Late bloomer’s story

Un articol de STEFAN BAGHIU

O. Nimigean, Mortido, editia a II-a, revazuta, Iasi, 2013.

In 2010, la aparitia romanului „Radacina de bucsau“ al lui Ovidiu Nimigean, critica literara a vorbit despre saltul pe care l-a facut romancierul din randul „categoriei usoare“ a scriitorilor romani intre autorii de top. Bogdan Cretu, Mihaela Ursa, Alex Goldis si multi altii au observat foarte bine traiectoria lui Nimigean de la poezia si romanele underground la romanul de constructie si la filonul existential accentuat. Pe de alta parte, nu e gresit nici ce spunea Andrei Terian la aparitia volumului „Nicolina blues“: anume ca aceasta „neseriozitate“ a lui Nimigean (a se intelege incapatanarea de a nu scrie „marea literatura“) se poate sa fi fost motorul – prin intermediul „Clubului 8“ – unui nou trend literar in zona Moldovei, de unde mai departe s-au tras cativa din cei mai influenti poeti ai perioadei 2000 – Constantin Acosmei si Dan Sociu. De aceea, planul lui Nimigean cu „Radacina de bucsau“ (desigur, fortand discutia pentru a-i atribui autorului un plan literar care cel mai probabil nu a existat la nivel intentional) a functionat perfect. Nu degeaba s-a intrebat cronica de intampinare, in marea ei majoritate, „de unde asa o transformare?“. In 2010 Nimigean castiga toate pariurile. Fusese mentor underground, iar acum cucerea discutia critica printr-un roman serios, canonic-existential, dramatic, foarte bine construit si isi facea usor loc in topurile literare si in gratiile criticii.
Realism necrologic
Iata cum, dupa aproape trei ani de la acestea, autorul decide sa reediteze romanul „Mortido“, aparut prima data in 2003 la editura „Versus“. Pentru cei care au citit „Radacina de bucsau“ romanul va parea mult mai dur secvential si mai ostentativ in imaginar, limbaj si concepte. Singurele diferente (de unde si diversiunea ca „Mortido“ ar fi altfel ca atitudine decat este „Radacina“) sunt date de subiectul celui de-al doilea si de intinderea sa – cu mult peste „Mortido“, intindere care are, desigur, implicatii stilistice. La fel, „Mortido“ este clar un proiect de ostentatie voita, aglutinanta si auto-intensificatoare. Insa duritatile raman undeva aceleasi, semn ca autorul si-a schimbat doar arsenalul tehnic pentru a apara atitudinea literara maximalista (apud Shokof) prezenta si in „Radacina“. Trebuie inteles din start ca Nimigean este un autor junk, tendentios, ostentativ, ludic pana la atrocitati imaginare saturate, un autor punk a carui literatura se sustrage mereu firescului, mainstream-ului si care isi trage subiectele dintr-un realism aproape necrologic.
Anii 2003-2004 au fost, totusi, niste ani destul de buni pentru o astfel de literatura in Romania. Exemple ca „Bagau“, romanul Ioanei Bradea – care a si primit premiul USR, sau „69“, romanul lui Ionut Chiva, demonstreaza usor ca perioada de inceput a anilor 2000 a fost cea mai receptiva la acest gen de literatura: licentioasa, extrem de dura conceptual, intunecata si centrata pe atitudinea anarhist-egoista – tocmai pentru a condamna, in fond, aceste atitudini. Pe scurt, proza underground iesea in mainstream tocmai pentru ca arata prin povestile ei antimodele si era clar o reactie la capitalismul acerb, la corporationism si la influenta occidentala nefiltrata. Proza lui Nimigean nu face, in aceasta perioada, rabat de la directia punk: inversarea valorilor, deformarile iremediabile ale moralei, dominatia instinctelor, visceralitatea excesiva si decadenta – acestea sunt temele pe care mizeaza autorul in „Mortido“. Un fel de anti-epopee, o anti-confesiune si o postfata neagra a revolutiei din ’89, in urma careia „haosul libertatii“ a dominat anii ’90. Sigur, credibilitatea nu este una din calitatile romanului, insa nici nu cred ca autorul isi propune vreodata sa fie credibil – ceea ce il diferentiaza in epoca de colegi, in general minimalisti. Mai mult chiar, acesta frizeaza mereu ipostazele realismului conceptual macabru: „Dar lacrimile erau numai ale noastre. Incercam sa nu ne rusinam prea tare de ele. Curgeau pe un perete alb. In fata caruia stai tu, azi, fata mea de departe. Iti mai amintesti? s…t Insa atunci, alaturi de Fra, deasupra Cordulei, l-am vazut si m-am cutremurat. Fra parca innebunise. Scoase un cutit – nici nu stiusem, pana atunci, ca poarta cutit – si-i amputa Cordulei degetul mic de la mana stanga. Il ridica in lumina si-i incerca articulatiile. Il rupse in doua si aseza bucatile pe masa. Amputa si inelarul. Repeta jocul. Sectiona abdomenul si ne vararam mainile in maruntaiele calde, in care se topea samanta tuturor. Adastaram asa, pana cand, ca treziti din toropeala, le simtiram reci, de gheata, straine“.
Secventa aceasta urmeaza unei scene cu adevarat socante de sex in grup. Motivatia unor asemenea momente pare a fi incercarea de surprindere a unei lumi extrem de crude, unde morala nu exista conceptual si unde comportamentele sunt preponderent de un absurd instinctual inimaginabil. Cititorii, chiar si cei care nu vad o problema in a citi astfel de pasaje extreme, raman insa pierduti in irealitatea spontana si bizara: ideea de roman este desfiintata prin insasi renuntarea la forma (sau anularea oricarei forme prin diversificarea excesiva a formulelor). Romanul, desi i se arata cititorului tot mai mult ca un construct postmodern, pierde aerul de siguranta asupra scriiturii tocmai prin inghesuirea vocilor, prin anularea sentimentului, prin nesfarsita calatorie in imaginar (totul se petrece intr-o singura seara), prin insertiile ludic-ironice si livresti. Nu mai avem de a face cu un roman, ci cu un simbiot cu aer experimental, intreaga poveste fiind daruita tentatiei irezistibile – si, din nou, riscante – de a soca si de a jongla cu registre narative: „Nu mai are mult pana la Maximilian. Are chiar putin. Ba nu mai are deloc. A ajuns. E in fata blocului. E in holul blocului. E la ultimul etaj al blocului. E in fata usii lui Maximilian. E in fata lui Maximilian. Iata-l: mic, numai piele si os, cu buze subtiri, maxilare proeminente, arcade groase, de primat si par tepos, asiatic. s…t Si vorbeste. Strivind cuvintele. Scuipandu-le. Uneori se intoarce cu spatele si urineaza in WC-ul din coltul incaperii, continuand sa vorbeasca.“, „Scheletul este alcatuit din oase grupate pe regiuni, formand elemente de sustinere si de protectie ale diverselor aparate: 1) Scheletul axial, format din craniu si coloana vertebrala si 2) Scheletul apendicular (al membrelor: toracic si pelvin) (…) – Vezi musca aia de colo? intreaba Fra. – Da, o vad. – Eu n-o vad“.
Tratament cu socuri imagistice
La nivelul povestii, Abaza este unul din cele mai crude personaje din literatura romana actuala. Toate crimele pe care le savarseste l-ar propulsa probabil in topurile unor site-uri brutale extrem de controversate ca „Rotten“. Absurdul crimelor acestuia poate fi intuit si prin motto-ul primului capitol: „ – Dar unde fusesi, prietene? – Ma dusei de-mi cumparai un cutitas, raspunse el. – Ce sa faci cu el? – Imi trebuie.“ (Petre Ispirescu). Nou-nascuti, femei cu care abia a intretinut relatii sexuale, toti sunt ucisi fara motiv de anti-erou. Nu doar atat, ci si aparenta unei permanente initieri a lui Fra si a naratorului in actiunile intunecate ale acestuia transforma toata cartea intr-un roman de inversa dialectica. Nu mai exista niciun motiv si nicio interpretare in spatele ostentatiei. Cititorul este supus pur si simplu unui tratament cu socuri imagistice. Cu greu poate supravietui aici vreo poveste. Cu greu mai reuseste cineva sa faca legaturile corecte si sa mai nimereasca intentiile autorului in tot acest spectacol macabru pus in scena cu o rabdare sadica. Daca intentia autorului era aceea de a colabora cu cititorii impotriva unei realitati sociale (constitutia inumana a Securitatii romanesti si actiunile maligne ale acesteia imediat dupa revolutie), planul a esuat tocmai din cauza unei supralicitari a duritatii narative si din cauza exagerarilor. Sigur, putem accepta romanul ca pe o conventie a realismului negru – conventiile livresti din interiorul cartii vorbesc despre M. de Sade –, insa pana unde poate fi dusa aceasta literatura? Pentru ca, la un moment dat, in lipsa programului ideatic (altul decat cel al abandonului total intr-o lume a impulsului carnal si a maleficului), orice roman risca sa intre intr-un derizoriu al propriilor mijloace, unde nu mai supravietuiesc subtilitatile sociale pe care le-ar fi inserat Nimigean. Cititorilor le este prezentat un adevarat moment de apogeu al mizerabilismului romanesc. Insa un asemenea gen de literatura va ramane mereu marginal din cateva motive simple: acesta necesita un public de un sadism iesit din comun, personajele sunt suspendate intr-o perpetua pelicula macabra si nu au coeziunea si substanta atat de necesara unui roman de prima linie, iar firul narativ este spontan, aleatoriu si redundant (desi Nimigean joaca bine sub masca diversitatii tehnicilor de constructie). Exista si in „Radacina de bucsau“ pasaje greu de tolerat. Fiziologice, viscerale, absurde uneori, insa ele constituie resorturile unei povesti care le aduna ca pe niste nituri indispensabile.
Reeditarea romanului „Mortido“ arata mai mult ca o dorinta a autorului de a-si reactualiza receptarea pe una din nisele sale specifice: duritatea conceptuala. Insa, fara un program literar puternic (cum a fost cel pe care autorul l-a sustinut in cazul romanului „Radacina de bucsau“), Nimigean arata ca un autor talentat care s-a aliniat in primii ani ai douamiismului brut in „trendul oficial“ (sau l-a co-determinat?). Insa – atentie! – din aceste zone putini au iesit castigatori, mai ales ca discutia critica i-a prins pe majoritate – corect – in lasoul pentru mizerabilistii fara miza speciala. Se taxeaza si astazi ostentatia, atata timp cat ea nu este un rezultat inevitabil (un auxiliar) al vocii literare autentice. Trebuie sa recunosc, „Mortido“ este un experiment socant, insa reeditarea acestuia dupa „Radacina de bucsau“ (una din marile opere – si rar se folosesc astfel de cuvinte – ale literaturii ultimilor ani) ne aduce in fata un Nimigean talentat, insa aflat intr-o pasa creatoare in care s-a avantat la a scrie un roman si nu a putut oferi, din pacate, decat un spectacol ostentativ. Insa a dovedit inca de atunci „mana de scriitor“ pe care – pe buna dreptate – toata lumea a recunoscut-o in proiectul sau din 2010.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper