Jocul cu realitati alternative

Un articol de RODICA GRIGORE

Paul Auster, Un om in intuneric, traducere de Daniela Rogobete, Iasi, Editura Polirom, 2011

Paul Auster, Sunset Park, traducere de Daniela Rogobete, Iasi, Editura Polirom, 2012

 

„As the weird world rolls on…“

Preocupat de problemele identitatii, de relatia pe care fiinta umana reuseste (sau nu reuseste) sa o stabileasca cu cei din jurul sau, dar si de diferitele aspecte ale literaturii (nu numai postmoderne!), Paul Auster s-a afirmat de la bun inceput ca autor al unor romane functionând asemenea unor labirinturi pline cu oglinzi, conducându-si cititorul prin imense biblioteci strabatute de nesfârsite poteci ce se bifurca, pentru a-l face, astfel, sa ia nota de imaginile uneori fidele realitatii, dar alteori distorsionate pe care scriitorul le creeaza cu o imaginatie de-a dreptul prodigioasa. Asa se intâmpla inca din creatiile sale romanesti de inceput, „Orasul de sticla“ (1985), „Fantome“ si „Camera incuiata“ (ambele aparute in 1986), alcatuind „Trilogia New Yorkului“, dar tendinta aceasta este o constanta a prozei autorului american, caci cele mai recente creatii ale sale urmeaza, in general, aceleasi coordonate. Astfel, „Un om in intuneric“ (2008) si „Sunset Park“ (2010) exploreaza, utilizând perspective diferite, relatia extrem de complexa dintre text si realitate, dintre scriitura si existenta, evaluând consecintele pe care le au lectura si literatura asupra modului in care fiinta umana ajunge sa perceapa lumea exterioara. De aici permanentele experimente narative si jocurile livresti implicând recursul la universurile alternative, dublate de o profunda meditatie asupra relatiilor interumane, fie ele intre indragostiti, fie intre parinti si copii.
(Re)citind in intuneric
Protagonistul din „Un om in intuneric“ este August Brill, critic literar cunoscut, dar care, trecut de saptezeci de ani si confruntat cu numeroase probleme de familie si de sanatate, ajunge sa-si priveasca intreaga existenta ca pe un esec si toate textele publicate ca pe o activitate inutila care l-a impiedicat sa-i cunoasca pe cei de lânga el si, practic, sa traiasca cu adevarat. Romanul, scris la persoana intâi, reprezinta confesiunea lui Brill intr-o noapte de insomnie pe care o petrece in casa fiicei sale, in Vermont. Veritabila calatorie spre sine si incercare de a spune, macar acum, toate marile adevaruri pe care considerase mereu ca e prea ocupat ca sa le ia in seama, aceasta confesiune se transforma, insa, si in experiment narativ. Caci Brill, pentru a-si aduce somnul aproape si a-si insela cosmarurile si remuscarile care, altfel, il coplesesc, imagineaza o fictiune in care ajunge sa para, in anumite momente, captiv el insusi. Lungul drum al noptii catre zi este, asadar, presarat pe de o parte cu amintiri din viata personala, fragmente ale casniciei sale si ale relatiei dificile pe care a avut-o intotdeauna cu fiica sa, Miriam, iar pe de alta cu dovezi ale funciarei incapacitati (imposibilitati?) de a se desprinde de literatura pe care se obisnuise (eronat, oare?…) sa o considere drept unica si adevarata sa existenta. Numai ca acum, când nu mai e tânar si când se afla departe de tumultul lumii literare din marile orase, realizeaza ca e teribil de singur si ca nu va putea niciodata sa recupereze timpul pierdut in anii in care, alaturi de familia sa fiind, se gândea doar la literatura. Acum, tânjind s-o mai poata avea alaturi pe sotia decedata in urma unui cancer galopant si visând sa mai poata fi el insusi asa cum se stia si nu asa cum se vede, invalid in urma unui grav accident de masina, Brill recurge la literatura ca la o (unica?) posibilitate de salvare. Astfel, pe fondul perioadei extrem de agitate care a urmat campaniei electorale si alegerii controversate din 2000 a lui George W. Bush ca presedinte, August Brill imagineaza o stranie si halucinanta poveste in care protagonistul, Owen Brick, lupta ca soldat intr-un crud razboi civil ce sfâsie Statele Unite. Atmosfera e, fara indoiala, desprinsa din consacratele texte ale literaturii distopice, de la „O mie noua sute optzeci si patru“, de George Orwell, si pâna la „Minunata lume noua“, a lui Huxley. Turnurile Gemene inca exista, nici vorba de razboi impotriva terorismului, dar numeroase state americane s-au desprins de sub tutela autoritatii federale, New Yorkul a fost bombardat, raidurile aeriene provocând peste optzeci de mii de victime, iar ultima sansa a acelei lumi este – deloc paradoxal intr-un roman al lui Paul Auster – ca protagonistul, tânarul Brick, sa-l ucida pe batrânul Brill, acesta fiind unicul vinovat de toate aceste orori, prin simplu fapt ca el si doar el le imaginase. Fictiunea determina, asadar, coordonatele majore ale existentei (sau, in cele câteva ocazii in care literatura nu mai face fata, locul ii este luat de cinematografie, domeniu mult iubit de protagonist!), iar Brill insusi ajunge sa-l astepte pe tânarul personaj pe care-l crease ca pe o veritabila izbavire de chinul vietii de fiecare zi. Numai ca lucrurile nu se petrec, in aceasta viata cotidiana, la fel de spectaculos ca in literatura, iar asta e mare lectie pe care Brill o invata la capatul noptii de insomnie care – din nou deloc paradoxal – il apropie pentru prima data cu adevarat de fiica si de nepoata sa, amândoua ascunzând suferinte pe care cel mai adesea nu stiau sau nu puteau sa si le aline apropiindu-se de cei din familie.
Despre Visul American, altfel
Aparent si la prima vedere, nimic n-ar fi mai strain de aceste lumi paralele si alternative care par a izvori la tot pasul una din cealalta decât romanul ulterior al lui Auster, „Sunset Park“. Aici, intr-o naratiune la persoana a treia, scriitorul relateaza parca in buna traditie a prozei omnisciente o poveste de si despre dragoste, despre singuratate si instrainare in doi – sau in mai multi. Miles Heller, un tânar de douazeci si opt de ani, are ca unica ocupatie colectionarea obiectelor pe care le lasa in urma familiile saracite de efectele devastatoare ale crizei economice care a lovit America in ultimii ani. Multi americani isi parasesc locuintele, plecând intr-un veritabil exod spre nicaieri, caci iluzia seninelor utopii nu mai exista in fosta Tara a Fagaduintei… La fel ca in anii Marii Crize, oamenii pleaca in bejenie, numai ca acum nici macar inflorita Florida sau blânda si calda Californie nu mai reprezinta vreo speranta. Parca nici nu ne-am mai afla pe teritoriul atât de experimental al prozei lui Auster… Numai ca, aici, autorul recurge la procedee mult mai subtile, ca pentru a submina din interior toate regulile literaturii traditionale, ba chiar si pe acelea ale postmodernismului, pentru a spune, amanunt esential, inca o poveste despre identitatea umana si despre modul in care, incercând sa-i cunosti pe ceilalti, ajungi sa te cunosti, pâna la urma, doar pe tine insuti. Caci asta i se intâmpla lui Miles, profund traumatizat in adolescenta de absurdul accident pe care l-a provocat si care a determinat moartea fratelui sau vitreg. Dupa aceea, Miles ii respinge pe toti membrii familiei sale (se muta departe de vechea casa si ajunge sa locuiasca in cartierul Sunset Park, de aici titlul cartii), incercând sa gaseasca sensul existentei in fragmentele de amintiri (intotdeauna ale celorlalti, ale strainilor!) pe care le aduna cu grija de pe proprietatile intrate in posesia bancilor si facând fotografii pentru a retine acea esenta a existentei care, altfel, simtea ca i-ar ramâne pentru totdeauna necunoscuta. Aceasta pasiune, dublata de cea pentru lectura romanelor, adevarata dependenta de care nu-si dorea sa se vindece, reprezinta elementul ce declanseaza caruselul intâmplarilor in care Miles va fi prins. O cunoaste pe Pilar, frumoasa si atragatoare adolescenta, cu un indiscutabil aer de Lolita extrem de citita si de postmoderna, de care se indragosteste. Cel dintâi dialog al lor are in vedere o carte, aceeasi carte, intr-o editie identica, pe care o citeau amândoi, aflându-se in acelasi loc. Coincidentele par a veni pe filiera prozei victoriene, pe care, pâna la un punct, Auster le preia, doar ca sa le submineze din interior si sa le transforme in marci esentiale ale tipului de scriitura pe care il practica in textul de fata. Cartea cu pricina este „Marele Gatsby“, discutia celor doi vizând raporturile dintre personaje si importanta acestora: „a fost de doua ori impresionat când ea a sustinut ca cel mai important personaj din carte nu era nici Daisy, nici Tom si nici macar Gatsby, ci Tom Carraway. El i-a cerut sa-i explice. Pentru ca el spune povestea, i-a zis ea. El este singurul personaj cu picioarele pe pamânt, singurul care poate privi dincolo de el insusi. (…) Cartea depinde de Nick. Daca povestea ar fi fost spusa de un narator omniscient, n-ar fi fost nici pe jumatate la fel de buna.“ Observatia, depasind, evident, cu mult nivelul de intelegere la care Miles s-ar fi asteptat de la o fata atât de draguta, este una extrem de profunda si vizeaza, iar asta se vadeste la o lectura atenta a romanului lui Auster, chiar mecanismele pe care el, ca autor, alege sa le utilizeze in „Sunset Park“. Adica, desi ar fi fost preferabil, poate, sa urmeze modelul impus de alte carti ale sale, Paul Auster se axeaza, acum, tocmai pe conventia aparent depasita a unui narator omniscient – pe care, insa, il submineaza la tot pasul, nuantând si detaliind puncte de vedere si perspective ale personajelor, miza fiind, desigur, aceea de a evalua, indirect, mecanismele premoderne si postmoderne ale prozei. Aparent, scriitorul lasa extrem de putin loc pentru ambiguitatea care ii caracteriza textele anterioare, numai ca acest amanunt e de natura a semnala, el insusi, acceptarea si practicarea de catre Auster a unei conventii pe care o ia doar partial in serios, dincolo de relatarea propriu zisa aflându-se efortul meditativ pe care cititorul trebuie sa-l faca, fiind necesar sa se implice in text mult mai mult decât ar fi impus cliseele si normele prozei traditionale.
Pe de alta parte, devine clar ca, intr-o astfel de lume, visele sunt adesea de prisos si imposibil de implinit. Chiar si marele Vis American – ori, poate, mai cu seama acesta… Epoca stralucitoare a lui Gatsby a apus de mult, prezentul Americii e suficient de sumbru si nici macar avalansa de personaje si de intâmplari pe care Auster le pune in fata cititorilor nu mai pot ascunde aceasta realitate. De aici discutia purtata pe diferite tonalitati in rândul criticii literare americane cu privire la acest roman, unele voci considerând ca „Sunset Park“ e un roman conventional (paradoxal, tocmai aceeasi exegeti care acuzasera „Un om in intuneric“ de prea marele accent pus pe nivelul experimental!…), iar altele ca ar fi vorba despre un text conceptual, mizând pe protagonisti marcati de fixatii ezoterice si capabili sa-si exprime ideile ori sa-si urmareasca idealurile – chiar daca uneori utopice – in mod convingator si original. Ca, uneori, personajele lui Paul Auster manifesta tendinta de a deplânge repeziciunea cu care trece timpul chiar in momentul in care ar trebui sa se simta implinite este adevarat, iar acest lucru se vede atât in „Man in the Dark“, cât si in „Sunset Park“. Dar asta se intâmpla, pare a sugera mereu autorul, adoptând el insusi masca naratorului omniscient, doar pentru ca nostalgia, fie ca e exprimata prin pasiunea pentru fotografii a lui Miles ori prin nevoia de a imagina fictiuni si realitati paralele a lui August Brill, e ceea ce ii face cu adevarat umani chiar si pe cei mai duri oameni. Pentru ca, in acest fel, dupa cum spune Auster citând un vers al fiicei lui Hawthorne, Rose, „lumea sucita sa se-nvârta mai departe“…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper