca ii scapa personajului si un enunt coerent, conservat, cine stie cum, dintr-o constiinta disparuta: „E greu sa fii singur“. Restul: faptul ca totul i se pare acum invers, hotararea de a pleca din nou, de a-si lua dublul cu sine, precum si ezitarea stranie, egalizatoare, intre a avea ori a nu avea noroc – nu aceasta este problema. Sinuciderea nu este „raspunderea suprema“, ci urmarea unei alegeri gresite, care incepe cu insingurarea si sfarseste cu dementa, in care sinuciderea nu este obligatorie iar iluminarea este pseudo-sacrificiala. Iona nu are cui sa-si cedeze viata. Chiar daca se sinucide, el nu si-o poate „lua“. Iona ne ofera o lectie semnificativa despre omul orgolios, atras de tentatia stapanirii si dirijarii – chiar a producerii – propriului sau destin. Lectiile despre moarte sunt cu atat mai bune, cu cat sunt mai adanc patrunse de malefic.
Eludand rugaciunea, Iona nu ajunge nici la imprecatie directa, precum dacul eminescian („Rugaciunea unui dac“), ramanand la persiflare. Lumea pe care o locuieste nu mai pastreaza nici o urma de sacralitate. Noul profet vine cu lectia invatata in clasele primare: „Ploua? Circula apa in natura, circula“. Ereticul parodiaza cu cruzime de copil: „Vesnica mistuire, vesnica mistuire…“ Schizoid, amesteca plansul cu rasul si se mira de situatia sa paradoxala, de „pescar pescuit“, ori de Don Quijote tragic, in lupta cu morile de vant care sunt propriile sale himere. In orgoliul sau urias, dublul care este Iona sufera de o neobisnuita dilatare, asa incat el poate sa spuna, avand doar o astfel de „vedenie“: „Suntem patru“.
Invocatia mamei este un moment obligatoriu la toti cei stapaniti de angoasa. Lucian Blaga o facea cu repros: „De ce m-ai trimis in lume, mama?“ In „Duhovniceasca“, Arghezi se copilarea: „Mama buna, mama mica…“ Iona, la fel de tardiv si inutil, ii cere mamei cu nastrusnicie imperativa: „mai naste-ma o data, mama!“ Orgolios, nu resimte nici o urma de vinovatie. Altii gresesc, in ceea ce-l priveste, el este doar o mare victima si se arata convins, cu o obstinatie pe masura enorma a convingerii sale, ca „trebuie sa ne nastem mereu“. Asadar, ramane cu totul straina de el ideea „mortii ca moarte“ (Valeriu Cristea).
Razvratirea a mai putut fi cunoscuta in cativa psalmi arghezieni. Observatia privitoare la influenta lui Arghezi s-a mai facut in cazul unor poeme de M. Sorescu, nu si in cel al piesei de teatru „Iona“. Aceasta lupta de pe pozitii egale, ori chiar de substituire a lui Dumnezeu, este aici de aceeasi teribila forta, si dramaturgul o exprima aproape cu aceeasi figuralitate: „Si in loc de mine, sunt tot o unghie. Una puternica, neimblanzita, ca de la piciorul lui Dumnezeu. O unghie care sparge incaltamintea si iese afara la lume ca o sabie goala.“ Ceea ce, tot cu o vorba a lui Arghezi, dintr-un psalm, „cearca“ Iona este mai mult decat sa cunoasca divinitatea – el o ignora, de fapt, cat sa(-si) produca singur miracolul nasterii perpetue, miracolul invierii. Iona al lui Sorescu este un Isus care nu fuge de pe cruce, el insusi infricosat de moarte, precum in poemul lui Arghezi, ci un Isus al imposturii si feluritelor trucuri care l-au incantat. Viata, pentru el, a fost doar un fel de circ, a carui cupola era de ajuns pentru a nu simti absenta cerului. Macar cat il priveste, el crezuse ca totul ii era la indemana. Pentru el, doar pentru el, totul va fi posibil. Singur isi proiectase, naiv – imensa dezamagire – chiar miracolul miracolelor: invierea, doborand divinitatea numai cu arcul gandului.
Lectia lui Iona
Fara sa i se spuna, el stie ca asa ceva „nu se poate“. Vede, numai, ramanand la acest nivel, al subteranei senzoriale, pentru ca de inteles nu vrea sa inteleaga. „Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile, si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea, dar ajuns aici, in mormant, el nu mai poate invia. Se da cu capul de toti peretii, cheama toate siretlicurile mintii si ale minunii, isi face vant in dumnezeire ca leul la circ, in aureola lui de foc. Dar cade in mijlocul flacarilor. De atatea ori a sarit prin cerc, nici nu s-a gandit ca o sa se poticneasca tocmai ia inviere!“ A incercat – „omul e dator sa incerce“ –, n-a reusit. Iona este o jalnica, esuata, sinucigasa „divinitate“. Iata omul, un erou al timpurilor noastre, omul nou, produs al totalitarismelor din secolul 20. Care a asimilat tacuta lectie a rabdarii: „Noi, oamenii, avem rabdarea mai directa, mai evoluata“. Iar de acolo, de unde este el inchis, se gandeste la ceea ce va trebui sa „le spuna pe-acasa“, in sat. A fost greu? „Nu e nici chitul asta asa de rau cum crede lumea…“ E, desigur, optimist, dar pana va iesi cu trupul, poate sa iasa cu gandul: „Taci, femeie, ce tot te smiorcai? N-auzi ca sotul tau traieste. Ce dracu’? Acesti ochi l-au vazut.“
Nu cumva Iona, profetul, s-o fi reincarnat, desi el nu o dorea – in schimb nu-i reuseste noului Iona – printr-unul dintre Gulagurile istoriei noastre care i-a luat-o inainte cu razvratirea? „I-a dus soava, de se mira si marea: „Unde, ma? Unde-i duci? – La mama dracului“.“ „Iona“ are si o dimensiune a socialului si politicului, la modul alegoric. Sunt doua infernuri: in afara si inauntru, inchise in cercul absurdului: „Sa strige toti, dar pe rand. – Inteleg, sa nu se bage de seama.“ Lectia lui Iona? Cum sa scapi de iubirea mortii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper