La vie en rose

Un articol de ADRIANA STAN

Filip Florian, Toate bufnitele, Editura Polirom, 2012

 

La al treilea roman si jumatate, Filip Florian nu mai are multe de dovedit; este deja un prozator stabil in aparitii, apreciat de public, confirmat, tradus; un scriitor profesionist si exclusiv (profesional), care si-a plasat stacheta foarte sus inca de la debutul individual. De fapt, „Degete mici“, unul din volumele de varf ale prozei noastre postdecembriste, a fost atat de bun incat a impus direct un nume, nu o promisiune. Astfel ca romanele urmatoare ale lui Filip Florian s-au vazut mai degraba in postura de a re-confirma acest nume, dar de a nu-i mai aduce surprize majore.
Prozatorul nici n-a dat, ce-i drept, semne ca ar vrea sa iasa din his comfort zone, perfectand stilul Florian ca principala marca a romanelor sale: desi lipsite de personaje memorabile, de linii narative puternice sau de vigoare realista, omogenitatea acestora e aproape perfecta, datoare in primul rand unei fluente a frazei greu de egalat. Literalmente, totul se tine in povestile lui Filip Florian, de la inlantuirea organica a imaginilor, la inventivitatea cu care se leaga intre ele frazele, la modul arborescent in care se desfac propozitiile. Citit cu voce tare, scrisul sau atat de coeziv te poate face uneori sa uiti, fara probleme, „despre ce e vorba“ in el. Armoniilor sintactice li se adauga si un spectacol lingvistic, caci Filip Florian dezgroapa tot felul de cuvinte (nu neaparat vechi, dar mai degraba inedite) cu o desfatare de colectionar nimerit intr-un bric-à-brac. Lumile tuturor romanelor sale sunt, in general, ticsite cu obiecte, iar prozatorul nu pare nicicand mai in elementul sau decat atunci cand enumera. Principiul listei, un procedeu (antirealist) comun la prozatorii grupului de la Targoviste sau la textualistii optzecisti, decoreaza pana la ultimul fir tesaturile narative ale lui Filip Florian.
Supra-constiinta stilistica a scriitorului reiese inca si mai bine din volumul de anul trecut, „Toate bufnitele“. Cum observau deja alti comentatori, acesta ofera destul de multe puneri in abis ale propriei maniere narative: de la conventia manuscrisului gasit (procesat de o alta scriitura care isi lasa amprenta asupra povestii initiale) la paginile despre bijuterii si mestesugul lor, ori la scene relativ intamplatoare, dar direct relevante pentru estetismul „strecurat“ al romancierului, cum e acest exemplu: „Se poate totusi sa fi avut o strecuratoare ascunsa in cosul pieptului, una mica, ca de ceai, doar bea atatea ceaiuri, o sita care dadea si nu dadea voie lucrurilor sa ajunga la mine. Or, fara nici o explicatie, pur si simplu, faptul ca o femeie a fost ucisa si sfasiata de caini, de cainii atatati de un vechi ibovnic, s-a oprit in strecuratoare, n-a incaput prin ochiurile ei“ (p. 93).  Autoreferential deci si absorbit de suprafete ca un postmodern, Filip Florian nutreste totusi, in genere, o viziune mai traditionala, pe alocuri chiar patriarhala (si pe buna dreptate Bianca Burta-Cernat il apropia de Creanga sau Mark Twain): o caracterizeaza nostalgia stabilitatii, recompusa mereu din momente de gratie, din mici epifanii domestice, elogiul gesturilor simple, increderea in inerenta candoare a naturii umane si in trainicia legaturilor sufletesti, o implicita retragere din haosul civilizatiei in „tinuturi privilegiate“. E poate cel mai solar dintre prozatorii nostri postdecembristi, de aceea i se potrivise atat de bine paradisul copilariei, neatins de ghearele comunismului, din „Baiuteii“, oraselul amortit de la marginea gropii istoriei din „Degete mici“ ori secolul inca auroral al „Zilelor regelui“.
In romanul de anul trecut insa, Filip Florian lucreaza cu o materie mai intunecata, dispusa pe doua planuri corespondente, unul mare, al dramei totalitare, unul intim, al dramelor personale; cu atat mai mari sunt, deci, eforturile sale de a conjura sub „o vraja buna“ „grozaviile istoriei“ si ale existentei individuale. De cele mai multe ori, aceste grozavii razbat doar in surdina pana la suprafata aerisita a naratiunii. Ce-i drept, jocul clar-obscur al romancierului functioneaza, o vreme, ca un bun resort de suspans, caci desenul dramatic, inclusiv identitatea personajelor, se lamuresc incetinit curiozitatii cititorului; de asemenea, pana la un punct, acest joc este si motivat psihologic, caci cei doi protagonisti, aflati pe trepte atat de diferite ale vietii, au fost atinsi fiecare de morbul necomunicarii afective si au tendinta sa-si traiasca emotiile interiorizat.
De fapt, insasi intriga romanului „Toate bufnitele“ este una de subtilitate si nuanta, pornind de la prietenia improbabila dintre Lucian, un pusti de 12 ani, si Emil, aflat in jurul varstei de 60 de ani. Intr-un izolat orasel de munte „cu castel“ (simptomatic pentru sensibilitatea retractila a prozatorului), pe la inceputul anilor 2000, baiatul provenit dintr-o familie cu un tata alcoolic si absent descopera o comunicare dincolo de generatii cu pensionarul retras aici sa-si oblojeasca niste enigmatice rani. Comunicarea lor are loc si dincolo de cuvinte, caci cei doi ajung sa se initieze in limbajul bufnitelor, descarcand simbolic, cu acest neobisnuit travesti, o parte din nespusul vietii lor. Bineinteles ca fiecare compenseaza prin aceasta prietenie o lipsa familiala proprie (nepotul pentru Emil, tatal pentru Lucian), totusi, experientele lor nu pot fi comparate practic. Caci unul e un batran cu amintiri impovaratoare si o viata din multe privinte ratata, iar celalalt – un baiat care abia incepe sa se alfabetizeze in gramatica sentimentelor. Tocmai de aceea prietenia lor are ceva pur, de relatie fara conjuncturi, fara auxiliare, iar lui Filip Florian ii revine si meritul de a evita eventualele ambiguitati ale temei, oricum – una mai putin frecventata in literatura noastra.
Pe de alta parte, prozatorul foloseste aici o schema exersata deja in „Baiuteii“ – doi naratori alternativi –, lucru care nu ramane fara consecinte in imaginea sa despre istorie si psihologia umana. Caci povestea lui Emil cuprinde un miez dur de intamplari dramatice, in care se amesteca povestea familiei sale zdruncinata de comunism, cu desproprietariri, deportarea tatalui sau intemnitarea bunicului, si propria sa poveste de inginer navetist ale carui lungi drumuri pe santierele patriei l-au rupt iremediabil de sotia si de fiica sa. Majoritatea acestor amintiri, intelegem, nu sunt povestite efectiv tanarului prieten: ele palpita sub melancolia taciturna a batranului si vor fi recuperate in scris, din caietul mostenit de baiat si transpus in romanul de fata. O data in plus, amintirile respective sunt relativizate prin suprapunerea lor cu timpul real al copilariei lui Luci, iar monologul celui care sufera amintindu-si si al celui care descopera lumea jucandu-se alterneaza cumva incert, ca si cum mingea ar sari la nimereala dintr-un colt in altul al terenului, intr-o partida care – nu-i asa? – pare sã se deruleze dupa reguli asemanatoare.
Intr-adevar, romancierul intra cu o pornire ludica si pe terenul istoriei mari, ca atunci cand ia totalitarismul drept pretext al unui ghidus exercitiu de cum-ar-fi-fost-daca (de pilda, vamesul Hitler nu si-ar fi luat a doua nevasta sau baietelul Iosif Vissarionovici ar fi cazut prada pojarului). El abordeaza cam estetizant experienta carcerala traita de bunicul lui Emil, aratand cum acesta descopera in inchisoare… poezia si isi foloseste priceperea de bijutier pentru a scrijeli pe o panza sonetele soptite de colegul de celula. In general, incursiunile in acest trecut sunt parcimonioase cu detaliile negre ale tabloului si cauta mereu sa decupeze momentele rotunde, plenitudinare, plutind cumva deasupra contextului. De aceea retine Emil din cutremurul trait in copilarie in primul rand senzatia de a fi fost ocrotit, de la bunic – pasiunea mantuitoare pentru bijuterii, iar din casnicia sa esuata – mai ales senzualitatea de la inceput. Memoria, supratema acestui roman, functioneaza aproape eufemizant, repara gaurile, pastreaza tacerile si culmineaza intr-o paradoxala serenitate. Poate de aceea, pe langa amaraciunea care l-a facut sa se retraga in munti, batranul Emil mai are suficienta ingenuitate incat sa-i devina simpatic unui pusti.
In mod evident, din conjugarea celor doua perspective, a copilului si a batranului, prozatorul contureaza o poveste de initiere – in lucrurile majore, strecurate prin sita larga a memoriei, in lucrurile mici – de la cartile la muzicile si la ceaiurile pe care Emil i le da baiatului. E drept ca la nivel de continut, pasajele nu se potrivesc intotdeauna: Filip Florian dedica, de pilda, prea multe si cam plictisitoare pagini nastrusniciilor puse la cale de Lucian cu colegii sai, pagini ce par dintr-un alt film, eventual un remake al „Baiuteilor“. Dar per ansamblu, discursul invaluitor stilistic al prozatorului, egal cu sine in ambele perspective de personaj, topeste diferentele existentiale dintre cei doi prieteni.
De fapt, acest discurs de uniforma muzicalitate, caruia i s-ar potrivi formula frecventa in roman de „pasta moale, calduta“, topeste totul. Starile care circula, ca niste curenti subterani, prin cele doua monologuri – „frica, sfasiere, duiosie, singuratate, bucurie“ – au o tonalitate vaga, lipsita de adancime dramatica, stearsa chiar de continut si de obiect personal; sentimentele „scapa, ca nisipul“, gandurile „se sparg in ciobulete“, trecutul e „ca un nor schimbator“, iar moartea „vine ca o ceata pufoasa, in care te pierzi usor“. De obicei, scenele incep si se termina cu mirosuri, aburi, senzatii, iar romancierul isi reconfirma linistitor, alaturi de personajele sale, „starea de pace pe care ti-o ofera plutirea, cercetarea lumii de sus, din vazduh“ (p. 139). Toate continuturile – istorice, umane, realiste – se dilueaza in aceasta vibratie stinsa de sansoneta. O partitura minora care gadila placut urechile si la care, fara alte tresariri, Filip Florian ramane un virtuoz.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper