José Manuel Caballero Bonald – Premiul Cervantes 2012

Un articol de ANDREI IONESCU

Marele Premiu „Cervantes“ pe 2012, echivalentul Premiului Nobel în lumea hispanica, a fost decernat scriitorului spaniol José Manuel Caballero Bonald. „Romancier poet“ l-a definit presedintele juriului pe acest scriitor artist, pretuit înainte de toate pentru virtutile stilistice ale unei opere vaste si variate, care cuprinde volume de poezii, proza, eseuri si memorii. O reîmprospatare a exegezei, declansata de verdictul juriului, se va desfasura intens pe durata câtorva luni, cel putin pâna la ceremonia decernarii, care va avea loc în aprilie 2013. Oricum, scriitorul, ajuns la venerabila vârsta de 86 de ani, este o prezenta vie si net conturata în constiinta publicului si a criticii. Acest din urma sector, cel al scriitorilor specializati, i-a fost mereu favorabil scriitorului exigent cu sine, care nu a facut concesii gustului facil si popularitatii profitabile, si l-a sustinut prin acordarea,  cu ani în urma, a unui premiu prestigios, chiar daca mai putin substantial sub aspect pecuniar, Premiul Criticii.
La noi, Caballero Bonald  nu e un necunoscut. Grupaje de poezii aparute în reviste literare si doua romane i-au fost traduse înca din anii saptezeci: „Doua zile de septembrie“ (Univers, 1970, în versiunea Silviei Vâscan) si „Agata ochi de pisica“ (Eminescu,1979, în versiunea lui Darie Novaceanu).
La acesta din urma merita sa ne oprim în continuare, fiindca este capodopera autorului, în care filonul poetic fuzioneaza cu marele sau dar de povestitor.
„Agata ochi de pisica“ este un vibrant poem al Andaluziei, în care, cu o sensibilitate exceptionala, autorul înregistreaza si amplifica pulsul acestui tinut extrem de vechi si extrem de rafinat, în pofida saraciei sale, un tinut unde primitivismul materiei nu împiedica manifestarile sublime ale spiritului. Totodata, este romanul unei iubiri dramatice între normandul Pierre Lambert (Pedro) si mama calabreza (ca origine) Manuela Cipriani. Asupra lor îsi pune amprenta spiritul locului, zona coastei salbatice din sudul Spaniei, în care omul are de înfruntat vitregia unui pamânt mlastinos, mâncat de sarurile marii. Încercarea disperata a personajelor de a transforma într-un teren fertil zona neprimitoare a smârcurilor andaluze rezuma evolutia istorica milenara, cu înfrângeri si biruinte succesive, recompunând o desfasurare ciclica, în care rândurile de oameni refac civilizatia într-o viziune lucida si grava, ferita de optimism facil, dar si de pesimism sumbru.
În volumul anterior, Caballero Bonald îsi adunase poeziile sub titlul „Vivir para contarlo“ („Sa traiesti pentru a povesti“), în urma unei selectii si revizii foarte exigente. Faptul acesta ne dezvaluie, cred, nota cea mai caracteristica a personalitatii lui artistice: înalta constiinta a stilului. Autorul se situeaza sub acest aspect în descendenta unor mari prozatori stilisti ca Juan Benet si Camilo José Cela, caruia i-a fost ucenic în prima tinerete, în atelierul din La Bonanova. Critica a remarcat imediat limbajul de o mare bogatie, care valorifica arhaismele si regionalismele andaluze, precum si o flexibilitate extraordinara, un limbaj inventat în functie de cerintele textului. Ricardo Gullón a semnalat legatura strânsa dintre personaje si lexicul folosit de autor pentru a le caracteriza sau pentru a patrunde în lumea lor, iar Aurora de Albornoz vorbeste despre „folosirea cuvântului ca halucinogen“, observând ca tot ce se întâmpla în naratiune este creatia mintii halucinante a unui personaj, cel de-al treilea Pedro, pe care-l vedem în prolog încercând sa reconstituie câteva fapte petrecute în copilarie si într-un trecut anterior venirii lui pe lume. În acest prolog – pe care nu-l întelegem pe deplin decât daca-l citim din nou dupa lectura evenimentelor narate, cu alte cuvinte ca epilog – autorul ne ofera câteva chei pentru lectura cartii ca exploatare a necunoscutului sub efectul iluminarii produse de starile de excitatie pe care autorul însusi si le provoaca. Un personaj – mai târziu aflam ca e cel de-al treilea Pedro – vine la locul de bastina al bunicului sau normand, adus de stirea despre licitatia si tasarea publica a comorii aflate în smârcurile andaluze, conacul acum darapanat si amenintat sa fie înghitit de mlastina. Peticul de ziar unde a citit stirea este motivul imediat care-l îndeamna pe Pedro, acum barbat în toata firea,  sa se întoarca în locurile copilariei, despre care ne spune ca sunt „nici mare, nici pamânt, ci si una si alta, întinderi aliate si uzurpându-se reciproc, începând de la cea dintâi cuta tectonica a deltei, nisipuri înselatoare în care trosnetul unui singur fir de trestie se repeta, dus de catapulte izocrone, pâna la marginile imensitatii, acolo unde nu putea sa existe nimic care, de la întemeierea Argonidei, sa nu fi apartinut furiei, cea care-i înfricosa mereu pe cutezatorii întru aventura“. În contact direct cu aceste locuri, câteva elemente izolate, dezgropate din adâncurile memoriei, ies la suprafata, parând a oferi un sens amintirii: morti violente, tulburi jocuri erotice ale adolescentei, imaginea cârdului de pasari migratoare ori soarecii adusi de corabiile negustorilor fenicieni, scroafa salbatica pe care parca o vede din nou cum fuge înspaimântata de propriul sau grohait, fiindca îi ramasese adânc întiparit în subconstient. Întâlnirea cu câteva fapte reale la fata locului reînvie amintirile din copilarie si declanseaza zamislirile imaginatiei personajului, conform unui crez al autorului formulat într-un poem din „Vivir para cantarlo“: „Ucenicul vrajitor / trebuie sa înainteze cu pas usor si cu bagare de seama / spre trecut, / sa faca permutari între culori si sunete, / intervale de spatiu si distante de timp./ Trebuie sa înghita o anumita doza / de halucinogen,/ sa încerce sa-si imagineze / ca nu va mai trai mult timp / pentru a povesti“.
În „Agata ochi de pisica“, „ucenicul vrajitor“ care este Caballero Bonald face dovada capacitatii de a merge spre trecut si de a îmbina locuri si momente diferite prin tehnica permutarilor, folosind ca halucinogen arta cuvântului. Un torent de cuvinte deloc întâmplatoare, ci întotdeauna exacte, creeaza un ton halucinant cu ajutorul caruia poetul-narator transmite ceea ce a reusit sa perceapa într-un moment unic si într-un spatiu unic.
Într-un interviu acordat imediat dupa aparitia romanului, Caballero Bonald marturisea ca l-a scris sub stapânirea unui: „miraj al mlastinii“ (espejismo marismeño) si ca singurul mod de a se vindeca de traumatismul acestei halucinatii prelungite deliberat a fost nararea ei într-un limbaj baroc pe masura „barocului esential al temei“. Mirajul creat de narator realizeaza un instabil si uimitor echilibru între istorie si mit, între reconstituirea minutioasa si fantezia debordanta, trimitându-ne cu gândul la proza latino-americana a naturii devoratoare din deceniul al patrulea, ilustrata de Rivera si Gallegos, precum si la spatiile halucinante si mitice ale lui Juan Rulfo si Gabriel García Márquez.
Impresia de halucinatie nu provine numai din emanatiile baltii (unde „orizontul se prabuseste rotund peste o întindere paraginita si nelocuita si totul capata dintr-odata valoarea unei presupuneri înselatoare, în care trecutul a fost destituit de negurile prezentului“) ori din scenele delirante care au loc în acest spatiu al mirajelor, ci mai ales de tonul naratiunii, uneori profund liric, alteori ironic si chiar umoristic, totdeauna însa de o intensa poezie. Aceste virtuti stilistice ale romanului caracterizeaza, în fond, întreaga creatie a naratorului poet care este Caballero Bonald, pentru care „enigmaticul dispozitiv al realitatii ne comunica ceva mult mai demn de încredere decât simpla ei aparenta“.
Primul ecou la verdictul juriului pentru Premiul Cervantes pe 2012 a fost o aprobare unanimã pentru aceasta rasplata bine meritata ce încununeaza opera unui mare scriitor artist, José Manuel Caballero Bonald.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper